Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului

Alexandru-Musina__Regele-diminetii__9975-86-091-8-785334319307

În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea. Citește în continuare →

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

8.06.1992

Astăzi ar trebui să fie „ziua partidului” – dar nu e! Fiindcă nu mai e P.C.R. Şi nimeni nu sesizează, nimeni nu suferă – e ca şi cum n-ar fi fost; ca şi cum s-ar fi scufundat 35 de ani de viaţă (la alţii mai mult) şi mă prefac că nu s-a întîmplat nimic. Uneori mă simt ca un saurian ajuns în vremurile de acum. Dar ce sînt vremurile de acum? Nu voi avea, poate, niciodată curajul şi forţa să scriu despre asta: că sînt un fel de varan, o … Cine va reuşi s-o facă, va fi marele scriitor al acestui final de secol. De asta sînt sigur (doar de generalităţi de genul ăsta – imprecise şi neangajante – pot fi sigur în cele literare).

Nevastă-mea (cred că e prima dată cînd folosesc, în scris, sintagma) a ieşit s-o plimbe pe Lessie: ultima achiziţie, o căţeluşă găsită de copii acum cîteva zile. De cînd cu Lessie, am trecut pe planul trei. Oricum eram pe planul doi (copiii, normal! Dar acum?!?!?!)

Iar fumez. Ca un idiot. Şi mă doare capul. Şi mă simt rău. Şi fumez.

9.06.1992

Tot cumpăr şi cumpăr stilouri (ieri, două de 215 lei), pregătindu-mă. Adevărul e că nu mai cred în mai nimic: dacă nu fac porcării e din inerţie, datorită educaţiei şi pentru că şi pentru a face ticăloşii îţi trebuie energie. Poate boala-mi progresează. Nu mai înţeleg nimic din jurul meu – marele poet şi intelectual A.M. e gaga (mai puţin, desigur, decît serialul de desene animate „Superbook”, ce se transmite acum la televizor şi la care se uită Alu şi Piuţa). Ei, şi ce?

Acum vreo jumătate de oră am avut o revelaţie: totul e o poveste, totul trebuie să treacă în poveste. O revelaţie de doi lei – suficientă însă să-l remonteze şi să-l pună la treabă pe un altul. Dar nu pe mine!

Neşansa mea, acum, e că am pierdut încrederea-n mine, exact acum cînd am posibilitatea să fac atîtea.

Conflicte în casă. Dar superficiale. Conflicte la serviciu. Dar fără miză reală pentru mine. Mi-e scîrbă, atîta tot. Şi mă cam plictisesc. Din cînd în cînd mă doare capul.

Idiotule!

                                                             *

Aştept bursa din Franţa. Ca şi cum ea m-ar putea salva! Oricum, o să mai schimb cîmpul de manifestare a nebuniei din mine.

21.05.1992

Bursa din Franţa n-a venit. Aştept, însă, în schimb să se termine anul universitar. „Libertate, scriu numele tău pe toate gardurile, pereţii, inclusiv la W.C.” O săptămînă pierdută/cîştigată la Peleş, cu traducerea a doi poeţi franţuzi. Românii (organizatori): penibil-agresiv-sudici. Francezii: jumate „faini” (…), jumate concurîndu-i pe români (numita Christine M.) în ţopenie, doar că mai harnică. Cei doi poeţi… în fine, fără poezie, că nu mai înţeleg nimic. Băieţi faini, altfel, dar – ca poeţi – nu pe gustul meu (formule solipsiste!?!). Stînjeneala de oameni sensibili (şi „duri”) care provin din lumi atît de diferite. Nu am putut comunica nici cu Claude, care-i excelent ca om (fin, drăguţ, liniştit). Pare „fabricat” pentru „export”. Numai să nu fie homosexual (!!!) Mizeria şi nevroza din jurul meu riscă să mă contamineze şi pe mine. De fapt, sînt gata contaminat (că doar îs produs al socialismului multilateral dezvoltat – groaznic, fără „texte” de-astea ne simţim aşa goi şi neajutoraţi; am ajuns să „le băgăm” de-alea interbelice, gen „Regele şi Patria”, dar parcă… parcă-s pe vremea bunicii – senzaţia că trăieşti fie într-un film al anilor ’50, neorealist, fie într-un „remake” după-un film din anii ’30.

Depeizat. Azi, o grevă făinuţă, de 2 ore, la televizor. Da’ boii nu pică. Senzaţia de şandrama – cu un „şef de şandrama” cretin şi sinucigaş. Comunismul a adus în România boala rusească ce se cheamă clipa/eternitate; acea disperare în faţa spaţiului (cred), care te face să nu-ţi pese. O chestie total atipică. Dar în trecut. Acum… Disperarea resemnată (că de-aia ai trecut şi tu prin „fabrică”) să descoperi tot mai multe semne ale tiers-monde-izării. Cerşetori, ologi, bătrîni mizeri, alcoolici, copii îmbătrîniţi, cerşind, ţigani, maşini luxoase şi figuri de „killeri”… Noroc că nu-şi mai pune nimeni pielea la bătaie pentru nici o ideologie, aşa că n-avem mişcări de tip terorist. E bine. Deşi… Teroriştii sînt bine mersi în diverse fotolii, iar noi trăim ca şi cum am fi uitat de asta.

Noi şi noi stilouri, am cumpărat. Cu unul din ele scriu aici. Şi fumez. Ca un idiot. Dacă m-aş lăsa de fumat, cred că m-aş reechilibra puţin şi psihic (cîtă logică, domnule A.M.!!!). Mă agit mereu, dar nu am senzaţia că „fac” realmente ceva. Nu-s în stare să demarez ceva substanţial: despre proiectele mele literar-existenţiale ce să mai vorbim!?! Stiloul zgîrie hîrtia, ceea ce mă enervează. Am să-l schimb, deşi are un design ca lumea.

22.05.1992

Un fel de a te îmbăta cu apă rece. A fi un conştiincios labagiu existenţial. Pînă ajungi să te dispreţuieşti tu însuţi. Pînă o să ţi se pară normal ca ceilalţi să te dispreţuiască: nu umilinţă, ci obişnuinţă. Frustrări, nevricale, mers în gol… bravul poet apropiindu-se de 38 de ani. Oricum, cifrele nu mai au nici un sens. Suspendat în acest corp, în acest mecanism ce-i dă înainte, între aceste celule străine, tot mai străine: ca un foetus în formol. Numai că formolul e propriul corp. Şi propria viaţă. În care nu te mai bucuri de nimic, nu mai construieşti nimic. De cîţi ani te văicăreşti aici? Universetar! Ei şi? Păi dacă cine? Noi! Ha! Hi! Ho! Ha! Hehehe! Ia te uită la el: A.M., lector. Trebuie să supravieţuieşti? Desigur. Dar dincolo de asta?

De ce să fii inteligent? De ce să fii prost? Dar, în fond, cum eşti realmente? Cataclop, cataclop, cataclop. Dar din ce seară s-a născut această seară? Ce bună-i lumina! Cîţi mor pentru ea. Şi-aceste sunete şi imagini ce trec prin noi. Unde se-opresc? Ce ne spun? Dă-i înainte! Unii nu mai pot, şi mor. Alţii-i ucid, şi trăiesc. Şi noi respirăm, ne bucurăm de liniştea acestei seri. Sîntem normali. Ce şansă ai? Pînă şi a o lua razna e tot o formă de a participa la „joc”. Vorba idioţilor de la T.V. Română: jocuri şi concursuri. Speranţe, fudulie, prostie. Şi ranchiuna. Descărcîndu-se aiurea. O carieră „ascedentă”. Dar am ajuns să-mi fie scîrbă de mine. Să mă cert cu toţi? Ar fi prea complicat. După ce te-ai băgat în rahat (compromisuri elegante cu tona, inclusiv să rămîi în P.C.R. şi după ce te-ai dezmeticit, ştiind că – aşa – eşti cumva mai „protejat”, sau presupunînd asta) să faci acum pe demnul?!

E timp să o iei de la capăt. Da. Teoretic. Dar boala e în tine, inclusiv această incapacitate de a uita. Cu memoria paradită de balastul a ce a fost. Epilepticus. Cam aşa. Poate că al tău creier vrea să scape cumva de balast? Sau e doar o simplă dereglare fiziologică? Să te uiţi în oglindă. Să vezi ce? Un grăscean nebărbierit, chel, cu ochi albaştri. Mare lucru, ochi albaştri! Te tot fuduleşti cu asta, ca şi cum ar fi cine ştie ce scofală. Monsieur des Yeux Bleus vous invite… să-l pupaţi în fund. Şi să recunoaşteţi că-i un tîmpit. Cam aşa ceva.

23.05.1992

Am recitit „Tunelul”, al lui Sabato. Faţă de un asemenea scriitor, fiţele textualiste ale lui George sau pseudo-isteriile post-moderniste ale lui Caius sînt… nu ridicole, ci devitalizate… Se simte-n ele artificiul exagerat, din teama de a vorbi despre lucrurile cu adevărat insuportabile: degradarea fizică, nebunia, incapacitatea de a comunica, moartea… la ei totul e estetizat, înfrumuseţat (prin acoperirea cu o ţesătură ca la George), sau transformat în spectacol (prin exagerare, aberaţie, la Caius). Revistele porno (de exemplu – à la Caius) sau cu fotografii artistice de nuduri (à la George) simplifică, reduc acest „monstru” care e femeia, la ceva exterior. Relaţia cu o femeie, redusă la sex (fie el cu tot felul de „excentricităţi”), la „discurs amoros”, la bani etc., e o simplificare a unei relaţii, o simplificare care o face inteligibilă şi suportabilă.

Nu scriu proză, fiindcă nu am curaj suficient. Şi, totodată, fiindcă mi-ar fi ruşine să simplific „imaginea” asupra lumii (femeii, să zicem) ce ar rezulta din această proză. Premiantul nu are curajul să rişte să fie ostracizat, fiindcă a văzut, înţeles, spus (cît de cît) ceea ce nu se cuvine. Din această tensiune, poate, şi nevroza ta, stilul aberant-agresiv în raporturile cu ceilalţi, senzaţia de trăit în gol, întocmai unui mecanism…

Mă duc să fac o baie.

30.05.1992

Din nou „cocoţat în vîrful patului”, cum ar zice a mea soţioară. O săptămînă de stres continuu, senzaţia că eşti prins în nu ştiu cîte „sisteme” (fiecare, în sine, elegant şi neobositor), care, împreună, te termină. Cum e lumea care tocmai începe? Despre ce fel de „supravieţuire”, despre ce fel de „personalitate” va mai putea fi vorba? A.M. este, concomitent: tată, redactor-şef, lector univ. (?!?) de folclor, comparată, dialectologie, „poet al oraşului”, acţionar la I.N.T. S.R.L., autor de romane de „consum”, plus – ar trebui – luptător pentru democraţie şi drepturile omului într-o lume ce se scufundă…

Un loc oarecare: poezia. Dar îl mai are? Iar marele gînditor? Să fim serioşi! Desigur, am uitat cîteva ipostaze conjuncturale (agent literar pentru romanul parodic ce tocmai l-am scris împreună cu Andrei şi Caius, „comentator” al sistemului cultural postbelic, într-o masă rotundă, organizată de Sorin Matei, plus „conciliator” în tensiunile nesfîrşite dintre „juni”…)

Mai bine să nu mă gîndesc. Şi să-i dau înainte. Program pe săptămîna viitoare: vizită-fulger (o zi) la Bucureşti, şedinţă (minişedinţa de minicatedră, corectat romanul, deplasare de 3 zile la Arad întru scopuri culturale, de prestij (invitat!) – plus rezolvat partea financiară pentru deplasarea în cercetare folclorică.

O cădere psihică, o amnezie sînt chiar un fel de oază cu verdeaţă. Cu verdeţuri hrănitoare: libertatea de dincolo/dincoace de ham. Probabil că – dincolo de vanitate sau modă – cei care ţin jurnale sînt nişte oameni foarte singuri (o posibilă cercetare: cînd au apărut „jurnalele” şi care a fost funcţia lor psiho-socială, culturală? – pentru că, evident, impulsul iniţial nu a fost de ordin estetic).

                                                             *

Graba (disperată) de a uita ce a (am) fost înainte de ’90 – aruncîndu-ne în prezent, complicîndu-l la nesfîrşit. Poate că e normal pentru ceilalţi. Nu şi pentru mine, care mă vreau scriitor. Neapărat: lucrează la „Le Grand Mal”. Nu-ţi poţi „domina” biografia, dacă nu-ţi faci datoria. E un paradox pe care indienii l-au înţeles demult: eşti realmente „liber”, doar cînd ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nu prea am cu cine discuta din astea – dintre cei mai inteligenţi din jur, unii sînt fie prea „literaţi” (George, Caius), fie prea băgaţi în politică – jurnalistică (Andrei, Marius), fie sociologi-politologi (Soso, Onuţ, Ungureanu)… „Drama” lui A.M. este că, probabil, avea o vocaţie „socratică”, iar el e văzut ca un fel de Humboldt-Fleischer, din romanul lui Bellow (Soso cel egoist – blocat dixit). Un asemenea tip – eu, par examplu, nu poate „funcţiona” realmente decît cînd există o „cerere” reală pentru ceea ce poate el oferi. Nu sînt dintre cei care „provoacă”, „inventariază”, „generează” cererea. E împotriva unei minţi de acest tip. E ca şi cum ai viola o femeie, ca să-ţi aplici apoi, cu drag, „maieutica” pe ea. Nu se lipeşte! Rămîne literatura – o idee: roman-dialog! Un fel de fals dialog socratic, cu un Socrate gaga, ce le interpretează pe toate aparent cu „tîlc”, dar complet aiurea.

Mai mult, enervaţi de tipul meu de gîndire, Caius şi Andrei îmi „vînează” lapsusurile şi mă acuză că mereu „deformez” – da’ cum să fii obiectiv?! Asta nu mi se mai răspunde. Sînt foarte singur, de-aia scriu la jurnal, e clar. Ei, şi?!!

Recitit cîteva pagini din jurnal, de la început. Concluzia: ce păcat că-s un ratat?! Atîtea lucruri „deosebite” risipite, zău, dom’ Săndel, cum se poate?! Să nu te-apuci mata de proză?!

Idioţilor! Citiţi acest jurnal. Corect! Dar recunoaşteţi că sînteţi nişte imbecili? Dacă da, atunci… Atunci, ce? Că tot nu poţi controla nimic din propriul scris şi propria viaţă, dragă Alexică.

20.XI.1992

Scriu cu un stilou elveţian (?!) Dar care nu-mi place. Totul e atît de complicat, iar eu nu mai am indecenţa, sau inconştienţa, de a simplifica, încît nu sînt bun de scriitor. Orice mare scriitor e un maniac: oricît de „complexă” ar fi lumea din scrierile lui, ea e atît de „parţialistă”, încît numai un maniac (sau un iresponsabil, tot aia-i) poate consacra ani din viaţă pentru o imagine trucată/trunchiată a lumii – deci, crede-n ea, clar, e dus cu pluta! Scuza lor: sînt sinceri! Cei care sînt „vinovaţi” sînt „producătorii”, deşi e greu să distingi între unii şi alţii (unul se poate vedea pe sine ca simplu „producător”, dar, în fond, să fie un „maniac”: gen I. Asimov; şi viceversa, unul poate fi „sincer” în fantasmele sale, dar să nu fie decît un „producător” – vezi Karl May – dar, oricum, inclusiv în „literatura de consum”, tipii tari sînt „maniacii”, mitomani-grafomani, gen May, Simenon, San Antonio – care, din această cauză, ajung la „respectul” celor care studiază (scriu literatura „mare” – de aici admiraţia surrealiştilor pentru „Fantomas” sau zecile de teze de doctorat despre Simenon).

Ca să revin la mine:

1) stiloul scrie prost, o să renunţ la Elveţia pentru China (producătoare)

2) am suficiente scuze pentru incapacitatea-mi de a mai scrie (vezi mai sus!)

3) iar am făcut crize de „grand mal” – trei, în trei luni; cam mult, dar cui îi pasă?! (Poate Taniei şi copiilor, dar în rest… mă întreb ce-o fi însemnînd prietenia pentru alde Caius, George, Andrei – de care mă frec aproape zilnic – mai puţin Bodiu, de 3 luni dus în ale Americii să se „specializeze” în democraţie!)

Îmi vine să rup prezentul stilou! N-o fac, fiindcă e un cadou de la dragul de M.D.P. (ajuns şofer elveţian) şi de la a sa nevastă şviţeră, Cristel.

Probabil că o să mă-apuc de recitit „Darul lui Humboldt”, deşi ar trebui să-mi pregătesc cursurile. Care mă „seacă” – nu-mi mai dau nici o satisfacţie. Nici studenţii. O „variaţie” (dar de care n-am chef, pentru care n-am nici o energie) ar fi un „amor estudiantin” – Dumnezeu, însă, ştie mai bine ce e în mine! O tîrîială; un jurnal suprarealist – neoriginal, dar, bate toba tot mai tare, cine cîntă la patefonul din pivniţă, poate interesant pentru un psihiatru din Supralevant. Stop! Nu-mi place cum scrie nici prezentul stilou, chinezesc. Vreau un stilou de-al nostru, din popor, cu suflet şi peniţă de aur, să simtă aidoma mie şi iute şi-ndemînatic să lunece pe hîrtie! Zău! Nu sînt ironic. Deşi nu-mi fac iluzii: după-o anumită vîrstă eşti „clasat”: eu sînt scîrbos-ironic, filooccidental, dar cu nostalgii rurale, un macho-ist încremenit în proiect, şmecher totodată, care face crize la comandă, cînd are mai mult de lucru şi nu-l poate evita altfel, fiindcă, funciarmente şi dincolo de toate sînt un LENEŞ. Nu un TRÎNDAV, că pe ăsta l-a teoretizat Baudelaire, geniu francez, aia-i altceva, ci un LENEŞ pur şi simplu, un leneş românesc – struţocămilă. Hai la lectură!

De ce mai scriu aici? Ca să-mi fac norma de pagini! Şi de ’oţ! Clar?!

5.I.1993

Am început noul an în stilul caracteristic: disperat-indiferent, patetico-ridicol. Cu „cumnăţica” (Mihaela, fată bună, care pe 31, la orele 8 seara a făcut o criză de rinichi – da’ au dus-o întîi la maternitate, că e în luna a 6-a, sau a 7-a, sau a 8-a, nimeni nu ştie exact, că draga de ea dă mereu alte termene, unde n-au internat-o, ci au injectat-o şi au trimis-o acasă; ca să-i facă vecinele injecţii, înainte chiar de ora 12, apoi dimineaţa la şase, apoi… că durerile n-o lăsau); revelion ca-n filme, în familie, cu-n frate obosit-disperat-resemnat, cu Alu energic, la fel Piuţa, cu Tania pe post de „rob casnic” – da’ i-am luat maşină de spălat automată nemţească, mîndria familiei, şi-am ajuns cu datoriile pe la 160.000 lei, da’ ce contează – iar eu pe post de geniu rablagit, care stă, se uită – inclusiv la televizor, că „e” seriale bune – fumează şi apoi zace pînă după-amiaza-n pat… Mihaela (cumnăţica) s-a internat pe 2.01.1993, zi în care am şi făcut o viroză zdravănă, cu frisoane, tuse, febră de 38,6 – da’ luni 4.01.1993 şi azi am fost la şcoală, că-s tare conştiincios, deşi mi-i tare silă; Tania, la fel, cu rinichii după un glorios Crăciun la Şinca unde a răcit zdravăn – un cuvînt care-mi place, fiindcă exprimă vigoarea noastră, românească.

În fond, deşi mă screm, nu cred că am haz. Dar în felul ăsta mă mai descarc şi eu. O soluţie mai bună, desigur, ar fi să m-apuc dă proză, că tot n-o publică nimeni, azi, la noi. Păi! Un geniu mic şi răutăcios – penibil al autoironiei blajin-agresive (îţi plac oximoronele, nea Alexică – ce cuvînt magic – Alexică – nu mi s-a mai zis aşa de pe vremea cînd eram tînăr şi făceam ca boul naveta la Întorsura şi mă dădeam grande la tot felul de galinacee didactice – şi nu numai!?!). Poate că atît a mai rămas din mine: soluţia ar fi să-mi „textuez” penibilul, doar-doar o să scap de el. Cine ştie!? Şi poate iese şi un ban, ca la „accentuatul” de Karl May (reeditat de revista ce cu drag nu o mai conduc şi cu vitejie nu mai apare de 6 luni, respectiv un an şi 6 luni).

Cred că jurnalul e dincolo de perversitate. Deşi e o perversitate. E dincolo de perversitate pentru că, scriind, din mucilagiul existenţei cotidiene, extragi alcoolurile – mai tari sau mai slabe, mai atractive sau mai plicticoase – ale unei „existenţe” (care ţine, suspendat, cititorul/scrietorul pe tot timpul lecturii, cum te „suspendă” o beţie – aşa cred, aşa-mi amintesc, că de trei ani şi jumătate nu mai beau) – Imensă banalitate! Analizaţi-o bravi cretini ai viitorului! Fiindcă bietul „jurnalier” tot speră că-l va citi – şi analiza cineva – e unul cu o psihologie de tip „viaţa mea e un roman” (fie el şi intelectual), iar noi, voyeur-ii, cu drag ne uităm prin rufele mucegăite ale unuia care de mult e oale şi ulcele, deşi – acum, în clipa în care trăim – pare aici, se agită-n cuvinte. E o stafie nepericuloasă, simpatică. De-aceea tot citim la jurnale şi memorii – inclusiv tipi fără operă notabilă – gen Renart sau Goncourţii – sînt foarte interesanţi (?!!) ca jurnalieri. Doamne-ajută! (Katharktic…), da’ cu jurnalul ăsta s-ar putea să ajung să am şi „operă”. Bună treabă! Hai la nani, că-i ora 12,30 noaptea, iar mîine (azi) eşti iar universitar! Corect.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

  1. a) existenţial, sau

  2. b) ironic, sau

  3. c) ironic-existenţial, sau

  4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

 

29 XI.1989

Astăzi iar am pierdut vremea, zăcînd în pat şi citind două romane, unul acceptabil, dar pînă la urmă fără haz, al lui Thackeray şi unul tîmpit al lui Iris Murdoch. Romancierii, exceptîndu-i pe cei mari, în fazele lor bune, îţi dau o groaznică senzaţie de meştereală, sînt ca o mobilă de care ai nevoie, deşi vederea ei nu-ţi face mare plăcere, ba chiar, cumva, te face să simţi întreaga presiune a seriei asupra bietei noastre existenţe, a faptului că, pînă la urmă, „consumi şi eşti consumat”. Lectura neînfrînată a tot ce-mi cade-n mînă e încă un simptom al nevrozei: în fond, citind, nu mai învăţ nimic, ori aş citi mersul trenurilor sau un prospect turistic (ceea ce şi fac deseori!), ori un roman ca cele de mai sus, tot aia ar fi.

Cărţile, care cîndva m-au ajutat, încep să mă apese, mă cretinizează. Pentru că au devenit un refugiu, nu un mijloc de a înţelege mai bine lumea şi oamenii. (Intrigile tîmpite din romane mă ţin „legat”, semnul clar al decăderii: le citesc mai departe ca să văd ce se mai întîmplă, deşi mă plictisesc).

Dar, oare am fost vreodată „o forţă” (intelectuală, poetică), cum îmi place să mă cred? Sau e o formă de compensare a ratării, a acceptării sclaviei, a laşităţii? Dar, pentru a fi curajos, cu adevărat, nu bezmetic, trebuie să crezi în ceva. Eu în ce cred? În poezie, să zicem. Pînă unde, cît sînt gata să sacrific pentru ea? (Par examplu intrigile prostiilor pe care le citesc aproape zilnic îmi ocupă creierul aproape exclusiv pînă la proxima lectură de acelaşi calibru; înainte aveam cît de cît „personalitate”, eram cît de cît autocentrat, acum trăiesc dominat de ultimul stimul/semn exterior ca un alienat sau un submediocru).

Am 35 de ani şi ceva! Desigur, şanse mai am, dar:

– nu sînt constant;

– mi-am pierdut „idealismul”;

– sînt prea speriat de boala mea ca să mă mai angajez serios în ceva.

Am 35 de ani! Plus ceva ce poate fi numit „operă” poetică. De o valoare – pentru mine – neclară. În sensul în care dacă un poet nu e printre cei mari, care sînt citiţi cu pasiune şi după 2-3 generaţii, e ca şi cum nu ar fi. (În epocă, cîţi nu păreau egali, ba chiar superiori – să zicem Gauthier – lui Baudelaire şi-acum nu mai au haz pentru nimeni; bietul Gauthier – ca poet – e ilizibil, noroc cu proza-i „de consum”).

Stiloul – mai bine zis cerneala neagră, românească – a început să mă enerveze: tot timpul trebuie să-l scutur ca să mai scrie. (Cam aşa ar fi şi viaţa-mi intelectuală). Mă duc să-i schimb cerneala (albastră, tot românească, dar parcă nu la fel de proastă).

                                                             *

Ieri, de exemplu, am citit un roman cretin al lui Fr. Sagan. Aşa-şi petrece timpul marele geniu A.M. Gospodar nu sînt, activ social nu sînt, bani nu cîştig, de scris nu mai sînt în stare… Tania are şi ea dreptatea ei. O aproape epavă – eu. De-aia nici nu mai am chef să văd pe nimeni. Toţi mă plictisesc şi cred că şi eu pe ei, deşi – uneori – încerc să fac pe clovnul. Nici măcar pentru copii nu mai am poftă să scriu.

Totuşi, ar trebui să mă apuc şi de proză: e o şansă pentru mine, nu doar ca scriitor. Totul e să nu mă coboare tendinţa – mai veche şi mai nouă – la „conformism”, la decenţă, derivată din complexul stupid al „lucrului bine făcut”, adică meseriaş în proză (în poezie mi-au trebuit ani grei pînă să scap de el, fie şi parţial) – complex generat şi de faptul că-s obsedat că-s într-o cultură „mică”, „marginală”, la care „nu se uită nimeni” (obsesie tipică provincialului – deşi eu, normal, mă cred un geniu universal!)

Boala mea nu cred că poate fi altfel tratată decît prin găsirea unei pasiuni şi a ambiţiei – generozitatea ce-mi e nativă poate lua uşor formele meschinăriei şi egoismului imbecil în lipsa unui ideal care să-i dea „substanţă” şi „formă” – generozitatea un fel de pre-materie din care se pot alcătui/sau nu marile opere sau spirite. (Putem numi generozitatea, al cărei merit nu-mi aparţine, şi „energie”, un fel de negentropie, dar… indienii au dreptate, deşi nu-ţi poţi alege „locul” în care te naşti eşti responsabil şi pentru ce eşti şi, mai ales, pentru ce se va alege din tine în viitor – poate că acest simţ al responsabilităţii l-am pierdut, prins în mizeria din jur, obsedat de ce se vede, de pîrdalnicele şi demonicele aparenţe, de imediat; cred că la 20 de ani eram undeva relativ sus, de-aia am şi avut relativ „succes”, problema-i: mai am resurse la 35? Mă mai pot ridica la loc?)

Atenţie:

– mai generos şi atent cu cei din jur (mai ales Tania şi copiii)!

– să nu mai fumez! (azi iar am tras trei ţigări);

– să-mi educ răbdarea şi să redescopăr plăcerea de a vedea ce-i frumos şi bun în jur şi-n cei de lîngă mine („văzînd” răul, îl şi „inventezi”)!

30.XI

Văicăreala asta continuă (de care sufăr şi eu) vizavi de „micimea” spaţiului nostru cultural, literar e penibilă (Rabelais, par examplu, cîţi cititori previzibili atunci avea?) – spaţiul nostru nu e „mic” (ce să zică suedezii, danezii, norvegienii?), spiritul nostru e „mic”, adică neîncrezător în sine şi uitîndu-se în gura celorlalţi mai mult decît ar trebui. Astea s-au tot spus, dar de complex tot nu scăpăm; eu însumi, cumva imun pînă acum, am început să mă „integrez”, sub influenţa celorlalţi şi din cauza unei anume uzuri a înseşi personalităţii mele.

Uitîndu-mă prin „Registru…”, constat că, din dorinţa de a fi „natural” mă prostesc mai mult decît trebuie, mă arăt mai imbecil şi mai vulgar decît sînt în realitate.

8.XII

Bineînţeles că am fumat. O tensiune crescîndă în aer, dar cei care ar trebui s-o atenueze – spre binele lor – fac, cu inconştienţă, totul ca s-o crească. Ce să fac eu, atunci?! Azi am fost iar la tribunal, cu procesul lui mămica: am văzut cum judecătorii te fură, dar – normal – nu ai ce să zici, cui să te plîngi. Statu-quo-ul se mai păstrează doar pe baza unei crescînde corupţii, a creşterii nedreptăţii.

De aceea la noi nu va fi o tranziţie, ci o ruptură (din păcate – ei, şi ce dacă zic eu „din păcate”?! Oricum nu pot schimba mare lucru). Inconştienţa e maximă: „averile” au sens dacă sînt legitime, adică intră în codul afirmat şi sînt acceptate ca normale de cei din jur; altminteri nu se alege din ele nimic. Atmosferă de final. Dar…

Exasperarea furioasă cu care mămica se descarcă pe mine pentru ticăloşia celor de la judecătorie, nu face decît să mă dezechilibreze şi mai tare: o luptă oarbă cu Vetuţa (şi instituţiile corupte, în care aceasta pompează bani), în timp ce totul se prăbuşeşte în jur, eu mă degradez şi ratez, ea îmbătrîneşte. De multe ori, oamenii te obligă să te gîndeşti la nişte mecanisme stricate.

Pînă la urmă, nu sînt suficient de egoist (deşi toţi îmi reproşează că sînt egoist) pentru a ajunge un mare poet. Şi prea „cuminte”. Dar şi pentru a fi „imoral” îţi trebuie o minimă hărnicie (din punctul de vedere al leneviei – poet total).

Mă învîrt precum vulpea în jurul cozii. Problema-i altundeva: în mizeria crescîndă din jur, în teama tot mai amestecată cu exasperare, în presimţirea unei „explozii” – lucruri despre care, însă, nu scrii nimic. Nici nu te apuci, măcar, de „Le Grand Mal”, singura „scuză” pentru toată căcănăria în care te complaci.

Într-o lume de funcţii, ai curajul să fii un „particular”? Am fost crescuţi într-o „mistică” a mecanismului social, credem în „funcţii”, cum credeau străbunii în imaculata concepţiune: nu întîmplător dictaturile sînt „nereligioase” sau se bazează pe religii care presupun o minimă „mistică” – energia „mistică” a fiecăruia e folosită, orientată spre înseşi structurile totalitare, spre Marele Mecanism.

                                                             *

Clanul mi se duce la ziua lui Tiberiu (7 ani), fiul celebrei Danieluţa. Eu, la cenaclu. De ce mă mai ţin de cenacluri la vîrsta asta? Fiindcă am nevoie de o minimă comunicare şi casnic fiind… Şi oricum e gratis. De-aş avea bani, aş călători.

10.XII

Aproape hotărît să emigrez (lucru la care nici nu m-aş fi gîndit acum o lună chiar), dacă nu se rezolvă cîteva chestii elementare (buletinul Taniei, serviciul meu) şi chiar şi aşa… S-au adunat prea multe nedreptăţi, discrete umilinţe, m-am plictisit să fiu ţinut pe tuşă şi/sau pe la uşile lor de tot felul de proşti sau lichele. Desigur, mă gîndesc că copiii n-au să mai vorbească româneşte, că au să se înstrăineze de mine, dar măcar am o şansă! Să trăiască normal. Şi eu, ca poet, măcar o să cunosc lumea, am şansa de a mai umbla, vedea, de a mai trăi (poate) aşa cum e demn să trăiască un om. Vorbe mari, aiurea. Dar parcă mă simt mai uşurat de cînd iau în consideraţie şi „alternativa” asta. Decent ar fi să lupt aici pentru a fi mai bine, dar prea sînt tocit şi obosit în idealismu-mi social: prea mult am fost păcălit, ca să mă mai lansez în noi entuziasme, chiar dacă acum sînt ceva mai lucid. E groaznic la 35 de ani să descoperi ce fazan erai la 21 şi ceva (cînd am intrat în P.C.R.) şi ce laş după aceea (nici măcar drepturile – fie ele şi limitate – de a acţiona „din interior”, ca m.d.p. nu le-am folosit). Ne văităm, dăm vina pe alţii, aşteptăm să acţioneze şi rişte alţii, fiindcă sîntem un neam bătrîn şi hîrşit, care-a luat prea multe plase şi n-are nici măcar un minim „orgoliu”. (Ce-a mai avut, au distrus ruşii şi oamenii lor – atît de bine găsiţi!!!)

Un jurnal imbecil. Substitut. Prost şi ăla.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

 

14.VI.1989

Ar trebui să mă preocup mai puţin de cele imediate şi din jur, şi-aşa nu pot schimba mare lucru. Dacă vocaţia mea e de scriitor, scriind voi acţiona cu adevărat. Desigur, cei din jur nu mă înţeleg (discret), dar dacă nu scriu vina e exclusiv a mea (în general, oamenii nu ştiu precis ce vor şi, pînă la urmă, se obişnuiesc aproape cu orice, inclusiv c-un scriitor). Rareori, în societăţi şi sărace şi autoritare (cum e a noastră) vor exista stimulente pentru creaţia literară. Practic, cererea (potenţială) nu este admisă/codificată social, astfel încît scrisul e fie o întreprindere „inutilă”, fie chiar una „periculoasă” (pentru precarul echilibru existent şi pentru cei care profită de el).

Dar să revin la subiect: dacă nu scriu şi-o lălăiesc, vina îmi aparţine în exclusivitate. Chiar fără „inspiraţie”, ce-ar trebui să fac în imediat?

1) să-mi definitivez şi să pun la punct volumele de poezii: Poeme cotidiene (pe structura celui dat în ’79 la editură, dar cu toate „întîmplările”; Didactica nova (în formula deja existentă), Duminica blondă (poeziile de dragoste, dar găsindu-le o nouă arhitectură) şi – cele rămase – într-un alt volum, căruia să-i găsesc un titlu, poate chiar „Manualul tînărului liniştit”); apoi „Şi animalele sînt oameni!”, plus, separat, poemul cel lung „ecologist”, să rearanjez, adunînd la un loc toate „piesele” existente, volumul de eseistică. Suficient de lucru, chiar în absenţa „muzei”.

15.VI

Fond, crescînd, de nervozitate. O societate cu perspective sumbre, sufocîndu-se sub tentaculele birocratice, în delirul generalizat al unei pseudocomunicări (singurii vectori sociali: frica şi interesul imediat, orb, sinucigaş). Sînt, au fost celelalte societăţi altfel (la nivelul la care mă aflu, undeva spre partea de jos a „mijlocului). Desigur, eterna lozincă: să scriu! Dar pentru asta trebuie o speranţă sau o furie sau/şi o „comandă socială”. Singura „comandă socială” în circulaţie liberă e o labă pe hîrtie. Corect. Asta fac aici. Ei şi? (E îngrozitor de greu să fii sincer şi – în acelaşi timp – să ai haz, să fii interesant. Toate astea presupun un minim „artificiu”, un indice de atenţie de captare/dominare/modificare a celorlalţi – măcar una din cele trei, dacă nu toate deodată; dar „ceilalţi” nici nu doresc altceva de la un text, mai ales cu pretenţii literare).

16.VI

Dacă vreau să fiu scriitor, să nu mă mai preocupe atît meschinăriile exterioare (inclusiv publicatul). Să scriu.

17.VI

Scriu aici ca să mă aflu-n treabă. Nici măcar operaţiile elementare de a-mi pune ordine în poeziile deja scrise n-am chef să le fac. Stupide tensiuni cu Tania. E nemulţumită că sînt exact cum ştia foarte bine că sînt cînd ne-am căsătorit (?!?). Vrea să facă din mine-un meşterici şi-un robotici, pe modelul lui taică-său, probabil. Modelele socio-comportamentale, pattern-urile „neexplicite”, dar cu atît mai puternice, sînt – se pare – mai tari decît propria raţiune sau realitatea mai mult decît „evidentă”. Deşi ştie că sînt poet – şi şi pentru asta m-a iubit – nu se poate stăpîni să nu încerce să instituie o relaţie identică cu cea văzută de ea în familia ei. Şi degeaba-i explic asta! În primul rînd că nu recunoaşte, pe faţă, că-i aşa, apoi se simte extrem de frustrată, suferă sincer că nu ne încadrăm în „modelul” subconştient. Nu sufăr – cred – de mania persecuţiei. De-altfel nici nu pot explica altfel permanenta stare conflictuală dintre noi, fără o motivaţie „imediată” (Lipsa de bani nu-i o cauză plauzibilă – cel mult are un efect de amplificare -, iar ipoteza unui amant – de neexclus, în principiu – e, cred acum, foarte puţin probabilă). Evident că are nevoie de afecţiunea mea, dar o vrea într-un „pattern” străin realităţii şi, în plus, cu „mijloacele” bietei soacră-mea. (Care, în fond, nici n-a prea reuşit: dragul de „tataie” o înşela aproape sigur şi o minţea – culmea degradării ar fi să-ajung ca el şi în latura asta!). Principiul „soţul nu trebuie lăsat să lenevească”, mi se pare atît de ridicol şi mic-burghez, atît de naiv, în fond, că mă mir că Tania, deşi gîndeşte altfel, se poartă conform lui (cel puţin în ultima vreme, în relaţia cu mine). Desigur, fiecare caută să-şi extindă „spaţiul vital” în detrimentul celuilalt şi căsnicia are latura ei de „polemos” – dar asta-i calea cea mai catastrofică pentru Tania: obţine un scriitor ratat, sîcîit, un soţ tot mai leneş şi mai plin de resentimente. Evident, ea ţine la mine (sau, cel puţin după cum se poartă, sînt obligat să cred asta), dar are manifestări atît de aberante în viaţa de zi cu zi încît… naiba ştie! (Mai bine m-aş apuca de proză, acolo-i mai uşor să „înţelegi”, „să fii dăştept”). Dincolo de moartea lui Paul, de condiţia de robi pe care-o avem, chestia asta mă roade mai tot timpul. Trebuie găsită o soluţie (fie şi provizorie). Dar ţin la ea şi sînt şi copiii. Dramă mic-burgheză tipică. Şi literatura?!? Păi?!?

                                                             *

Situaţia e ruinătoare pentru mine, ca scriitor. Nu mă pot concentra mai mult de cîteva ore. Tensiunea psihică mi-a terminat memoria şi cheful de a mai face ceva. Nici nu mă mai bucur de nimic (asta, de-altfel, ar irita-o pe Tania, care mă cunoaşte suficient pentru a şti cum să mă facă să-mi treacă orice euforie „ilegitimă”). În plus, toată atenţia, toate preocupările mele trebuiesc concentrate asupra familiei (orice „evadare” e o dovadă de lipsă de afecţiune şi responsabilitate de soţ şi tată!?! Şi literatura, nu-i aşa?, n-are cum să fie altfel! E o „evadare”. În fond, a mă preocupa de cele literare a devenit cea mai gravă manifestare a „egoismului” meu, a „iresponsabilităţii” mele. Ridicol şi înnebunitor).

28 VI

Exact acum 5 luni fără o zi, pe 29 VI, am făcut criza: epilepsie, cu debut întîrziat. O frumoasă criză de „grand mal”, cum scrie în tratate şi prin cărţi, minus balele de la gură. Se pare că, de fapt, nu-s un fel de epileptic „obişnuit”, ci unul… vorbe! Poate e pe bază de hipocalcemie (cum zice maică-mea), poate-s sechele ale meningitei de la un an şi ceva, poate… Oricum, situaţia e cum e: întreruptă şcoala (un an), tratament permanent, lăsat total de băut (nu şi de fumat!), sărăcie lucie (sau aproape, am început să-mi vînd din cărţi, dubluri, cărţile „de dragoste”, „aventuri” etc.).

Deci: am făcut-o şi pe asta! Sînt genial! Ei şi? De scris nu prea mai scriu, deşi am timp; în fond, nu timpul a fost la mine problema, ci lipsa energiei şi curajului de a merge pînă la capăt în literatură – lipsă ce-mi prisoseşte şi acum. Un paradox, care poate subliniază cel mai bine latura mea „veleitară”: nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce fac şi scriu (?!). (Între timp a năvălit Alu, ca să-mi cînte un cîntec nemţesc, învăţat la grădiniţă „Alle meine Fingerlein”, cred că aşa-i zice).

Blocaj. Pauză.

Recitit de prin „Registru…”: cred că îmi e realmente necesar, ca să nu mă mediocrizez sau alienez, chiar dacă-mi consumă din „energia creatoare” (pe care oricum n-am curajul s-o folosesc cum trebuie). E – cumva – o asumare a singurătăţii spirituale, pentru că, în cele „de vîrf”, sînt singur. Un fel de „exerciţiu de respiraţie”: noi, cei născuţi în margini de civilizaţii, trebuie să ne inventăm tehnicile de echilibrare, de fortificare pentru a putea depăşi „zgomotul de fond”. Un dezavantaj? Nu contează, asta e!

Primo: să nu mai fumez.

Secundo: să fiu mai afectuos şi mai puţin nervos şi grăbit cu cei foarte apropiaţi; mai atent – să fac un efort să-mi depăşesc „clişeele” comportamentale şi verbale, care s-au adunat în număr cam mare.

Tertio: să nu mai pierd timpul, din exces de politeţe, cu tot felul de persoane care n-au treabă (poate simpatice, în doze mici): Anduţa, Danieluţa etc.; mai bine să dorm.

                                                             *

S-a făcut 3 după-amiază. O zi în care, iar, am lîncezit. Poate că ar trebui să mă apuc – orbeşte – de un roman, să umplu zeci şi sute de pagini cu tot ce-mi trece prin cap şi după aia să mai văd… Oricum, ceva care să mă smulgă din nevroza pseudopolitică în care au intrat aproape toţi românii: mizeria a ajuns maximă, oamenii sînt terminaţi fizic şi psihic – nu-s în stare de nimic toată ziua, iar seara ascultă la radio („V. of A.”, Bucureşti 4, etc.) şi comentează, comentează, comentează. Sau înjură, mai ales la beţie. În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini, plus hiene tipice: „pictorul” Modîlcă-Nodîlcă? Păi fata pare de treabă, săritoare… Cloaca. Asta ne termină. „Convieţuim” prea uşor cu jigodiile, lingăii, ticăloşii şi/sau „nevinovaţii” care profită de pe urma lor! Practic, nu există o minimă separare socio-culturală între profitori şi cei buliţi; această „imprecizie” e cultivată deliberat – muncitorul X mai degrabă m-ar urî pe mine, un amărît decît pe fratele prietenului Z, care bea cu el, dar e securist şi – la o adică – ar trage în el fără milă. Dar eu? Eu – la fel. Dar… să nu mai discut cu Dan, băiat minunat şi prieten din copilărie numai fiindcă taică-său a fost (zeci de ani!) securist „de partid”? Dar cumnatul lui George, ce e? „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?) Nu-i o analiză prea bună ce-am făcut aici, dar mi-a făcut bine… simt uneori că aş borî (la propriu), îmi vine să urlu la oameni pe stradă (mai ales cînd îi văd la nesfîrşite cozi): „Robilor! Robi nenorociţi!” Ca şi cum eu aş fi altul (?!?), ca şi cum aş fi altceva. Scuza literaturii – zero! Dar cum să faci… şi aşa o luăm pînă la capăt, în timp ce afară e o după-amiază minunată de toamnă, ninge uşor, în timp ce mizeria creşte, creşte, creşte…

                                                             *

E aproape 8 seara. Am pierdut toată după-amiaza recitind (a 3-a oară, poate) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care şi Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare. Lectura „memoriilor” (ca şi a jurnalelor, corespondenţei etc.) e ca un fel de drog, un drog diferit cumva de literatura propriu-zisă – îţi oferă un fel de substitut diferit, substitut de viaţă „reală”.

E, poate, bun pentru cei tineri (cînd e vorba de mari personalităţi culturale: gen Tolstoi, Kafka etc.) pentru că-l stimulează pe tînăr să se „sacrifice” pentru idealul său şi-i oferă „argumente” împotriva tendinţei generale a celor din jur de a-l „mediocriza”, „normaliza” etc. Altminteri, sînt la fel de „anihilante” ca un roman „documentar” sau unul poliţist, S.F. etc. Literatura „mare” este ceea ce depăşeşte „normalitatea”, chiar şi a unui geniu, propunîndu-ne un model de normalitate/anormalitate. Tolstoi, cel din „Jurnal” e – inevitabil – sub cel din „Război şi pace” sau „Ana Karenina” – nu e la mijloc o prejudecată, ci o diferenţă de intensitate şi tensiune orientată – literatura „mare” e nu o simplă viaţă, ci un obiect artistic, ceva care restructurează percepţia şi trăirea lumii, ceva ca o descoperire ştiinţifică sau o invenţie tehnologică – dincolo de ea se trăieşte altfel; – viaţa propriu-zisă a nimănui (şi cu atît mai puţin cu cît e scrisă de el însuşi) nu are acest efect – cumva vieţile noastre sînt, pînă la urmă, substituibile; nu şi operele care înseamnă ceva în literatură (statutul acesta îl au doar cărţile de mîna a doua).

Deci: „Registrul…” de faţă prezintă un interes minor (oricum: dacă-s mare scriitor, e clar, dacă-s prost, va fi citit cum o citim pe „Adèle de Boigne, par examplu).

Dar, pentru mine, acum, e indispensabil: loc al descărcărilor nervoase, al prostiei proprii, al unor intuiţii mai răsărite, un ghiveci.

Ascult „The Voice of America”: un alt drog – publicistica de tot felul. Cine-l controlează şi/sau propune droguri de calitate superioară, care să cîştige piaţa, cîştigă partida (pe moment, că partida-i lungă şi nu ştie nimeni exact care e miza ei, sensul şi „finalul” ei).

                                                             *

Tania face chiftele, o mîncare rară în aceste zile de succese nesfîrşite în toate domeniile (cum ni se predică zilnic): simţurile mele au reacţionat excesiv de capitalist, adică au intrat în alertă, avide (vorbesc de miros şi gust, desigur). Secolul al XIX-lea, cu a sa „punere în ecuaţie” a trupului (în fond o ignorare a lui în concreteţea-i atît de apropiată fiecăruia), cu tendinţa de „punere în ecuaţie” a tuturor celor umane, e – pînă la urmă – îngrozitor de mistic; dar probabil că „progresul” nu e posibil fără fanatisme, fie ele şi ştiinţifice. Poate că numai exagerînd (şi suferind) îngrozitor din cauza puterii ştiinţei şi slăbiciunii umane (în slujba căreia e această putere) putem deveni mai înţelepţi, să presimţim, să descoperim un nou orizont. Care e ăsta!? Puţină libertate, şi-am să încerc măcar să-l descopăr (cît sînt eu în stare). Deşi… ce mă opreşte acum? Lenevia, slăbiciunea, care-s eterne (cît sînt eu de „etern”).

Destule prostii! Să trecem la chiftele.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

29.V.1989

Ieri, cînd am scris, a fost, de fapt, 28, nu 27. Şi-aşa trăiesc cumva în afara timpului. Doar datele din catalog mă obligă să-mi amintesc în ce zi sîntem. Azi, 29.V.1989, o zi risipită. O mică discuţie cu Cristi pe tren, la întoarcere, eternele frecangeli cu Soso şi Petrică – veniţi pe la 6 după-amiază – o mică expediţie în centru, la ai mei, ca să recuperez nişte dalii. Singurul „eveniment”, devenit o banalitate: am aşteptat, la dus, troleibuzul aproape o oră.

Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.

30.V

Încă o zi întorsurită, futută, cum ar zice-o pe şleau conu Cristi Murzea. Lecţii fără sens şi substanţă, cu copii cretinizaţi şi incapabili (şi nedoritori, fiindcă ştiu că nu serveşte la nimic în societatea asta) de un minim efort intelectual. Tania, tot mai grasă şi – ca atare – tot mai agresivă în relaţiile cu mine, încercînd în stilul tipic aberant al femeilor – să mă forţeze cumva s-o plac, strict fizic, ca în trecut (sau, cel puţin, să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Poltroneria aproape că e pretinsă de cei din jur, devine o formă a decenţei comportamentale – un semn de minimă „fineţe”. Altminteri: cinic, bădăran, agresiv, egoist, etc., etc. Groaznic mi se pare că şi în propria familie (de mine însumi aleasă şi făcută) se manifestă acelaşi tip de presiuni ca cele din viaţa literară şi socială, care e – am acceptat-o – ceva „inevitabil”, care a existat dinainte să fiu eu „participant”, pe care am învăţat cît de cît să le înfrunt. Dar şi aici! Iarăşi constat cît am fost de puţan, de naiv. Ca şi cum poţi fi cît de cît tu însuţi altfel decît relativ singur. Sau – şi într-un mod pe care nu-l accept, fiindcă ar fi să mă reneg – extrem de ipocrit. Poate, la limită, închizîndu-te în tine, chiar trăitor între ceilalţi (dar e împotriva firii mele). „Registru de văicăreli şi impasuri” – poate ăsta ar fi un titlu mai adecvat decît prezentul.

Iar am umblat la stilou: mă enerva cum scrie. Şi mă enervează în continuare. Parcă nimic nu mai merge, nici măcar stiloul, poate doar aberaţia. Mic subiectivism al unui mic om, în impas. N-am chef nici de muncă (nici măcar „de cea literară”?!?). Dar vreau să ajung mare gloriolă într-o lume (mică, România) în descompunere şi scufundare, într-o lume „mare” (madam Terra) zbătîndu-se să supravieţuiască şi să priceapă ce i se întîmplă de fapt. Asaltat de tot soiul de modele: de la Kirkegaard la Tolstoi sau Sri Aurobindo, de la Eliot la Baudelaire sau Dali, prins între o „etică ţărănească” destrămată şi o confuză estetică „neoantropocentristă”. Cum să fiu un „maestru”, un guru. Poate un curu. (Joc de cuvinte jalnic, în laşitatea durităţii sale aparente, în „nihilismul” lui tremuricios). Nani! E aproape 3 după-amiază, m-am culcat ieri la 12, m-am sculat la 5 fără ceva. Păi! Fiziologia, regina artelor, ştiinţelor şi religiilor, Magna Mater şi lumină a lumii.

                                                             *

Vizită a lui George. Un tip semidepresiv, care – culmea – mă face mai optimist. Prin calmul cu care-şi duce condiţia „de rob” (cum zice chiar el), prin tenacitatea cu care progresează încet, dar sigur, atît ca prozator, cît şi ca intelectual. Una din puţinele minţi cu care mai pot dialoga realmente în Braşov şi-n Lobotomania în general. Un dialog care mă ajută să descopăr şi idei „germinînde”, pe care nu le „aveam” înainte. (Ăsta fiind singurul dialog adevărat – cel socratic fiind o variantă didacticizată, singura care poate fi transpusă în scris, dar care e un artificiu şi o epură. Valoarea dialogului platonic e – dincolo de idei – aceea că demonstrează cum poţi să te înalţi peste ceea ce ştiai că ştii).

Cumva, un mare noroc că e-n Braşov, deşi – altminteri – sîntem extrem de diferiţi, pînă la o discretă opacitate reciprocă în cele imediat umane. E aproape 12 noaptea, mîine iar mă scol la 5, dar stau şi scriu – prost, confuz, dar necesar – aici. Meritul e al lui George. Într-o lume normală cîte lucruri n-am fi făcut împreună! (Culmea, nici măcar nu mă deranjează că mă dispreţuieşte niţel – poate justificat – pentru „tembelismul” meu, pentru pripeală, pentru felul în care mă risipesc aiurea. Am 35 de ani aproape, n-am realizat mai nimic, dar tot frec menta şi sper că va veni şi timpul meu. Fără să mă gîndesc că, poate, voi fi prea bătrîn). Acelaşi sindrom „filologist”: compar cele scrise aici cu jurnalele celor mari (Tolstoi etc.) şi constat că-s de-o platitudine jalnică. Bine că măcar continui. Tot e-un semn bun. Iar am fumat: o tîmpenie. Îmi face rău şi nu mă ajută să ies din degringoladă. Un fel de puţoi deştept, asta sînt. Uneori mă uit în oglindă şi sînt şocat de ce văd: un tip chiar viril. Doamne, şi ce-i în mintea virilului ăluia!

Nani! Să continui poemul cu animalele.

31.V

„Regele din somn”

2.06

Ieri a fost o zi sinistră. Am aflat – trecînd pe la George – că a murit Paul Grigore într-un accident. Azi am aflat că a fost o confuzie, Paul a scăpat, dar a murit un altul, accidentat în aceeaşi noapte. Probleme cu fierea. Coşmare. Zăcut în pat. Totul are un gust ciudat, totul „îmi miroase”. Uneori trebuie să-mi adun tot curajul ca să mai fac cele mai elementare gesturi, chiar să vorbesc, să mă ridic din pat. Uneori chiar mi-e groază să mă culc. Deşi mai tot timpul aş dormi. Ca acum. Care-i utilitatea acestui „Registru…”? Hîrtie înnegrită şi cam atît. Mai bine m-aş ţine de scris literatură. Dacă sînt în stare.

3.VI

Acest registru de văicăreli. În fond, fără nici o legătură cu scriitorul care sînt, dacă sînt. Doar cu personajul nu rareori ridicol sau penibil ce mă aflu (poate e o exagerare chiar şi în cele două epitete – nici măcar atît nu sînt, ci undeva spre). Adevărul e că ar trebui să mă pun pe treabă, să lucrez la un roman, de exemplu, chiar dacă-s sigur, din start, că va ieşi prost. Lumea din jur, propria-mi viaţă, lecturile chiar mă mai interesează atît de puţin, încît am început să am lapsusuri îngrozitoare, de tot felul, care tind să se generalizeze (şi, în genere, se susţinea că am o foarte bună memorie, lucru pe care nu l-am acceptat şi crezut niciodată – dar poate că se considera asta prin comparaţie cu media celorlalţi; acum, evident, tind să ajung sub medie).

De ce scriu aici? Pe cine interesează? Nici măcar sincer pînă la capăt nu sînt.

Tot ce mi se întîmplă, tot ce aud şi trăiesc are un aer de irealitate cvasiabsolută. Nevroză? Efectul excesului de lecturi? Sindrom general, datorită prea rapidelor transformări ale mediului tehnologic (şi, după el, ale celui socio-cultural)? Nici nu contează. Contează că n-am curajul şi generozitatea să mă retrag, să recunosc că nu mă mai interesează nimic şi să-i las pe ceilalţi în pace. O retragere spre meditaţie, deşi toate structurile statului totalitar sînt împotrivă (cu puţin noroc, cu puţin curaj şi puţină şiretenie – oribil „concept”! – ar fi, totuşi, perfect posibilă). Ceea ce ţine-n picioare mizeria actuală e generalizată, chiar dacă nu conştientizată, frică de viitor. Inerţia de aici vine: nimeni nu crede-n planurile pe 10-15 ani, dar nici n-are nimeni curajul să-şi imagineze ce va fi cu adevărat peste puţini ani.

10.VI

Totuşi, Paul a murit! Am aflat-o luni după-amiază. Marţi seara am plecat spre Cămîrzana (la graniţa cu ruşii, în nord), ca să participăm la înmormîntare, miercuri spre joi noaptea ne-am întors. A fost nu sinistru, ci deprimant-stupefiant. În China studenţii (şi trecători oarecare, inclusiv copii) au fost călcaţi, pur şi simplu, de tancuri (pe cînd făceau greva foamei), împuşcaţi (şi pe la spate) fără somaţie ş.a.m.d. Şi eu scriu aici, viu şi încă (relativ) liber. Narcoza subtilă. În fond, ce (şi cine) mă mai interesează cu adevărat? Ar trebui să renunţ să mă mai gîndesc la „politică”, asta-i o chestie care nu mă mai preocupă cu adevărat. Dar nici la dramele semenilor mei nu mai sînt cu adevărat sensibil. Proiectele cu trilogia dramatică despre stalinism sînt pornite din lejeritate – 99% că nici nu mă voi apuca de ele. Şi-atunci despre ce să scriu? Dar, în fond, e obligatoriu să scriu? (inclusiv aici). Senzaţia că tot ce trăiesc şi fac (confuz) am visat deja (confuz), că – dată fiind această situaţie – nici nu trăiesc, nici nu visez cu adevărat. Un fel de mămăligă pripită. Care e importanţa acestui „registru”? Nici una. De ce mai scriu? Probabil pentru că nu-s în stare de altceva.

Ieri şi azi: măsurători la Şinca pentru procesul cu Vetuţa (aceasta perfect stupidă şi rea aberantă, cîinoasă şi puerilă – în înverşunările şi „logica” ei –, un fel de mecanism, de robot osînzos şi cărunţit pe jumătate; ce să discuţi, cum şi de ce să te „lupţi” cu ea?

11.VI

Nimeni nu consideră „normal” faptul că-s scriitor. Nici măcar Tania. Dincolo de neînţelegerea de suprafaţă, e această generală neîncredere în noi şi-n cel de lîngă noi, complexul socio-cultural, ideea că doar cineva de la „centru”, de departe poate fi mare, deosebit, poate crea ceva cu adevărat semnificativ. Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu). Nu-l judec, încerc să-l înţeleg şi, astfel, să-mi văd propriile porniri în aceeaşi direcţie, să mă „tratez” la timp. (Un alt simptom: excesul de orgoliu afişat, nesfîrşita vorbărie „despre”, în dauna scrisului propriu-zis). Oricum, nimeni nu mă va ajuta să mă tratez, dimpotrivă. Ca să revin la cei din jur (maică-mea, Tania, Radeţ etc.): din felul în care se poartă cu mine nu se vede defel că ar înţelege şi/sau aprecia cît de cît ceea ce e, în fond, esenţialul muncii mele: scrisul. Dar asta iar sună a văicăreală. În fond, poată că acest „Registru…” are, pînă la urmă, un rol strict terapeutic. Ideea de publicare e cam puerilă, în cele din urmă chiar nedăunătoare, într-o lume în care aproape totul se va publica, oricum importanţa unei asemenea scrieri va scădea pînă spre zero; vor rămîne tot operele literare propriu-zise, singurele care contează. (Excesul de subtilităţi ale „exegezelor” teoretico-literare ajunge la a le face să se anuleze reciproc, tot proza-poezia-teatrul rămînînd o lectură „cu folos” – aproape ajungi la ideea că „teoreticienii” care mai merită să fie citiţi, aproape exclusiv scriitori de valoare, sînt importanţi prin bunul lor simţ, prin încercarea de a reduce din nonsensul, din deriva gîndirii despre literatură a celorlalţi „teoreticieni”, în majoritate spirite mediocre, cu mari pretenţii şi cu un limbaj imposibil, hipersofisticat).

Gata, deocamdată.

                                                             *

Am recitit „Surprinderea serii. Eseu.” M-am mirat şi eu de cît de bun mi s-a părut.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru_musina_06191638_58162500

21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

 

[Vatra, nr. 5/2015]