Futurologia pătrunde în România la cumpăna anilor ʼ60 cu o mică întârziere față de alte țări din blocul socialist (Polonia, Cehoslovacia în special), dar cu o mai puternică susținere instituțională din partea autorităților. În septembrie 1972, România găzduiește a treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, iar în 1974 se înființează „Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării” în cadrul Universității București; însăși revista de sociologie relansată în 1972 – Viitorul social – poartă (în titlu, în tematică) amprenta acelorași preocupări. În cercetările recente dedicate fenomenuluiⁱ se insistă mult pe distincția sau chiar opoziția dintre o futurologie oficială, reprezentată în principal de Mircea Malița și Pavel Apostol, și o futurologie neoficială, neideologizată și dizidentă, practicată în principal de Mihai Botez, o futurologie deschisă, pluralistă, în contrast cu rigiditatea și determinismul celei dintâi. Din această perspectivă, textul lui Pavel Apostol din acest dosar – traducerea unei prelegeri susținute la Simpozionul internațional de la Piatra Neamț din 1971, publicată în engleză ca „Marxism and the Structure of the Future”, Futures 4, no. 3 (1972): 201-10 – e cât se poate de asimptomatic: de pe pozițiile cele mai oficiale ale establishment-ului futurologic comunist, el pledează pentru o futurologie marxistă eminamente deschisă, plurală, probabilistă. Totodată, în răspăr cu pretențiile non-ideologice, tehnocrate ale futurologiei occidentale, Apostol susține aici importanța analizei, criticii și conștientizării ideologice în orice cercetare asupra „viitorilor”. 

Citește în continuare →