Un comentariu

1. 

   Îl știu pe Ion Mureșan de când lucram amândoi la Transilvania Jurnal, cotidianul regional unde el era redactor-șef și eu, jurnalist la început de drum. Nu prea există poet în viață în România despre care să pot spune că l-am văzut dimineața la redacție cu ochii somnoroși și o cafea în mână sau că am înțeles de unde are în el acel amestec ciudat de grandoare lirică și bun-simț țărănesc. Muri, cum îi spunem cei care îl cunoaștem, e omul cel mai puțin spectaculos dintr-o încăpere și poetul cel mai spectaculos din literatură. Această contradicție nu e întâmplătoare. Ea este cheia acestui „Poem de dragoste”, una dintre cele mai uluitoare construcții lirice pe care le-a dat generația optzecistă.

   Poemul începe cu o declarație care ar putea părea o provocare sau un eșec anunțat: „tu nu apari deloc.” Într-un poem de dragoste, iubita lipsește. Ce rămâne? Rămâne numele ei. Și Mureșan face din acest nume o lume întreagă, o mașinărie poetică ce funcționează cu o logică proprie, irezistibilă. Numele ia forma unui avion. Avionul zboară la treisprezece mii de metri deasupra Grădinii Botanice din Cluj.

   Nu doisprezece, nu cincisprezece ci treisprezece. Plafonul maxim la care circulă o aeronavă comercială clasică este de aproximativ doisprezece mii de metri. Mureșan urcă deliberat cu o mie de metri peste această limită, plasând iubirea și pe cei indragostiți într-o zonă care nu mai e una a siguranței tehnice, ci a iluziei de siguranță. Avionul pare să zboare normal, pasagerii par să fie în regulă, totul pare reconfortant la o astfel de înălțime. Dar ei se află deja dincolo de plafonul care îi poate susține. Și numărul treisprezece, fatidic în atâtea culturi, nu e aruncat întâmplător în poem de un spirit atât de controlat cum e Muri. Numărul funcționează ca un semnal codat, o avertizare pe care cititorul o primește înainte să înțeleagă de ce. Iubirea aceasta e sortită să se spargă nu pentru că e slabă, ci pentru că a fost urcată deliberat prea sus, dincolo de orice plafon omenesc rezonabil.

   Hubloul care este tot o fereastră, tot o limită fragilă între cel care iubește și cel iubit se face țăndări. Și atunci începe căderea. Ceea ce face Mureșan cu această imagine este ceva ce puțini poeți români au reușit cu o asemenea naturalețe dezarmantă. Construiește o metaforă și o folosește până la capăt, fără să clipească, fără să se retragă în pudoare lirică. Depresurizarea numelui nu e o figură de stil aruncată în text, e o lege fizică aplicată emoției. Când iubești pe cineva atât de mult încât numele lui devine spațiu presurizat, orice crăpătură în acel perete despărțitor te suge afară. „Iar eu sunt smuls din scaun și sorbit în atmosferă”. Versul acesta e o definiție a îndrăgostitului mai bună decât orice tratat psihologic.

   Și totuși, ceea ce ridică poemul deasupra unei simple elegii a iubirii neîmpărtășite este gestul următor, cel care poartă amprenta inconfundabilă a lui Muri, vocea poetică nu e singură în cădere. „Zeci de iubiți ai tăi se văicăresc / și de abia se mai țin / de marginile ferestrei, / cu mâna stângă de o vocală, / cu mâna dreaptă de o vocală.” Nu ești singurul. Ești unul dintr-un șir. Această multiplicare a iubiților nu e o cruzime, e o luciditate tandră, un gest postmodern care demolează mitul unicului mare iubit fără să distrugă frumusețea iubirii în sine. Toți s-au urcat în același avion, toți s-au lăsat purtați la treisprezece mii de metri, toți s-au agățat în disperare de vocale, de sunetul pur al unui nume, când orice altceva s-a sfărâmat. Gelozia se transformă în coregrafie, tragedia personală devine spectacol colectiv de parașute colorate, albastre, galbene, violete, portocalii, roșii „ca un roi de fluturi uriași” peste verdele Grădinii Botanice. E o imagine care ar fi putut fi ridicolă. La Mureșan e sublimă tocmai pentru că trece prin ridicol fără să se oprească.

   Dar căderea aceasta, oricât de violentă, nu e un sfârșit.Tocmai aici poemul își revelează structura sa profundă, aproape cosmică. Iubiții prăbușiți prin acoperișul de sticlă al serei nu mor, nu suferă într-un mod recognoscibil. Ei devin agenți purtători de viață, de fertilitate, de frumusețe involuntară. Din catastrofa iubirilor efemere urcate prea sus se naște un nou ciclu al vieții, polenizarea florilor de lotus, gemetele florilor din rondouri, verdele care primește și absoarbe tot ce a căzut din cer. „Poți auzi cum gem florile din zeci de rondouri din Grădina Botanică.” Gemetele sunt, simultan, de durere și de naștere, de distrugere și de fertilitate. Mureșan nu desparte aceste registre. Le lasă să coexiste, cu nonșalanța aceluia care știe că nici viața nu le desparte. Microcosmosul terestru al grădinii primește energia tuturor iubirilor imposibile și o transformă, cu o generozitate botanică impasibilă, în viață nouă. Ciclul nu se întrerupe, el coboară doar dintr-un plafon interzis înapoi pe pământ, unde florile gem și cresc mai departe.

   Finalul poemului e o lovitură lentă, pregătită cu migală în tot ceea ce a precedat-o. Numele gol fără călători în el, fără iubiți care să se agațe de vocale „se lasă lin pe spatele unei ciocârlii” și ajunge într-o poieniță din pădurea Făget, cu hublourile sparte, plin de furnici și singurătate. E o imagine a abandonului lingvistic cum rar am mai citit în poezia română. Numele supraviețuiește persoanei. Supraviețuiește iubirii. Dar supraviețuiește ca o epavă nu ca un monument. Furnicile reprezintă micimea cotidianului care acaparează până și dimensiunea grandorii. Singurătatea e cea care rămâne ultima, după ce toți fluturii au polenizat, după ce toate sticlele s-au spart, după ce ciocârlia și-a văzut de drumul ei. Dar nici această singurătate nu e sterilă. E singurătatea solului care a absorbit deja tot ce a primit și continuă, tăcut, să germineze.

   „Poem de dragoste” e, în fond, un poem care vorbește despre ceea ce face iubirea cu limbajul și cu limitele umanului. Mureșan urcă iubirea la un plafon pe care nicio aeronavă nu are voie să îl atingă, o menține acolo tocmai atât cât trebuie pentru ca prăbușirea să fie inevitabilă, și din această prăbușire să dea naștere unui nou ciclu al vieții.

   Răspunde

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.