I have a dream. (Not for you!)

CIPRIAN BOGDAN

Occupy

Protestul a încetat să mai fie un simplu exotism care izbucneşte cu precădere la marginea lumii “civilizate”. Şi a devenit, între timp, un veritabil reflex care se deplasează viral, nepăsător la diferenţe sociale sau culturale, spre noi teritorii de pe harta lumii. Un indicator la îndemână pentru a măsura schimbarea recentă de atmosferă poate fi chiar experienţa subiectivă.

Participând acum câţiva pentru prima oară la un protest, am avut surpriza neplăcută de a constata o inerţie misterioasă a corpului în a articula sunete în public. Între timp lucrurile s-au reglat. Dar am învăţat atunci că sintagma tocită “a avea o voce în spaţiul public” are sens doar dacă e luată literal însemnând, înainte de toate, capacitatea bazată pe exerciţiu de a striga în public fără senzaţia neplăcută că eşti privit mustrător de o autoritate, oricare ar fi ea. Din acest punct de vedere, corpul nostru,1 este, mai tot timpul, martorul tăcut al unui anumit tip de consens social care inhibă unele reacţii şi exhibă altele, a unei ideologii dominante sau infraideologii, dacă înţelegem prin asta soclul comun pe care stau şi ideologiile politice propriu-zise. Protestele sunt, în acest context, expresia fisurilor sau crăpăturilor mereu prezente în consensul social şi pe care elitele (economice, politice, culturale) nu le mai pot camufla trecând peste ele cu graţie. De altfel, oamenii înşişi tind să ignore disonanţele ideologice şi sociale dacă primesc o naraţiune şi/sau îndeajuns de multe petice de speranţe (ori vise) ca să le astupe. Pe de altă parte, protestele au o relaţie ambiguă cu schimbarea: ele pot aduce modificări mai profunde sau, dimpotrivă, pot constitui un mecanism de ventilaţie absolut necesar unui consens care începe să se asfixieze sub aglomerarea propriilor rupturi. Protestul ca ultimă gură de oxigen care să facă suportabilă o situaţie: “murim încet dar măcar protestăm!” Iar status-quo-ul respiră şi el.

  Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă azi, ar fi utilă o comparaţie cu vremuri la fel de tulburi ca ale noastre: epoca Mişcării pentru drepturi civile din anii ’50 ai secolului abia trecut. Pentru cei care doresc justificări mai adânci pentru o astfel de comparaţie, amintim că 2013 este anul cu cele mai multe filme hollywoodiene inspirate din emanciparea populaţiei de culoare: de la Django Unchained, la 42, The Butler, 12 Years a Slave (de altfel, câştigator de Oscar în 2014)… Şi dacă nici măcar Hollywood-ul nu e de ajuns, reamintim că tot anul trecut s-au împlinit 50 de ani de la discursul lui Martin Luther King Jr., I have a dream.

 

I have a dream

Înainte de toate, teoria. Se ştie că Luther King, figură dominantă, nicidecum singulară a Mişcării pentru drepturi civile, se inspiră, în strategia de emancipare a populaţiei de culoare, din tradiţia nesupunerii civice teoretizată pentru prima oară de solitarul Henry David Thoreau şi adaptată cu mare succes, inclusiv de public, de ascetul Mahatma Gandhi. În această tradiţie, protestul individual sau social se justifică pe fondul distincţiei, trasate ulterior de Habermas, între “legitimitate” şi “legalitate”. Simplu spus, o lege poate fi adoptată corect din perspectivă procedurală, asta nu înseamnă că e şi legitimă în ochii indivizilor. Şi tot Habermas, descoperă în nesupunerea civică expresia fundamentală a protestului într-o lume devenită între timp „postconvenţională.”2 Dacă în societatea „convenţională”, indivizii se definesc prin internalizarea integrală a normelor tribului sau comunităţii, în cea postconvenţională, indivizii devin cu toţii nişte kantieni fără măcar s-o ştie: se supun din proprie iniţiativă unor principii abstracte în numele cărora pot să critice normele particulare ale tribului din care provin, dacă acestea încalcă principiile universale ale individului. În aceeaşi lectură, acceptarea, chiar invitaţia celor care adoptă nesupunerea civică de a fi arestaţi nu ar fi altceva decât o expresie a reformismului inerent mişcării care acceptă legile sociale (nu se opun arestării) vizând doar schimbarea unor legi nedrepte. Nu toată lumea se lasă convinsă, însă, de această argumentaţie liberală, devenită între timp clasică: arestul poate fi la fel de bine înţeles ca o strategie eficientă de a atrage simpatia publicului pentru propria cauză, asta nu-l face pe Gandhi mai puţin radical3 atunci când le cere britanicilor cu vocea lui firavă: “Părăsiţi India!” “Altfel, ar continua el, vom bloca statul, vom boicota orice activitate a lui începând cu şcolile şi terminând cu tribunalele sau fabricile!”4

Luther King, deşi mai rezervat – conştient de pericolul etichetei de “anarhist” pe care autorităţile o lipesc cu aplomb poliţienesc pe fruntea oricărui protestatar oricât de inofensiv – rămâne îndeajuns de ferm încât să arunce în aer consensul american din epocă la nivelul căruia conservatori şi democraţi, chiar dacă declarativ erau inamici păreau a se înţelege din priviri pe tema statutului marginal al populaţiei de culoare în societatea americană. În ceea ce-i priveşte pe conservatori sau chiar pe Ku Klux Klan, lucrurile erau destul de limpezi: segregarea e necesară pentru a menţine specificul cultural al celor două comunităţi (sic!). Distanţa, ca prezervare a purităţii (repetăm) culturale, rămâne indispensabilă: “Nu bem de la aceleaşi fântâni, nu folosim aceleaşi toalete!” Sotto voce: “În schimb, permitem femeilor de culoare să fie dădacele copiilor noştri pentru că sunt ieftine şi docile!” (a se vedea, în acest sens, filmul The Help). Cât priveşte “moderatul alb”, acesta – o spune chiar King – e “mai devotat “ordinii” decât justiţiei”; “e cel care spune continuu: “Sunt de acord cu tine în privinţa scopului pe care-l urmăreşti, dar nu pot să fiu de acord cu metodele tale de acţiune directă!”5 ş.a.m.d. În cele din urmă, strategia lui King este să radicalizeze premisele democratice ale Constituţiei americane apelând la imaginarul identitar al Americii care, spune el, se naşte dintr-un “act masiv de nesupunere civică” (celebra Boston Tea Party care a declanşat Războiul de independenţă). Efortul de emancipare al populaţiei de culoare, este nici mai mult nici mai puţin decât o extensie a visului american, a visului (chiar inconştient al) părinţilor fondatori de a asigura egalitatea formală a tuturor fiinţelor umane, nu doar a bărbaţilor albi, de preferinţă protestanţi. Dar în ultimii ani de viaţă, King visează dincolo de limitele (suportabile) ale imaginarului american producând o inversiune neaşteptată în care visul părinţilor fondatori se transformă, parcă, într-un element de decor în chiar visul lui King. Şi anume, speranţa că emanciparea populaţiei de culoare nu se va opri doar la obţinerea egalităţii formale sau legale, ci se va concretiza, în cele din urmă, şi într-o egalitate economică între albi şi negri. Ar trebui, probabil, să înţelegem această îndrăzneală onirică în chiar interiorul consensului epocii. Pe fondul competiţiei ideologice cu URSS, Europa occidentală, până şi SUA mai sunt încă ancorate în imaginarul politic al unui stat social menit să arate competitorilor sovietici şi propriei populaţii că se poate menţine un standard de viaţă rezonabil, lipsit de inegalităţi profunde şi într-un sistem capitalist. În orice caz, Luther King a iniţiat în ultimii săi ani de viaţă o serie de marşuri împotriva “sărăciei”. Însă deloc surprinzător, ele nu s-au mai bucurat de acelaşi succes ca cele împotriva segregării din sudul Americii: sărăcia, un inamic mult mai insidios, făcea victime la fel de bine în sudul “înapoiat”, cât şi în nordul “civilizat”. Între timp, visul lui King, faimosul I have a dream, a sfârşit prin a deveni una din mantrele societăţii americane. Vorba lui Zizek, orice copil american a auzit de visul lui King dar nimeni nu ştie în ce constă el. E timpul pentru un salt istoric până 2011 şi pentru o vizită în parcul Zuccotti, plin, în această perioadă, de protestatari din mişcarea Occupy Wall Street.

 images

No dream for you! Next!

Atinşi de virusul protestelor globale (de la indignaţii spanioli la Primăvara arabă), mişcarea americană campează în micul şi romanticul parc Zuccotti în chiar inima (uşor slăbită de ultima criză financiară) a capitalismului global. Deşi “ocuparea” nonviolentă a parcului ne aruncă imediat în imaginarul tradiţiei nesupunerii civice de la care se revendica şi King – vizând acum nu inegalitatea rasială, ci doar cea economică – se mai strecoară o diferenţă, una aproape imperceptibilă dar care face realmente diferenţa şi care ar trebui localizată mai puţin în ideologie, cât în chiar practica protestului. Să reamintim faptul că Luther King adaptase strategia non-violenţei de inspiraţie gandhiană situaţiei afro-americanilor din sudul Americii. Erau, spre exemplu, organizate workshop-uri în care cei care urmau să participe la un protest, trebuiau pregătiţi psihologic să facă faţă situaţiei în care, loviţi cu brutalitate de poliţie, să-şi inhibe reflexul de a riposta cu violenţă. Mergeau, apoi, în locuri publice destinate albilor şi refuzau să le părăsească până venea poliţia să-i ridice. Există, am zice, un ceremonial riguros al sfidării legii, iar legea se aplică, la rândul ei, cu ceremonia de rigoare (aruncat în închisoare şi, eventual, o serie de bastoane aplicate rebelului). Exact acest lucru (sobrietatea ceremoniei) dispare odată cu Occupy pentru a lăsa loc unui joc de-a şoarecele şi pisica. Autorităţile află de intenţia protestatarilor de a ocupa spaţii publice (One Chase Manhattan Plaza iar ca opţiune secundă, Bowling Green Park) aşa că le împânzesc rapid cu polişti. Protestatarii se reorientează imediat spre a treia locaţie, un spaţiu privat: Zuccotti Park. Ironie a vremurilor noastre: cum spaţiile publice nu mai pot fi ocupate de oameni, au rămas cele private împiedicând, în acest caz, autorităţile să le mai ocupe preventiv. În faţa acestei situaţii, primarul New York-ului devine brusc ospitalier şi dă o declaraţie de bun venit ocupanţilor amintind că oamenii au dreptul să protesteze şi că autorităţile vor face tot posibilul ca ei să dispună de locaţii pentru a-şi exercita acest drept. Legea dovedeşte o flexibilitate neaşteptată (comparaţie făcând, bineînţeles, cu anii ’50)6.

Şi nu doar ea: protestatarii înşişi se adaptează, la fel de flexibil, la situaţii care în trecut s-ar fi lăsat cu închisoare (deşi acestea nu au lipsit cu totul7). Neavând dreptul să utilizeze staţii de amplificare a sunetului fără permisiunea autorităţilor, ocupanţii dezvoltă un sistem ingenios de rezonanţă în care vorbitorul central se opreşte după fiecare frază pentru ca ea să fie, apoi, preluată de cei din jur şi multiplicată la nivelul întregii comunităţi. Protestatarii răspund, astfel, invitaţiei la dans adresată de autorităţi. Să remarcăm o altă ironie: critica perfect legitimă a protestatarilor la adresa corporaţiilor care profită de ambiguitatea legilor pentru a evita plătirea anumitor taxe (celebrele tax loopholes), nu-i împiedică să aplice, după cum am văzut, ei înşişi strategia, identificând spaţiile goale neacoperite de legislaţie pentru a le umple inteligent în folosul propriului mesaj social.8 Apelând la această simetrie, nu intenţionăm să vedem în mişcarea Occupy o simplă extensie corporatistă ori de a-i minimaliza în vreun fel importanţa şi impactul. Mai degrabă, ea ne confirmă faptul că în spate lucrează un alt tip de consens social, decât cel din anii ’50, unul neoliberal la nivelul căruia “flexibilitatea”, inclusiv a legii, rămâne, aproape literal, unul din cuvintele sale de ordine: “trebuie să fiţi flexibili!”. De aceea, flexibilitatea actuală (mai ales economică) devine brusc rigidă când oamenii nu se pot, de pildă, adapta la trei slujbe part-time păstrându-şi zâmbetul pe buze. Să nu uităm, în acest context, că dacă pentru King, inflexibilitatea legii – care trebuie combătută non-violent dar la fel de inflexibil – face posibil visul unei emancipări sociale profunde, pentru epoca noastră, flexibilitatea legii merge, se pare, la pachet cu o inflexibilitate la fel de mare cu privire la posibilitatea unei schimbări sociale mai profunde decât simpla creştere (cu un procent sau două) a cotei de impozitarea a celor cu venituri mari. În orice caz, Occupy Wall Street rămâne pentru cei mai mulţi americani o simplă mişcare “anarhistă” ori “utopică” fără soluţii pentru problemele “reale” cu care se confruntă societatea. În traducere liberă: No dream for you! Asta pentru a parafraza celebra replică din Seinfeld: No soup for you! Nu e, în cele din urmă, acel soup Nazi, care-şi selectează clienţii cu drept de a consuma, una din expresiile ironic-paradoxale ale lumii noastre? Un fel de dream Nazi? Şi nu este astăzi până şi visul (iluminist) al emancipării, la rândul lui, privatizat, procesat şi împachetat, şi oferit apoi doar celor care merită sau îşi permit financiar? Altfel spus: “Visezi la libertate? Vrei să scapi de constrângerile cotidiene? Te putem ajuta! Avem oferta perfectă, un sejur în Insulele Canare!”; sau: “Vrei să protestezi? Eşti binevenit! Iată şi opţiunile unde ai putea campa!” Dar, în fundal, mereu un avertisment: dacă n-ai destui bani sau dacă eşti prea “utopic”, vei fi rapid tăiat de pe listă: “No dream for you! Next!

 

Keep walking on the roof!

Să nu disperăm. În Seinfeld, cel puţin, Elaine ajunge să-l deconspire pe bucătarul nazist găsindu-i accidental (iar accidentul e, bineînţeles, Kramer) reţetele după care se făceau supele sale. În cazul nostru, secretul visului emancipării ar putea fi, dimpotrivă, chiar faptul că nu mai există vreo reţetă, nimic de deconspirat. Decât eventual, să respingem concluzia facilă că protestele ar trebui să elimine, pur şi dur, flexibilitatea. Un atare gest ar putea cu uşurinţă reproduce ideologia actuală. Să ne gândim doar la populismul de dreapta care dă fiori birocraţilor europeni. Nu este populismul actual expresia însăşi a acestei flexibilităţi (colajul de-a dreptul postmodern de idei disparate şi contradictorii, utilizarea dezinhibată a tehnologiei de ultimă oră) care se mulează perfect (de aceea e flexibilitate) pe intoleranţa agresivă faţă de imigranţi, acuzaţi nici mai mult nici mai puţin decât pentru intoleranţa nonoccidentală a culturii lor (vezi, de pildă, argumentele lui Pym Fortuyn în Olanda)? Deci nu avem în vedere o reîntoarcere la inflexibilitatea „revoluţionarului de profesie” care ghidează, cu o expresie îngândurat-vizionară, oamenii spre lumină. Nimic din toate astea, ne gândim, mai degrabă, la o fermitate pragmatic-visătoare sau, în termeni animali, la o combinaţie, improbabilă biologic, dintre un catâr şi o pisică.9 Un protestatar din această specie hibridă, confruntat cu refuzul societăţii de a-i mai permite să viseze la o societate mai bună (No dream for you!), ar răspunde cu aplomb dialectic, uşor suprarealist: No thanks! I’ll keep walking on the roof!

_________

[1] Pierre Bourdieu analizează în detaliu acest proces de somatizare a societăţii la nivel individual apelând conceptul de „habitus”.

2 Deborah Cook, “Habermas on Reason and Revolution” in Continental Philosophy Review 34, pp.321–338, Kluwer Academic Publishers, 2001.

3 David Lyons, “Moral Judgment, Historical Reality, and Civil Disobedience” în Philosophy & Public Affairs, Vol. 27, No. 1 (Winter, 1998), pp. 31-49, http://www.jstor.org/stable/2672840.

4 Vezi, de pildă, Mahatma Gandhi, Non-Violent Resistance and Social Transformation, Clarendon Press Oxford, 1987, pp. 127-129,

5 Martin Luther King Jr., Letter from a Birmingham Jail, http://www.africa.upenn.edu/Articles_Gen/Letter_Birmingham.html

6Putem cu uşurinţă observa acest fenomen de flexibilizare şi ambiguizare a legii urmărind unul din multele filme despre avocaţi produse în ultimul timp.

7 Spre exemplu, la 1 octombrie, 2011, poliţia arestează 700 de protestatari pe Brooklyn Bridge.

8Îi mulţumesc studentului meu, Cîrstea Cosmin, pentru a-mi fi atras atenţia asupra simtriei dintre strategia de protest a celor din mişcarea Occupy şi strategia multinaţionalelor de a evita anumite taxe prin fructificarea unor ambiguităţi de la nivel legislativ.

9 Ni se pare că protestul organizat împotriva proiectului de la Roşia Montană este un posibil exemplu de bună practică, asta pentru a folosi un termen la modă. Ceea ce a făcut diferenţa în acest protest a fost experienţa şi fidelitatea unor activişti care au învăţat să lupte cu armele adversarilor (de la procese în instanţă până la sloganuri inteligente) şi care apoi au transmis acest tip de anduranţă şi creativitate şi celorlalţi participanţi care s-au alăturat ulterior protestului.

[ideologica elementară]

Vatra, nr. 3/2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.