Ce văd păsările (Polirom, 2024) este debutul în volum al Iuliei Gherasim și reunește 14 texte de proză scurtă în care sunt concentrate microuniversuri ridicate pe un fundament reflexiv și personal. Textele au un ritm bun, ironie și umor, calități care dovedesc că Iulia Gherasim e un autor matur, nu urmărește să obțină efecte gratuite, e un autor care construiește minuțios și nu prea lasă nimic la voia întâmplării. Îi ies (mult) mai bine prozele la persoana întâi, acolo scriitoarea e mai smart, mai rapidă și mai cool, un coolness dat de detașarea ironică de sine (avem realism, confesiune, perspectivă și voce narativă reușită). În prozele la persoana a treia (care sunt mai lucrate, uneori prea lucrate în sens că au obligatoriu twist la final și echilibrul compozițional specific prozei scurte) își „permite” sentimentalisme și melancolii sub masca delegării acestora către alte personaje. Însă insist, vocea Iuliei Gherasim funcționează cel mai bine la persoana întâi, în zona familie, relații, experiențe, prozele de acest gen din volum mi s-au părut excelente (O limbă comună, Relații internaționale, Ce văd păsările, Minciuni mici). Povestirile acoperă temporal 30 de ani de postcomunism, punctați în diferite momente relevante. În prozele care au ca fundal anii ʼ90-2000, se simt ecouri puternice ale vechilor mentalități și ale structurilor socio-economice din tranziție, pe când prezentul e proiectat pe fundal capitalist-corporatist. Există, în acest sens, puncte de intersecție cu latura privată a vieții personajelor și cu dinamica relațiilor interumane, în care se reflectă subtil transformările sociale, plusurile și minusurile fiecărei decade.

Citește în continuare →