Un potop de parodii

Claudiu TURCUŞ

10.02.2003 (3)

Se ştie, optzecismul a dat figuri plurivalente. Mă rezum, deocamdată, la două exemple, însă oricine consultă antologia Generaţia continuă le-ar putea înmulţi. Pe lângă opera poetică, epică sau memorialistică, Mircea Cărtărescu a comentat inedit poezia lui Eminescu (Visul chimeric, 1992), furnizând totodată sinteza canonică despre Postmodernismul românesc (1999). După 2000, scriitorul a devenit – indiferent de poziţia sa, uneori discutabilă – un percutant editorialist politic. Apoi, Gheorghe Crăciun n-a fost niciodată poet, însă Aisbergul poeziei moderne (2002) este, probabil, cea mai solidă construcţie conceptuală autohtonă asupra raportului reflexivitate-tranzitivitate în discursul poetic de secol XX. De la Acte originale. Copii legalizate (1982) până la Pupa Russa (2004), Crăciun s-a consacrat ca redutabil prozator „experimentalist”, memorialistica reflexivă din Trupul ştie mai mult (2004) dezvăluind anvergura sa de teoretician sfâşiat al corporalităţii, iar volumul postum Viciile lumii postmoderne (2011) restituie ipostaza de moralist a regretatului intelectual braşovean.

Cumva în răspăr faţă de aceste două modele ilustre, însă deloc mai prejos, s-ar situa Alexandru Muşina. Încă din epocă, acesta propunea un concept alternativ la postmodernism – noul antropocentrism –, despre care hâtrul său promotor crede că nu s-a încetăţenit întrucât „era prea lung”. Incitantele eseuri din Sinapse (2001) prelungesc respectiva dispută conceptuală, fiind complementare tratatului despre Paradigma poeziei moderne (1996), din păcate insuficient dezbătut. Pe de altă parte, poetul s-a impus încă de la jumătatea anilor optzeci, iar cine-i parcurge volumele – de la Strada castelului 104 (1984), trecând prin capodopera Budila-Express (1995), până la Hinterland (2003) sau Regele dimineţii (2009) – îi descoperă vocea uneori inegală, însă inconfundabilă. Savuros este Muşina în ipostaza de polemist. Epistolarele sale înscenate – Scrisorile unui fazan (2006) & Scrisorile unui geniu balnear (2007) – conţin, deopotrivă, verva ironistului cârcotaş şi luciditatea intelectualului cultivat. Histrion retractil, Muşina deţine abilitatea de-a enerva şi cuceri simultan. Oricum, diagnosticurile sale cu privire la lumea literară românească sunt pe cât de intrigante, pe atât de exacte. Dacă adăugăm calitatea de editor pragmatic, dar idealist, apoi pe cea de formator ce creează emulaţie – masteratul braşovean de Scriere creativă, de asemenea, coordonarea revistei studenţeşti Corpul T – obţinem profilul unui intelectual fervent, mereu conectat actualităţii, cu proiecte de neignorat.

E drept, ca prozator, Alexandru Muşina s-a cam lăsat aşteptat. Câteva fragmente, menite să anunţe debutul în specie, au fost publicate prin reviste, însă masivul roman, Nepotul lui Dracula, a apărut abia recent la editura Aula.

Vampirul Fifi şi „experienţa revelatoare”

Substanţa eseistului şi dispoziţia criticului cultural sunt topite ingenios într-o epică nelipsită de imaginaţie, însă, pe alocuri, referenţială. Oricum, motivaţia romanului e cât se poate de realistă, fragmentele simbolic-onirice, deşi rezonabil integrate narativ, rămânând mai degrabă parazitare. Căci Alexandru Muşina deţine o forţă observaţională rară, învăluirile îl dezavantajează. Semănând, prin raportarea naratorului la personaje, cu proza lui Petru Cimpoeşu (Simion Liftnicul), Nepotul lui Dracula valorifică fondul imaginarului colectiv – mitul vampirului transilvănean –, însă despuiat de acea dimensiune parabolică, orchestrată, pe filonul miturilor naţionalist-religioase specifice tranziţiei româneşti, de Bogdan Suceavă în Venea din timpul diez.

Protagonistul, Florin Angelescu Dragolea, poreclit FAD de către studenţi, semiotician în ascensiune, cu doctoratul la superlativ, predând invariabil, într-o franceză pedantă, acelaşi curs despre romanul În căutarea timpului pierdut, traversează patru relaţii „iniţiatice”. Pe prima, n-ar fi putut s-o ocolească. Doamna Eufrosina, angajată de nădejde în tinereţe la „Arta Încălţămintei”, întruchipează mama iubitoare şi exasperantă ce-i poartă de grijă asemenea unui copil, îi cumpără ţigări, îi monitorizează programul, îi planifică viaţa, îl poartă pe la diverse cucoane în vizite prelungi, de nerefuzat, îl recuperează cu tandreţe după fiecare mariaj eşuat, după fiecare cură zadarnică la dezalcoolizare. Tânărul specialist în Proust nu-i întoarce vorba, îi tolerează curiozităţile morbide, însă, uneori, o minte afectuos fără să-i iasă din cuvânt. Trăiesc paşnic într-un apartament modest, într-un soi de idilism indus, acompaniat de o suavă precaritate financiară. Rutina casnică se spulberă când în scenă apar Bubu şi Lulu. Prietenia dintre fiica arhitectului-şef al oraşului de provincie şi modesta studentă din Mizil – devenită prietena oficial-virtuală a unui şeic din Golf, care-i oferea lux în schimbul unei fidelităţi cam abstracte – devenea teribil de eficientă când vreun dascăl trebuia corupt sexual. Sub pretextul „bibliografiei suplimentare”, acestea pornesc asaltul erotic asupra ponositului Dragolea. Îl suspectează, glumind, c-ar fi vampir (ten albicios, canini proeminenţi!), îl ademenesc cu biftec tartar la restaurantul Roata norocului, îi oferă cotlet în sânge, dansuri psihedelice şi mângâieri insinuante în apartamentul uneia dintre ele.

După experienţele revigorante din cadrul intimist, semioticianul renaşte. Un întreg mit se ţese în jurul lui. O metamorfoză invizibilă, dar iradiantă se produsese. Deşi continuă să poarte acelaşi sacou învechit, el exercită o fascinaţie inexplicabilă. Din cauza audienţei incredibile la cursurile sale, Fifi – redenumit tandru de amazoane – are onoarea să participe la întrunirea exclusivistă a COI-ului. Din „Comitetul Oamenilor Inteligenţi” făceau parte câţiva dintre profesorii eminenţi ai facultăţii, care nu tolerau nicio imixtiune în clubul lor. Astfel, tânărul semiotician n-avea decât să rămână măgulit până la capăt, în ciuda ironiilor acide ale membrilor. Oricum, nu şi-ar fi permis asemenea festin, darmite asemenea companie.

Cum singurătatea îi prieşte, protagonistul nu se frământă prea mult să tragă învăţăminte din raporturile cu alteritatea până când, aflat la colocviul naţional Lucian Blaga din Sibiu, într-o după-amiază solitară, întâlneşte un ţigan uriaş, îmbrăcat  bizar, dar impecabil. Logoreicul şi efervescentul cetăţean este convins că Dragolea nu-i altcineva decât nepotul boierului Draculea din Perişani: asemănarea fizionomică îi pare izbitoare. Omul i se confesează, îi mărturiseşte că deţine o fermă profitabilă unde „creşte” donatori de sânge pentru exportul în Occident. Dialogul lor pare accidental, dar se dovedeşte revelator abia când profesorul, reîntors în universul său familial, îşi descoperă adevărata identitate. Citind scrisoarea-testament, lăsată de către bunicul său într-un cufăr misterios, află că are origini nobile şi strămoşi cu obiceiuri alimentare tabu. Arborele său genealogic coboară, de fapt, până la Vlad Ţepeş, iar bărbaţii familiei consumau, de-a lungul generaţiilor, sânge. Semiotician rafinat, Fifi nu resimte această moştenire secretă drept un act barbar, ci doar o formă rudimentară a transfuziei sangvine moderne. Mărturiseşte celor două cadâne taina, iar acestea îi pregătesc sistematic porţia de combustibil, dregând lichidul suspect cu bulion şi condimente. Spre finalul romanului, Lulu, devenită de-acum iubita profesorului, organizează un troc fără precedent: convinge colegii să devină donatori în schimbul notei 7 la examenul de semiotică proustiană.

Geniul parodic & butaforia kitsch

De-a lungul celor peste patru sute de pagini, parodia este aliatul de nădejde al lui Alexandru Muşina. De la cutumele mediului universitar autohton, discursurile teoretice prăfuite, tehnicile literare sofisticate, până la miturile corectitudinii politice, tarele sociale postdecembriste sau retorica valorilor europene, nimic nu scapă devastatoarei sale scrutări. Dar toată această satiră, exersată uneori pe subiecte facile, chiar derizorii, conduce la o gravitate înveşmântată burlesc ce conferă verosimilitate reprezentării. Umorul constituie, în Nepotul lui Dracula, un mecanism indispensabil în reglajul perspectivei narative: el codifică epicul, nu-i doar o supapă a lui. Căci deşi îşi fragmentează registrele parodice, renunţând astfel la o viziune socială amplă, Muşina obţine un efect unitar prin recompunerea unor episoade emblematice. De pildă, spre deosebire de magnatul-profesor Cossiga, decanul Miky Banciu ori subversivul Andy Cruceru – caractere ce prezervă ambiguitatea –, straniul Boboieru, pârlitul Dragolea, maniacala Eufrosina sau informatoarea Enikö au un substrat tipologic ferm. Însă hibridările epice, interacţiunea dintre personaje, orchestrate de narator, consolidează treptat imaginea micro-universului provincial, măcinat de tranziţia lentă, contraste stridente şi un pronunţat grotesc al derizoriului. Din această subtilitate acută, observaţională, dublată de sarcasmul amar şi ironia veselă survine arta narativă a lui Alexandru Muşina.

Nu înţeleg, prin urmare, de ce calibrul epic şi spiritul caustic, pe care le ilustrează deplin, îi par insuficiente prozatorului. Fireşte, riscul este salutar nu doar în afaceri, ci chiar în artă. De această dată, însă, îl găsesc cam inutil. Se-nţelege încă de la conceptul grafic al copertei întâi şi din consideraţiile critice fictive, autoironice aşternute pe coperta a patra că Muşina vrea să integreze kitsch-ul în proiectul său epic. Şi o face cu succes câtă vreme se menţine în cadrele motivaţiei realiste. Dar când schimbă macazul şi ne prilejuieşte descinderi prin visurile lui Fifi, derapajul e inevitabil. Anchetele universitare nocturne sau încoronarea semioticianului-vampir drept rege, toate petrecute în cotloanele minţii lui Dragolea, nu compun, în economia romanului, mai mult decât o grandioasă butaforie kitsch. De vreme ce nu aflăm nimic suplimentar despre interioritatea personajului de-a lungul acestor peripluri cvasi-coşmareşti, ele sunt pure histrionisme epice. Drept care, nu pot pricepe raţionamentul conform căruia Cosmin Ciotloş consideră veritabil parodice abia aceste fragmente. Se prea poate ca Alexandru Muşina să fi mizat pe orizontul de aşteptare al cititorilor de consum, care gustă încă nestingheriţi oscilaţia brutală, pretins ambiguă realitate-vis. Dar muşteriii acestui roman sunt, cred, în altă parte.

Prozator de anvergură, cu viziune, imaginar şi arsenal tehnic brevetat, lui Alexandru Muşina îi lipseşte un singur lucru: temperarea originalităţii. Dar în ciuda acestei „carenţe” nobile, în toate genurile în care s-a exersat – poezie, teorie literară, memorialistică epistolară, publicistică, pamflet sau roman –  a dovedit că oricum am căuta să-l încadrăm nu-l putem plasa decât la vârf. Dispărut prematur dintre noi, Muşina rămâne cu siguranţă, şi estimez că pentru vreme îndelungată, în viaţa noastră literară care – vorba unui personaj mediatic – „ne ocupă tot timpul”.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2014]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s