„Nu mai e loc pentru poezie după Auschwitz!”, afirma Theodor Adorno vorbind despre cruda realitate a Holocaustului și arătându-se extrem de sceptic în privința capacității esteticului de a mai exprima, după ororile lagărelor de exterminare, ceva valid și, eventual, lămuritor, asupra abominabilelor crime și a imensei suferințe umane. Căci stilizarea și conversiunea istoriei în materie sensibilă i se păreau de-a dreptul o trădare a ororilor care s-au petrecut în acele locuri, prin atenuarea implicită pe care o conțin. Scepticismul lui Adorno nu face însă decât să ilustreze faptul că există, în fond, un mare gol pe care nici istoria și nici politica nu pot să-l umple complet cu sens. Holocaustul ca spațiu al golului, extrem de dificil de abordat, a fost analizat, între alții, și de câțiva gânditori francezi precum Jean-François Lyotard și Philippe Lacoue-Labarthe, ambii ajungând, în linia aceluiași Adorno, la concluzia că, în fapt, cultura eșuează în orice proiect de a se apropia din punct de vedere estetic de Holocaust. Lyotard conchidea spunând chiar că „Auschwitzul nu poate fi reprezentat fără a-l pierde totodată din vedere, fără a-l minimaliza și reduce la uitare prin imagini și cuvinte.”

Citește în continuare →