ADI DOHOTARU

 

 

Ștefan Borbély este unul dintre cei mai captivanți profesori pe care i-am audiat în universitate la Cluj. Pentru că am făcut facultatea la Științe Politice, masteratul la Litere, doctoratul în Istorie, iar acum lucrez în cercetare cu antropologi și sociologi am avut șansa de a cunoaște dascăli dintr-un spectru larg al studiilor umaniste, iar profesorul Borbély este în vârful ierarhiei de erudiți pe care i-am cunoscut la nivel local.Este, totodată, una dintre persoanele care m-a încurajat cu recenzii pozitive la adresa scrierilor mele relativ excentrice în raport cu ce se publică în spațiul românesc și mă citează chiar în ultima sa carte. De aceea, criticarea perspectivei volumului său de eseuri Civilizații de sticlă. Utopie, distopie, urbanism, în ciuda culturii exegetice vaste a profesorului clujean, poate să pară extravagantă dacă ne raportăm la cutumele encomiastice și artificiale în relația dintre profesorii și studenții autohtoni.

În general, zonele descriptive ale volumului de eseuri, de notație rezumativă a unor autori din domenii diferite este de apreciat. Mai ales că forța sintetică a autorului este fermecătoare prin panoramarea mai multor domenii distincte, chiar dacă cititorul se poate afla în dezacord cu exegeza propusă.

În ciuda punctelor tari, critica mea asupra volumului se bazează pe câteva dezacorduri principale. Am în vedere în primul rând lipsa metodologiei, asumată orgolios de autor, care obscurizează atât exegeza cât și receptarea. În al doilea rând, utopia este transformată în opusul ei, adică distopia. Autorul se înscrie în tradiția post-decembristă de nuanțe neolib & neocon a anti-comunismului post-comunist în care utopia conduce în mod inevitabil la distopie. În al treilea rând, transparența sticlei este suprapusă abuziv și fără o minimă explicație genului utopic, mai ales e pliată pe utopia cu premise radicale, ignorând că civilizațiile de sticlă generalizate la nivel urban există în capitalismul real, nu în modernitatea literară sau în comunismul „utopic”. Pornind de la aceste trei aspecte, pe care le consider puncte slabe ale cărții, îmi bazez obiecțiile din rândurile care urmează.

Cronicile la carte au fost elogioase la adresa cuprinsului larg al cunoștințelor savantului. Andreea Răsuceanu remarcă hazardat în România literară, citând autoritatea lui Baudrillard și tranșând astfel problema, că transparența sticlei ar fi devenit „însăşi expresia (non)comunicării tipice modernităţii” (?!). Este un material care deși presupune „inepuizabile valenţe simbolice” ajunge totuși să presupună în mod inevitabil un ecran de supraveghere a intimității cetățenești, celebrul Panopticon. Transformarea utopiei în distopie este prezentă și la Paul Cernat în articolul „Umbrele societăților transparente” din Observatorul Cultural, ca în toată interpretarea autohtonă la adresa lumilor imaginare, pentru că, după cum aflăm din celebra vorbă de duh, „drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”. Potrivit universitarului clujean, cartea „sistematizează, într-un parcurs metodologic de tip diacronic, diferitele reprezentări ale sticlei în cultură, asociate unor propuneri clasice de urbanism ideal, corectiv”. Ce este comun atât autorului cât și recenzenților este că efortul de a materializa utopia în afara cadrului intimist și literar de imaginare a unui univers compensativ conduce în mod automat la o falsificare a istoriei dintr-o presupusă neacceptare a materialității și limitei ființei umane și printr-o încercare iluzorie de a angeliza umanitatea dezbărând-o de glod.

Toți se înșală dintr-un motiv relativ simplu. Materialul este astfel aranjat, în lipsa unei metodologii clare, tocmai pentru a se ajunge la aceeași concluzie sceptică, cu unele valențe ironice. În ciuda pretențiilor autorului de a sistematiza motivul sticlei într-un demers diacronic, materialul selectat este anistoric și prea disparat pentru a căpăta valențe descriptive în analiza evoluției și semnificațiilor plurale ale sticlei sau ale utopiei (incluzând și cea negativă). Apoi, e stranie asumarea de către autor a unei metodologii anume în contextul în care în volum remarcă malițios la adresa universitarilor că sunt „prizonieri de lux ai unor «închisori» metodologice cultivate cu fervoare”. Remarca poate să aibă sens în contextul tehnicizării ISI a scriiturii academice, dar devine stranie în contextul unui volum cu finanțare CNCS și care nu prezintă în nici un moment metodologia utilizată.

Culegerea de eseuri urmărește motivul sticlei în special în literatură, dar există trimiteri la urbanism și artă din modernitate până la jumătatea secolului XX. Dar nu sunt analizate, din motive neexplicate, cele mai puternice locații ale transparenței declarate: democrația (de pildă, parlamentul din Berlin și alte construcții democratice), capitalismul cu zgârie nori de sticlă, spațiile colective ale mall-urilor și vitrinelor de magazine. Concentrarea pe literatură indică un caracter ușor desuet al tematizării ca și o metaforizare abundentă în hermeneutica universitarului, în dauna tematicilor mult mai evidente unde s-ar fi pretat motivul sticlei. Un alt exemplu ar fi facebook-ul intermediat de oglinzile digitale mai mult sau mai puțin narcisiace.

Comentariul extrem de referențial al unor note de lectură este ironic, încercând să arate prin diverse trimiteri raționalitatea totalitară inconștientă a urbanismului modern, dar fără să existe o demonstrație riguroasă altfel decât analogia, un argument, deși plastic, dintre cele mai sărace. Care este legătura din primul capitol dintre orașele grădină, civilizațiile de sticlă și sora Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, intangibilă după un paravan de sticlă în spitalul psihiatric? Sau care este liantul dintre utopie, sticlă și eroi asemenea contelui de Monte Cristo ori a căpitanului Nemo prezentați în contrapartidă la idealul corectiv al Panopticonului utopic? Cum se leagă cyborgii pomeniți în treacăt de civilizațiile sticlei? Castalia lui Hesse în ce fel ar fi o utopie, așa cum indică universitarul clujean? Ca gen literar? Ca proiecție? Astfel de analogii foarte largi, provenite dintr-o metodologie slabă, compensată de o hermeneutică abundentă, mai degrabă derutează cititorul decât îl ajută în receptarea critică a operelor supuse atenției, așa cum s-ar fi întâmplat cu o analiză descriptivă mai pedagogică ce își circumscria mai atent obiectul / subiectul de investigație. Sau care este legătura dintre orașul grădină al, după propriile mărturisi, comunistului moderat Ebemer Howard cu civilizațiile de sticlă? Ce are sticla transparentă cu opacitatea densă și organică a verdelui (p. 22)? Apoi, dacă volumul tratează problema utopiei și a relațiilor cu sticla transparentă, de ce sunt analizate visele Verei Pavlovna din Ce-i de făcut de Cernîșevski din perspectiva unei feminități gnostice și nu din perspectiva evident mai relevantă în raport cu tema cărții, a legăturilor dintre utopie și motivul sticlei, a sistemului cooperativist transparent de sorginte falansteriană a lumii noi (p. 192)? Un personaj hâtru de-al lui Caragiale ar fi răspuns că acest tip de corelare subiectivă nu-i în chestie.

Critica îndreptățită la adresa raționalismului geometrizant al lui Le Corbusier, rece și impersonal, vine cu un adaos prin care Ştefan Borbély indică refuzul de a înțelege natura socializantă a urbanismului: „îndepărtată este și singurătatea și retractilitatea, noul urbanism al lui Le Corbusier fiind eminamente socializat, construit pe reflexe de exteriorizare” (p. 42). Totuși, a reproșa lipsa unui intimism în proiectarea urbanistică este a confunda rolul urbanistului cu cel al arhitectului, a încerca să infuzezi spațiul public cu spiritul celui privat în ciuda unei critici inițial îndreptățite legate de invazia publicului în spațiul privat. Pe astfel de confuzii se bazează toată critica lui Borbély la adresa urbanismului modern, care ar avea ascunse presupoziții totalitare.

Una dintre cele mai ciudate exegeze din carte este cea referitoare la conceptele de alienare și reificare care apar la Marx, care iau o turnură psihologizantă post-modernă fără să mai aibă legătură cu conceptele economiei politice, ale supramuncii și plus-valorii, chiar dacă universitarul clujean își explică direcțiile de gândire prin citate din Marx. De pildă, muncitorii devin alienați nu pentru că li se extrage plus-valoarea de către capitalist, astfel proletariatul fiind lipsit de controlul asupra mijloacelor de producție, așa cum explică Marx. În schimb, Ştefan Borbély explică alienarea prin orele extenuante de muncă și pentru că rezultatul muncii este ulterior înstrăinat, ceea ce în principiu poate fi adevărat, dar insuficient pentru a explica alienarea în termeni marxiști (p. 43).

În carte, există și o scurtă referire la utopia comunitaristă „de tip organic”, bazată pe legătura de sânge, așa cum au fost nazismul sau fascismul, care sunt alăturate astfel comunismului (p. 48). Din care rezultă, am putea infera, că „eul modern”, individualist și îndoielnic al liberalismului produce contra-utopia lucidă a realității. Nu există niciodată problematizată o posibilă utopie liberală, în ciuda faptului că sunt devoalate celelalte ideologii, iar, așa cum am exemplificat anterior, neoliberalismul ultimelor patru decade a creat civilizații de sticlă în spațiul real sau virtual.

Utopia serenă a lui Bauhaus sau a lui Le Corbusier s-ar dezvolta în contrapartidă la realitatea grăbită și înghesuită, crudă, „răvășitor senzorială a ochiului obosit de frenezia mișcării cotidiene” (p. 50), caracteristici specifice mașinismului și industrialismului secolelor XIX-XX. De aici, și propensiunea utopiei de secol XX pentru urbanism, dar un urbanism al spațiilor degajate, verzi. Paginile de descriere a nevrozelor urbane moderne sunt bune, dar din acestea nu reiese necesitatea proiectivă a utopiilor și nici obligatoria lor transformare în realități distopice. Tonul se menține ironic, empatia dispare, iar posibilele judecăți de valoare sau creionare a unor perspective analitice sunt atent mascate prin livresc. Urbanismul modern ar fi părăsit rădăcina sa barocă, bazându-se doar pe rădăcina neoclasică, geometrizantă și castratoare la adresa spontaneității aritmice… Dar în ce măsură critica aceasta poate fi relevantă, de exemplu, când privim orașele RO, cu un balcon închis cu termopan, altul deschis, cu o parte din bloc gri, alta vernil (p. 52)?

Având în vedere unele inserturi sarcastice, sunt dezagreabile comentariile afectuoase, puține și ele, de regulă la adresa oamenilor din proximitatea profesorului așa cum e Constantina Raveca Buleu. Sau doctorandul său, Andrei Simuț, care studiază post-apocalipsa, gratulat drept „singurul tânăr lucid pe care l-am întâlnit până în clipa de față” (p. 58). Unicul exeget român apreciat este Sorin Antohi, care a afirmat în scrierile sale că orice utopie este o distopie, pornind de la presupusul lanț cauzal popperian: utopia conduce la revoluție care declanșează la rândul său un sistem totalitar. Această filiație pornită de la Karl Popper evidentă în cartea profesorului universitar când se arată cititorului că cine alege să trăiască în interiorul utopiei, adică să o transpună în istorie, refuzând rolul benign al imaginarului, utopia „devine distopie” (p. 217). Tipul acesta de critică anti-comunistă este deconstruită de mine, pe cât e posibil într-un spațiu cultural dominat de condamnarea apriorică a comunismului, în ultimul număr din Caietele Echinox dedicat distopiilor, așa că nu mai insist aici asupra simplificărilor operate în exegeza românească.

Utopia este limita proiecției perfecțiunii umane, indiciul cel mai clar fiind prezentul plin al agregării și vieții comune specific sărbătorii în care timpul dispare, și astfel moartea dezagregatoare și distopică se disipează. Utopia avută în vedere de Ştefan Borbély este statică, deloc dinamică, o moștenire a secolului XIX, dar și mai veche, care nu a evoluat. De pildă, când pomenește de țesătura internautică, modulară, asimetrică, în rețea, autorul arată că aceasta reprezintă un alt tip de epistemă în raport cu utopia unei coordonări planice și perfect reglementatoare. Dar cum rămâne cu micro-utopiile descentralizate, autonome, comunarde, trăiriste, urbane și rurale ale anilor 1960-1970, cu squaturile mai recente din Christiania daneză și mii de alte locații hipsterești, cu micro-economiile darului experimentate în ultima jumătate de secol? Deși toate aceste experimente se revendică adesea din tradiții utopice, referințele academice și epistemice ale profesorului rămân blocate în prima parte a secolului XX. Apoi, de ce civilizația sticlei nu este analizată dincolo de exegeză, într-un mod antropologic, într-un alt sens, în utopia individualistă și consumeristă a gratificării instante în mall-urile coordonate managerial de capitalul corporatist, privind după miile de vitrine flashy? În lipsa unei metodologii clare expuse în carte, nelămuririle încolțesc.

Merită reflectat ori polemizat în preajma uneia dintre concluziile de etapă ale lui Ştefan Borbély: „consecința paradoxală a oricărei utopii este anorexia, trăită ca exces sufocant al binelui care excomunică răul” (p. 123). Dar cum poate să devină anorexică imaginativ utopia, când în ciuda solemnității ei clasice adesea rigide, rămâne în istorie pentru imaginația ei, de regulă, apolinică în contrast cu lipsa de limită a realității, obositoare și fugitive din acest motiv? Dimpotrivă, excesul de dezordine din realitate creează cadrul utopic drept spațiu compensativ de liniștire și speranță ordonatoare. Printr-o astfel de cheie de înțelegere utopia poate fi analizată înainte de a fi condamnată, așa cum practică exegeza locală.

Ştefan Borbély se interoghează dacă statul, ca „tiran eudemonic” are dreptul să îi oblige la fericire pe cei care sunt „refractari la îmbunătățirea propriei condiții” (p. 132). Întrebarea pornește de la exegeza fugitivă la adresa lui Rousseau care problematiza faptul că scopul oamenilor este fericirea umană, motiv pentru care literatul clujean chestionează dacă o autoritate externă poate interveni pentru a-i ferici pe cei care au blocaje în drumul spre fericire. Trimiterea este evidentă la sistemele totalitare și autoritare care s-au evidențiat în istorie, la „spațiul concentraționar” și la „statul autoritar”. Se uită însă că în constituția celui mai democratic stat al secolelor XVIII-XIX și prima parte a sec. XX, statul american, legea supremă a statului proclamă protecția unor drepturi naturale inalienabile: „Life, Liberty and the pursuit of Happiness”. Apoi, dilema e falsă din alt motiv. Din moment ce statul exercită monopolul presupus legitim asupra violenței, nu este mai benefică o interogație asupra acestui presupus drept decât asupra posibilității de a raționaliza administrativ șansa umanității la fericire?

Cu toate acestea, utopia, arată autorul, nu e doar raționalitate castratoare, este și eliberare de pasiuni. Ca la socialiștii utopici, civilizația modernă devine „a dorinței, nu a ascezei sau a datoriei” (p. 146). Și atunci care sunt posibilitățile statului de a canaliza spre fericire dorințele de bunăstare ale cetățenilor săi din moment ce orice proiect de anvergură de inginerie socială este condamnat aprioric la a deveni distopic? Privirea contradictorie asupra utopiei din caracterizările lui Ştefan Borbély provine din prejudecata liberală la adresa ei: „o societate plenară e una extrovertită și lucrativă, introvertiții fiind, pe ansamblul ei, doar niște anomalii” (p. 168). Dar dacă genul utopic este urbanistic și socializant, să lăsăm scriitura literară să fie intimă și compensativă, pare a spune autorul trasând net domeniul imaginarului care trebuie să fie apolitic în linia argumentativă a istoriei imaginarului pe filiera lui Jean-Jaques Wunenburger și puternică la Literele clujene. Apoi, de ce utopiile plenare ale abundenței trebuie să fie distopic-lucrative și nu de loisir? Oare venitul minim garantat care a produs sute de exegeze universitare, care propune asigurarea unui venit doar pe baza cetățeniei, fără complicații legate de găsirea unui loc de muncă, este și ea o utopie lucrativă? Apoi, utopiile rămân utopii sau uneori devin, așa cum se spune, realitățile zilei de mâine? Și dacă devin, singurul mecanism este cel totalitar? De ce nu există în cartea universitarului clujean o morfologie a utopiilor? Ele sunt studiate strict ca proiect literar sau urbanistic, dar consecințele transpunerii sunt considerate catastrofice și specifice unei raționalități autoritare, chiar dacă nu există exemple clare în acest sens în afara trimiterilor expeditive la bolșevism.

Ştefan Borbély se contrazice în destule afirmații tari. După ce face referiri la comunism ca utopie realizată, devenită astfel distopică, comentează apoi celebrul monument de sticlă dedicat Internaționalei III a lui Vladimir Tatlin, dar care nu s-a realizat din lipsă de fonduri și din cauza caracterului său „prea utopic și grandios” (p. 218). Ceea ce ridică o întrebare importantă: ce utopii se pot transfera în realitate și care nu? Să înțelegem că bolșevismul era mai puțin utopic și grandios din moment ce a fost adoptat de realitate pe când un simplu monument era prea utopic? Atunci ce diferențiază utopia de realitate, atâta timp cât lipsește din analiză dialectica utopie-ideologie? În ochii fiecărui adversar, realitatea Celuilalt devine ori utopie, dacă e prea narativă ori plastică, ori ideologie, dacă este prea retorică, ca modalitate de expediere a adversarului. Ceea ce conduce la întrebarea din ce perspectivă ideologică, metodologică, personală etc. studiază profesorul Ştefan Borbély fenomenul utopic? Care este „închisoarea” metodologică a dânsului? Fără metodologie nu există o inteligibilitate și direcție a demersului, aspect care lipsește lucrării de față, deși arborescentă referențial.

În ciuda lipsurilor imputate, Ştefan Borbély este mai nuanțat decât exegeții post-comuniști ai utopiei: utopiile sunt chiar utopii, nu presupun imediat o transpunere automată în totalitarism ca în simplificările exegetice locale. Lumile perfecte nu există, au doar o valoare normativo-pedagogică. De fapt, chiar am prefera ca umanitate imperfecțiunile lumii curente, cu frenezia căutării și cu adăstatul din când în când la umbră în locul unei lumini prea puternice ori a unei transparențe de vitrină unde sunt antologate obiecte strălucitoare.

Există în volum judecăți de excepție, aforistice, din nefericire nesistematizate. Comentând romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski, universitarul clujean conchide: „Diavolul a creat vastul arsenal al faptelor diverse: facem parte din el, și vom trăi atâta timp cât îi aparținem. O consecință esențială derivă de aici, pentru care ar trebui să ne fie rușine: prea mult am abuzat, jurnalistic și literar, spunând că totalitarismul a fost „diabolic”. E suficient să ne gândim puțin pentru a înțelege că n-a fost: uniforma nu e mantaua Diavolului. Nici gesturile trase la indigo nu sunt. Nu întâmplător, Diavolul selectează, pentru a încheia un pact, doar ființe cu însușiri peste medie, eventual genii. Omul de masă nu intră în atribuțiile sale; și nici cei care, prea obedienți fiind, nu pot sări peste propria lor mediocritate, nu îi deranjează” (p. 199).

Omul nu poate transcende fără rest pentru că natura sa materială este reziduală, lasă „resturi”, omul e „ființă de glod și clisă”, nu poate să își ia zborul divin, crede Borbély, motiv pentru care utopiile ar fi inoperabile (pp. 259-260). Dar autorul greșește în alegerea metaforei de final. Materia nu lasă resturi, căci este o lege elementară a fizicii faptul că materia este indestructibilă, ea se transformă continuu. Materia lasă resturi doar în teologie împiedicând ascensiunea spre divinitate a sufletului ori în economia de piață, în care deșeurile sunt recuperate cu dificultate din cauza diminuării ratei profitului. În ciuda aspirației spre perfecțiune, utopia nu este teologie, cum crede exegetul. Cel mult, ea este o teologie politică, dar efortul ei conduce spre încarnare organică, nu spre proiectare diafană a perfecțiunii. Utopia de azi poate deveni realitatea de mâine la fel cum realitatea uitată de ieri poate să devină o propunere utopică azi. Se poate întrupa totalitar sau nu, așa cum realitatea se poate întrupa totalitar sau nu. În ciuda limitei de gen a utopiilor, a încadrării clasice pătrate ori a rotunjimii cerchiste și provizorie din micro-utopiile orizontal(ist)e, ele rămân plurale și indeterminate, asemenea imaginației umane. Într-atât de indeterminate și de inefabile încât nu își iau zborul, ci, printr-un mecanism inefabil de apropriere colectivă, prind glod și se împământenesc uneori. Iar noi vom înțelege mai bine ori măcar întrevedea împământenirea temporară a utopiilor când vom avea metodele adecvate.

Ştefan BORBÉLY
Civilizaţii de sticlă. Utopie, distopie, urbanism
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, 264 p