Franco Moretti – Necrologurile din New York Times

 Franco

Dacă te duci la New York, e foarte probabil că vei citi New York Times, adică unul din cele mai supraevaluate ziare din lume. Nu rata însă pagina lui cu adevărat măreaţă: Necrologurile.

E singura secţiune pe care o citesc în fiecare zi, pentru că admir intenţia care o animă: de a aduce aminte. Şi faptul că face asta la scară mare, în câte cinci, şase, opt scurte biografii pe zi. În comparaţie cu ziarele italiene, care dedică un spaţiu foarte mare unui număr foarte mic de persoane, Necrologurile din NYT au un aspect deschis, „democratic”: foarte mulţi oameni, de multe feluri, şi cei mai mulţi dintre ei deloc faimoşi. Citind istoriile lor, ţi se aminteşte că societatea este făcută din lumi şi temporalităţi diferite: în care coreograful de 36 de ani care tocmai a montat primul său spectacol pe Broadway apare lângă bărbatul de 101 ani care a luptat în „Palestina” împotriva turcilor, în batalionul evreiesc din armata britanică.

Ce anume dăinuie atunci şi ce face viaţa demnă de reamintire? Ceea ce au făcut fiinţele umane – fără ca cineva să o fi făcut înaintea lor. Ceea ce poate însemna cele mai diferite lucruri: în luna în care m-am hotărât să urmăresc riguros rubrica, aceste realizări mergeau de la crearea a New York Metropolitan Transit Authority la descoperiri în domeniul disfuncţiilor neuro-musculare; de la inventarea detergentului Ajax la Palmolive la instituirea unor cursuri obligatorii de artă la Universitatea Columbia; eutanasia, prima căţărare americană pe Everest şi fondurile mutuale; o mutaţie genetică legată de diabet, instituirea dobânzii la conturile bancare, Jocurile Buneivoinţe sau câştigarea a 55 de milioane de dolari la loteria din Florida.

Foarte multe lucruri. Ciudate, uneori; însă toate, cu adevărat „lucruri”. În această pagină a morţilor, atmosfera e incredibil de concretă – chiar prozaică. Toate – numai fapte: despre Sheelah Ryan (câştigătorul la loterie), ni se spune ce Fundaţie a creat, cum se desfăşurau plăţile ei, numele directorilor ei – totul până la probabil inevitabilele pisici ale străzii. Ni se comunică numele străzii, numărul şi intersecţia fiecărei case construite în Manhattan de constructorul Joseph Blitz. Iar în legătură cu Archer Gordon (care a legat resuscitarea gură la gură de masajul cardiac) ni se spune despre manechinele pe care le-a construit împreună cu producătorul norvegian de păpuşi Asmund Laerdul pentru uz medical.

Lucruri. În lumea sobră şi vag hegeliană a Necrologurilor, nu este loc pentru proiecte, speranţe, idealuri: doar ceea ce a fost realizat contează. Şi este văzut, de obicei, ca un progres faţă de trecut: singurul aspect în care NYT manifestă o încredere cu adevărat victoriană în progres. Fiecare destin individual face lumea puţin mai bună – dar numai puţin, deoarece progresul este alcătuit numai din lucruri mici: nici o schimbare de direcţie, ci doar o suită nesfârşită de paşi ordonaţi pe o cale deja cunoscută. Astfel, Joseph DiLeo a „contribuit” la o descoperire medicală, iar Milfred McAfee a „îmbunătăţit” statutul femeilor în armată; cutare a „lărgit” firma familială, iar altul a „diversificat-o” înspre comerţul oceanic, sau „cooperat” pentru a proteja soldaţii americani de malarie, sau „a ajutat la perfecţionarea” tehnicii de urgenţă. O concepţie a acţiunii umane subdivizate, microscopice, care evocă paginile lui Chaunu despre Europa secolului al XVIII-lea: progresul, unic, ca o sumă a mii de progrese. Un marş cantitativ şi ordonat: fără detururi, şi cu siguranţă fără catastrofe.

Simbolul acestui progres – gadgeturile. Mica invenţie mecanică, electronică şi mai ales farmaceutică. Îmbunătăţiri concrete şi măsurabile care se tot adună (dar încet!) până ce poţi ridica un avion de la sol sau învinge (cele mai multe) infarcte. Şi toate, semne ale unui progres fără conflict: în care duşmanul este natura, dar niciodată alte fiinţe umane. Într-o lună, am dat peste aproximativ cincizeci de politicieni, diplomaţi, lideri religioşi, administratori locali: cu foarte puţine excepţii, toţi sunt de partea bună. Au încercat să lărgească drepturile civile şi politice, să contrabalanseze influenţa ascunsă a puterii, să promulge o legislaţie mai egalitară; dar stai şi te întrebi cu cine au trebuit ei să se lupte. Singurele pusee reacţionare sunt plasate în anii 50: ca şi cum, după McCarthyism, societatea americană nu ar mai fi cunoscut scindări. Şi mai semnificativ, într-o lună întreagă nu am găsit nici un singur caz de înfrângere: nimeni care să fi vrut ceva profund corect – şi care să nu fi izbândit. De parcă a pierde, pentru Necrologuri, e mai trist decât însăşi moartea. Astfel, în textul despre Tomas Fabregas, care a murit la 36 de ani după o lungă bătălie pentru a schimba legea care împiedica persoanele seropozitive să intre pe teritoriul SUA, ziarul omite să adauge: „şi a pierdut”. Ceea ce, până la urmă, e destul de relevant.

Printre numeroasele persoane care au reuşit să-şi „îmbunătăţească” poziţia, o absenţă interesantă: muncitorii salariaţi. Drepturile afro-americanilor, ale femeilor, homosexualilor apar în fiecare zi; cele ale muncitorilor, niciodată. Termenul însuşi apare o singură dată, în textul despre rabinul Joseph Glaser (care a susţinut mai multe categorii de oameni, printre care indienii americani, exilaţii tibetani, israelienii şi muncitorii sud-americani de la fermele din California). În sfera economică, progresul pare să însemne mai multe mărfuri, firme mai mari, ingeniozitate financiară, punct. Redistribuţia bogăţiei este absentă, sau mai exact: subordonată total carităţii. Din douăzeci şi ceva de mari oameni de afaceri, o treime sunt prezentaţi, literalmente, ca „filantropi”. (Printre ei, favoritul meu e Samuel Rappaport, „filantrop şi speculant”, care a petrecut zece luni într-o închisoare federală pentru fraudă fiscală, după care a dat însă mari sume de bani la spitale, la Liga sportivă a poliţiei, statul Israel şi Corul de copii din Philadelphia).

Corul de copii din Philadelphia, în ce-l priveşte, este un bună mostră a adevăratului protagonist secret al Necrologurilor: instituţiile. În aceste biografii, viaţa seamănă cu o bilă de biliard: ricoşează de la un colegiu la un spital, de la o Fundaţie la un Centru, la o Societate sau un Club. În cele douăzeci şi cinci de rânduri dedicate lui Walt Chyzowych, antrenor de fotbal, sunt menţionate zece cluburi şi federaţii diferite: câte una la fiecare cincisprezece cuvinte. În legătură cu o melodie de Major Lance, care se pare că a dat naştere curentului „Chicago Sound”, ni se spune în care festivaluri a fost cântată şi în care ziare a fost menţionată la început; dar nu ni se spune deloc cum suna. Sensul muzicii nu se află în muzica însăşi, ci în instituţiile care o legitimează.

Poveste veche. În naţiunile democratice, ştiinţa asocierii este mama tuturor ştiinţelor, a scris Tocqueville. Şi totuşi, e izbitor să vezi aceste vieţi umbrite de forţe mult mai mari, care le supravieţuiesc de parcă le-ar fi supt toată puterea: fiinţe umane angajate cu normă întreagă să menţină în viaţă instituţiile, nu invers.

*

Există un singur sector în care acest pattern se rupe şi şansa îşi reia vechiul său rol: industria spectacolului. Un câmp foarte larg (aproape jumătate din texte) şi mult mai variat decât ne-am fi aşteptat: film, desigur, însă doar într-o cincime din cazuri; la fel de mult muzică, sporturi şi teatru. În luna în care am urmărit rubrica, cele mai lungi trei biografii au fost cele ale lui Jessica Tandy (teatru), Jule Styne (spectacole muzicale) şi Sister Parish (decorări interioare).

Şansă: Dennis Morgan joacă un mic rol în Carmen şi „este remarcat de un căutător de talente de la Hollywood”. Tom Ewell, ales în dauna lui Gary Cooper şi William Holden să joace împreună cu Marilyn Monroe, „a fost foarte surprins” (pe bune). Copilul de trei ani Jule Styne, dus la un spectacol cu Harry Lauder, se urcă pe scenă şi începe să cânte (iar Lauder le spune părinţilor să-i cumpere un pian). În lumea spectacolului, vieţile sunt în continuare decise de aceste momente spectaculoase: slalomul atent printre instituţii este înlocuit de revelaţii neaşteptate (cumpăraţi-i un pian!). De unde un sentiment mai puternic (chiar dacă cenuşăresc) al mobilităţii sociale: nu a fiului de avocat care ajunge congresman (mare scofală), sau a industriaşului care deschide o bancă (idem), ci a unuia ca Vitas Gerulaitis, fiul unor imigranţi lituanieni săraci, care debutează în calitate de copil de mingi la Forest Hills şi sfârşeşte cu două milioane de dolari ca fonduri de turneu.

*

De mortuis nil nisi bonum, spune un vechi adagiu – despre morţi numai de bine, iar aceasta este versiunea New York Times a poveştii: o lume care se schimbă încet, se mişcă în aceeaşi direcţie, sub supravegherea atentă a instituţiilor – plus o seamă de tipi ciudaţi care asigură distracţia. Pentru Necrologuri, cam aşa a arătat secolul al XX-lea.

traducere din limba engleză de Alex. Cistelecan

[Vatra, nr. 12/2013]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s