11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

1. a) existenţial, sau

2. b) ironic, sau

3. c) ironic-existenţial, sau

4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

[Vatra, nr. 10-11/2015]

29 XI.1989

Astăzi iar am pierdut vremea, zăcînd în pat şi citind două romane, unul acceptabil, dar pînă la urmă fără haz, al lui Thackeray şi unul tîmpit al lui Iris Murdoch. Romancierii, exceptîndu-i pe cei mari, în fazele lor bune, îţi dau o groaznică senzaţie de meştereală, sînt ca o mobilă de care ai nevoie, deşi vederea ei nu-ţi face mare plăcere, ba chiar, cumva, te face să simţi întreaga presiune a seriei asupra bietei noastre existenţe, a faptului că, pînă la urmă, „consumi şi eşti consumat”. Lectura neînfrînată a tot ce-mi cade-n mînă e încă un simptom al nevrozei: în fond, citind, nu mai învăţ nimic, ori aş citi mersul trenurilor sau un prospect turistic (ceea ce şi fac deseori!), ori un roman ca cele de mai sus, tot aia ar fi.

Cărţile, care cîndva m-au ajutat, încep să mă apese, mă cretinizează. Pentru că au devenit un refugiu, nu un mijloc de a înţelege mai bine lumea şi oamenii. (Intrigile tîmpite din romane mă ţin „legat”, semnul clar al decăderii: le citesc mai departe ca să văd ce se mai întîmplă, deşi mă plictisesc).

Dar, oare am fost vreodată „o forţă” (intelectuală, poetică), cum îmi place să mă cred? Sau e o formă de compensare a ratării, a acceptării sclaviei, a laşităţii? Dar, pentru a fi curajos, cu adevărat, nu bezmetic, trebuie să crezi în ceva. Eu în ce cred? În poezie, să zicem. Pînă unde, cît sînt gata să sacrific pentru ea? (Par examplu intrigile prostiilor pe care le citesc aproape zilnic îmi ocupă creierul aproape exclusiv pînă la proxima lectură de acelaşi calibru; înainte aveam cît de cît „personalitate”, eram cît de cît autocentrat, acum trăiesc dominat de ultimul stimul/semn exterior ca un alienat sau un submediocru).

Am 35 de ani şi ceva! Desigur, şanse mai am, dar:

– nu sînt constant;

– mi-am pierdut „idealismul”;

– sînt prea speriat de boala mea ca să mă mai angajez serios în ceva.

Am 35 de ani! Plus ceva ce poate fi numit „operă” poetică. De o valoare – pentru mine – neclară. În sensul în care dacă un poet nu e printre cei mari, care sînt citiţi cu pasiune şi după 2-3 generaţii, e ca şi cum nu ar fi. (În epocă, cîţi nu păreau egali, ba chiar superiori – să zicem Gauthier – lui Baudelaire şi-acum nu mai au haz pentru nimeni; bietul Gauthier – ca poet – e ilizibil, noroc cu proza-i „de consum”).

Stiloul – mai bine zis cerneala neagră, românească – a început să mă enerveze: tot timpul trebuie să-l scutur ca să mai scrie. (Cam aşa ar fi şi viaţa-mi intelectuală). Mă duc să-i schimb cerneala (albastră, tot românească, dar parcă nu la fel de proastă).

                                                             *

Ieri, de exemplu, am citit un roman cretin al lui Fr. Sagan. Aşa-şi petrece timpul marele geniu A.M. Gospodar nu sînt, activ social nu sînt, bani nu cîştig, de scris nu mai sînt în stare… Tania are şi ea dreptatea ei. O aproape epavă – eu. De-aia nici nu mai am chef să văd pe nimeni. Toţi mă plictisesc şi cred că şi eu pe ei, deşi – uneori – încerc să fac pe clovnul. Nici măcar pentru copii nu mai am poftă să scriu.

Totuşi, ar trebui să mă apuc şi de proză: e o şansă pentru mine, nu doar ca scriitor. Totul e să nu mă coboare tendinţa – mai veche şi mai nouă – la „conformism”, la decenţă, derivată din complexul stupid al „lucrului bine făcut”, adică meseriaş în proză (în poezie mi-au trebuit ani grei pînă să scap de el, fie şi parţial) – complex generat şi de faptul că-s obsedat că-s într-o cultură „mică”, „marginală”, la care „nu se uită nimeni” (obsesie tipică provincialului – deşi eu, normal, mă cred un geniu universal!)

Boala mea nu cred că poate fi altfel tratată decît prin găsirea unei pasiuni şi a ambiţiei – generozitatea ce-mi e nativă poate lua uşor formele meschinăriei şi egoismului imbecil în lipsa unui ideal care să-i dea „substanţă” şi „formă” – generozitatea un fel de pre-materie din care se pot alcătui/sau nu marile opere sau spirite. (Putem numi generozitatea, al cărei merit nu-mi aparţine, şi „energie”, un fel de negentropie, dar… indienii au dreptate, deşi nu-ţi poţi alege „locul” în care te naşti eşti responsabil şi pentru ce eşti şi, mai ales, pentru ce se va alege din tine în viitor – poate că acest simţ al responsabilităţii l-am pierdut, prins în mizeria din jur, obsedat de ce se vede, de pîrdalnicele şi demonicele aparenţe, de imediat; cred că la 20 de ani eram undeva relativ sus, de-aia am şi avut relativ „succes”, problema-i: mai am resurse la 35? Mă mai pot ridica la loc?)

Atenţie:

– mai generos şi atent cu cei din jur (mai ales Tania şi copiii)!

– să nu mai fumez! (azi iar am tras trei ţigări);

– să-mi educ răbdarea şi să redescopăr plăcerea de a vedea ce-i frumos şi bun în jur şi-n cei de lîngă mine („văzînd” răul, îl şi „inventezi”)!

30.XI

Văicăreala asta continuă (de care sufăr şi eu) vizavi de „micimea” spaţiului nostru cultural, literar e penibilă (Rabelais, par examplu, cîţi cititori previzibili atunci avea?) – spaţiul nostru nu e „mic” (ce să zică suedezii, danezii, norvegienii?), spiritul nostru e „mic”, adică neîncrezător în sine şi uitîndu-se în gura celorlalţi mai mult decît ar trebui. Astea s-au tot spus, dar de complex tot nu scăpăm; eu însumi, cumva imun pînă acum, am început să mă „integrez”, sub influenţa celorlalţi şi din cauza unei anume uzuri a înseşi personalităţii mele.

Uitîndu-mă prin „Registru…”, constat că, din dorinţa de a fi „natural” mă prostesc mai mult decît trebuie, mă arăt mai imbecil şi mai vulgar decît sînt în realitate.

8.XII

Bineînţeles că am fumat. O tensiune crescîndă în aer, dar cei care ar trebui s-o atenueze – spre binele lor – fac, cu inconştienţă, totul ca s-o crească. Ce să fac eu, atunci?! Azi am fost iar la tribunal, cu procesul lui mămica: am văzut cum judecătorii te fură, dar – normal – nu ai ce să zici, cui să te plîngi. Statu-quo-ul se mai păstrează doar pe baza unei crescînde corupţii, a creşterii nedreptăţii.

De aceea la noi nu va fi o tranziţie, ci o ruptură (din păcate – ei, şi ce dacă zic eu „din păcate”?! Oricum nu pot schimba mare lucru). Inconştienţa e maximă: „averile” au sens dacă sînt legitime, adică intră în codul afirmat şi sînt acceptate ca normale de cei din jur; altminteri nu se alege din ele nimic. Atmosferă de final. Dar…

Exasperarea furioasă cu care mămica se descarcă pe mine pentru ticăloşia celor de la judecătorie, nu face decît să mă dezechilibreze şi mai tare: o luptă oarbă cu Vetuţa (şi instituţiile corupte, în care aceasta pompează bani), în timp ce totul se prăbuşeşte în jur, eu mă degradez şi ratez, ea îmbătrîneşte. De multe ori, oamenii te obligă să te gîndeşti la nişte mecanisme stricate.

Pînă la urmă, nu sînt suficient de egoist (deşi toţi îmi reproşează că sînt egoist) pentru a ajunge un mare poet. Şi prea „cuminte”. Dar şi pentru a fi „imoral” îţi trebuie o minimă hărnicie (din punctul de vedere al leneviei – poet total).

Mă învîrt precum vulpea în jurul cozii. Problema-i altundeva: în mizeria crescîndă din jur, în teama tot mai amestecată cu exasperare, în presimţirea unei „explozii” – lucruri despre care, însă, nu scrii nimic. Nici nu te apuci, măcar, de „Le Grand Mal”, singura „scuză” pentru toată căcănăria în care te complaci.

Într-o lume de funcţii, ai curajul să fii un „particular”? Am fost crescuţi într-o „mistică” a mecanismului social, credem în „funcţii”, cum credeau străbunii în imaculata concepţiune: nu întîmplător dictaturile sînt „nereligioase” sau se bazează pe religii care presupun o minimă „mistică” – energia „mistică” a fiecăruia e folosită, orientată spre înseşi structurile totalitare, spre Marele Mecanism.

                                                             *

Clanul mi se duce la ziua lui Tiberiu (7 ani), fiul celebrei Danieluţa. Eu, la cenaclu. De ce mă mai ţin de cenacluri la vîrsta asta? Fiindcă am nevoie de o minimă comunicare şi casnic fiind… Şi oricum e gratis. De-aş avea bani, aş călători.

10.XII

Aproape hotărît să emigrez (lucru la care nici nu m-aş fi gîndit acum o lună chiar), dacă nu se rezolvă cîteva chestii elementare (buletinul Taniei, serviciul meu) şi chiar şi aşa… S-au adunat prea multe nedreptăţi, discrete umilinţe, m-am plictisit să fiu ţinut pe tuşă şi/sau pe la uşile lor de tot felul de proşti sau lichele. Desigur, mă gîndesc că copiii n-au să mai vorbească româneşte, că au să se înstrăineze de mine, dar măcar am o şansă! Să trăiască normal. Şi eu, ca poet, măcar o să cunosc lumea, am şansa de a mai umbla, vedea, de a mai trăi (poate) aşa cum e demn să trăiască un om. Vorbe mari, aiurea. Dar parcă mă simt mai uşurat de cînd iau în consideraţie şi „alternativa” asta. Decent ar fi să lupt aici pentru a fi mai bine, dar prea sînt tocit şi obosit în idealismu-mi social: prea mult am fost păcălit, ca să mă mai lansez în noi entuziasme, chiar dacă acum sînt ceva mai lucid. E groaznic la 35 de ani să descoperi ce fazan erai la 21 şi ceva (cînd am intrat în P.C.R.) şi ce laş după aceea (nici măcar drepturile – fie ele şi limitate – de a acţiona „din interior”, ca m.d.p. nu le-am folosit). Ne văităm, dăm vina pe alţii, aşteptăm să acţioneze şi rişte alţii, fiindcă sîntem un neam bătrîn şi hîrşit, care-a luat prea multe plase şi n-are nici măcar un minim „orgoliu”. (Ce-a mai avut, au distrus ruşii şi oamenii lor – atît de bine găsiţi!!!)

Un jurnal imbecil. Substitut. Prost şi ăla.

[Vatra, nr. 9/2015]

14.VI.1989

Ar trebui să mă preocup mai puţin de cele imediate şi din jur, şi-aşa nu pot schimba mare lucru. Dacă vocaţia mea e de scriitor, scriind voi acţiona cu adevărat. Desigur, cei din jur nu mă înţeleg (discret), dar dacă nu scriu vina e exclusiv a mea (în general, oamenii nu ştiu precis ce vor şi, pînă la urmă, se obişnuiesc aproape cu orice, inclusiv c-un scriitor). Rareori, în societăţi şi sărace şi autoritare (cum e a noastră) vor exista stimulente pentru creaţia literară. Practic, cererea (potenţială) nu este admisă/codificată social, astfel încît scrisul e fie o întreprindere „inutilă”, fie chiar una „periculoasă” (pentru precarul echilibru existent şi pentru cei care profită de el).

Dar să revin la subiect: dacă nu scriu şi-o lălăiesc, vina îmi aparţine în exclusivitate. Chiar fără „inspiraţie”, ce-ar trebui să fac în imediat?

1) să-mi definitivez şi să pun la punct volumele de poezii: Poeme cotidiene (pe structura celui dat în ’79 la editură, dar cu toate „întîmplările”; Didactica nova (în formula deja existentă), Duminica blondă (poeziile de dragoste, dar găsindu-le o nouă arhitectură) şi – cele rămase – într-un alt volum, căruia să-i găsesc un titlu, poate chiar „Manualul tînărului liniştit”); apoi „Şi animalele sînt oameni!”, plus, separat, poemul cel lung „ecologist”, să rearanjez, adunînd la un loc toate „piesele” existente, volumul de eseistică. Suficient de lucru, chiar în absenţa „muzei”.

15.VI

Fond, crescînd, de nervozitate. O societate cu perspective sumbre, sufocîndu-se sub tentaculele birocratice, în delirul generalizat al unei pseudocomunicări (singurii vectori sociali: frica şi interesul imediat, orb, sinucigaş). Sînt, au fost celelalte societăţi altfel (la nivelul la care mă aflu, undeva spre partea de jos a „mijlocului). Desigur, eterna lozincă: să scriu! Dar pentru asta trebuie o speranţă sau o furie sau/şi o „comandă socială”. Singura „comandă socială” în circulaţie liberă e o labă pe hîrtie. Corect. Asta fac aici. Ei şi? (E îngrozitor de greu să fii sincer şi – în acelaşi timp – să ai haz, să fii interesant. Toate astea presupun un minim „artificiu”, un indice de atenţie de captare/dominare/modificare a celorlalţi – măcar una din cele trei, dacă nu toate deodată; dar „ceilalţi” nici nu doresc altceva de la un text, mai ales cu pretenţii literare).

16.VI

Dacă vreau să fiu scriitor, să nu mă mai preocupe atît meschinăriile exterioare (inclusiv publicatul). Să scriu.

17.VI

Scriu aici ca să mă aflu-n treabă. Nici măcar operaţiile elementare de a-mi pune ordine în poeziile deja scrise n-am chef să le fac. Stupide tensiuni cu Tania. E nemulţumită că sînt exact cum ştia foarte bine că sînt cînd ne-am căsătorit (?!?). Vrea să facă din mine-un meşterici şi-un robotici, pe modelul lui taică-său, probabil. Modelele socio-comportamentale, pattern-urile „neexplicite”, dar cu atît mai puternice, sînt – se pare – mai tari decît propria raţiune sau realitatea mai mult decît „evidentă”. Deşi ştie că sînt poet – şi şi pentru asta m-a iubit – nu se poate stăpîni să nu încerce să instituie o relaţie identică cu cea văzută de ea în familia ei. Şi degeaba-i explic asta! În primul rînd că nu recunoaşte, pe faţă, că-i aşa, apoi se simte extrem de frustrată, suferă sincer că nu ne încadrăm în „modelul” subconştient. Nu sufăr – cred – de mania persecuţiei. De-altfel nici nu pot explica altfel permanenta stare conflictuală dintre noi, fără o motivaţie „imediată” (Lipsa de bani nu-i o cauză plauzibilă – cel mult are un efect de amplificare -, iar ipoteza unui amant – de neexclus, în principiu – e, cred acum, foarte puţin probabilă). Evident că are nevoie de afecţiunea mea, dar o vrea într-un „pattern” străin realităţii şi, în plus, cu „mijloacele” bietei soacră-mea. (Care, în fond, nici n-a prea reuşit: dragul de „tataie” o înşela aproape sigur şi o minţea – culmea degradării ar fi să-ajung ca el şi în latura asta!). Principiul „soţul nu trebuie lăsat să lenevească”, mi se pare atît de ridicol şi mic-burghez, atît de naiv, în fond, că mă mir că Tania, deşi gîndeşte altfel, se poartă conform lui (cel puţin în ultima vreme, în relaţia cu mine). Desigur, fiecare caută să-şi extindă „spaţiul vital” în detrimentul celuilalt şi căsnicia are latura ei de „polemos” – dar asta-i calea cea mai catastrofică pentru Tania: obţine un scriitor ratat, sîcîit, un soţ tot mai leneş şi mai plin de resentimente. Evident, ea ţine la mine (sau, cel puţin după cum se poartă, sînt obligat să cred asta), dar are manifestări atît de aberante în viaţa de zi cu zi încît… naiba ştie! (Mai bine m-aş apuca de proză, acolo-i mai uşor să „înţelegi”, „să fii dăştept”). Dincolo de moartea lui Paul, de condiţia de robi pe care-o avem, chestia asta mă roade mai tot timpul. Trebuie găsită o soluţie (fie şi provizorie). Dar ţin la ea şi sînt şi copiii. Dramă mic-burgheză tipică. Şi literatura?!? Păi?!?

                                                             *

Situaţia e ruinătoare pentru mine, ca scriitor. Nu mă pot concentra mai mult de cîteva ore. Tensiunea psihică mi-a terminat memoria şi cheful de a mai face ceva. Nici nu mă mai bucur de nimic (asta, de-altfel, ar irita-o pe Tania, care mă cunoaşte suficient pentru a şti cum să mă facă să-mi treacă orice euforie „ilegitimă”). În plus, toată atenţia, toate preocupările mele trebuiesc concentrate asupra familiei (orice „evadare” e o dovadă de lipsă de afecţiune şi responsabilitate de soţ şi tată!?! Şi literatura, nu-i aşa?, n-are cum să fie altfel! E o „evadare”. În fond, a mă preocupa de cele literare a devenit cea mai gravă manifestare a „egoismului” meu, a „iresponsabilităţii” mele. Ridicol şi înnebunitor).

28 VI

Exact acum 5 luni fără o zi, pe 29 VI, am făcut criza: epilepsie, cu debut întîrziat. O frumoasă criză de „grand mal”, cum scrie în tratate şi prin cărţi, minus balele de la gură. Se pare că, de fapt, nu-s un fel de epileptic „obişnuit”, ci unul… vorbe! Poate e pe bază de hipocalcemie (cum zice maică-mea), poate-s sechele ale meningitei de la un an şi ceva, poate… Oricum, situaţia e cum e: întreruptă şcoala (un an), tratament permanent, lăsat total de băut (nu şi de fumat!), sărăcie lucie (sau aproape, am început să-mi vînd din cărţi, dubluri, cărţile „de dragoste”, „aventuri” etc.).

Deci: am făcut-o şi pe asta! Sînt genial! Ei şi? De scris nu prea mai scriu, deşi am timp; în fond, nu timpul a fost la mine problema, ci lipsa energiei şi curajului de a merge pînă la capăt în literatură – lipsă ce-mi prisoseşte şi acum. Un paradox, care poate subliniază cel mai bine latura mea „veleitară”: nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce fac şi scriu (?!). (Între timp a năvălit Alu, ca să-mi cînte un cîntec nemţesc, învăţat la grădiniţă „Alle meine Fingerlein”, cred că aşa-i zice).

Blocaj. Pauză.

Recitit de prin „Registru…”: cred că îmi e realmente necesar, ca să nu mă mediocrizez sau alienez, chiar dacă-mi consumă din „energia creatoare” (pe care oricum n-am curajul s-o folosesc cum trebuie). E – cumva – o asumare a singurătăţii spirituale, pentru că, în cele „de vîrf”, sînt singur. Un fel de „exerciţiu de respiraţie”: noi, cei născuţi în margini de civilizaţii, trebuie să ne inventăm tehnicile de echilibrare, de fortificare pentru a putea depăşi „zgomotul de fond”. Un dezavantaj? Nu contează, asta e!

Primo: să nu mai fumez.

Secundo: să fiu mai afectuos şi mai puţin nervos şi grăbit cu cei foarte apropiaţi; mai atent – să fac un efort să-mi depăşesc „clişeele” comportamentale şi verbale, care s-au adunat în număr cam mare.

Tertio: să nu mai pierd timpul, din exces de politeţe, cu tot felul de persoane care n-au treabă (poate simpatice, în doze mici): Anduţa, Danieluţa etc.; mai bine să dorm.

                                                             *

S-a făcut 3 după-amiază. O zi în care, iar, am lîncezit. Poate că ar trebui să mă apuc – orbeşte – de un roman, să umplu zeci şi sute de pagini cu tot ce-mi trece prin cap şi după aia să mai văd… Oricum, ceva care să mă smulgă din nevroza pseudopolitică în care au intrat aproape toţi românii: mizeria a ajuns maximă, oamenii sînt terminaţi fizic şi psihic – nu-s în stare de nimic toată ziua, iar seara ascultă la radio („V. of A.”, Bucureşti 4, etc.) şi comentează, comentează, comentează. Sau înjură, mai ales la beţie. În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini, plus hiene tipice: „pictorul” Modîlcă-Nodîlcă? Păi fata pare de treabă, săritoare… Cloaca. Asta ne termină. „Convieţuim” prea uşor cu jigodiile, lingăii, ticăloşii şi/sau „nevinovaţii” care profită de pe urma lor! Practic, nu există o minimă separare socio-culturală între profitori şi cei buliţi; această „imprecizie” e cultivată deliberat – muncitorul X mai degrabă m-ar urî pe mine, un amărît decît pe fratele prietenului Z, care bea cu el, dar e securist şi – la o adică – ar trage în el fără milă. Dar eu? Eu – la fel. Dar… să nu mai discut cu Dan, băiat minunat şi prieten din copilărie numai fiindcă taică-său a fost (zeci de ani!) securist „de partid”? Dar cumnatul lui George, ce e? „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?) Nu-i o analiză prea bună ce-am făcut aici, dar mi-a făcut bine… simt uneori că aş borî (la propriu), îmi vine să urlu la oameni pe stradă (mai ales cînd îi văd la nesfîrşite cozi): „Robilor! Robi nenorociţi!” Ca şi cum eu aş fi altul (?!?), ca şi cum aş fi altceva. Scuza literaturii – zero! Dar cum să faci… şi aşa o luăm pînă la capăt, în timp ce afară e o după-amiază minunată de toamnă, ninge uşor, în timp ce mizeria creşte, creşte, creşte…

                                                             *

E aproape 8 seara. Am pierdut toată după-amiaza recitind (a 3-a oară, poate) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care şi Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare. Lectura „memoriilor” (ca şi a jurnalelor, corespondenţei etc.) e ca un fel de drog, un drog diferit cumva de literatura propriu-zisă – îţi oferă un fel de substitut diferit, substitut de viaţă „reală”.

E, poate, bun pentru cei tineri (cînd e vorba de mari personalităţi culturale: gen Tolstoi, Kafka etc.) pentru că-l stimulează pe tînăr să se „sacrifice” pentru idealul său şi-i oferă „argumente” împotriva tendinţei generale a celor din jur de a-l „mediocriza”, „normaliza” etc. Altminteri, sînt la fel de „anihilante” ca un roman „documentar” sau unul poliţist, S.F. etc. Literatura „mare” este ceea ce depăşeşte „normalitatea”, chiar şi a unui geniu, propunîndu-ne un model de normalitate/anormalitate. Tolstoi, cel din „Jurnal” e – inevitabil – sub cel din „Război şi pace” sau „Ana Karenina” – nu e la mijloc o prejudecată, ci o diferenţă de intensitate şi tensiune orientată – literatura „mare” e nu o simplă viaţă, ci un obiect artistic, ceva care restructurează percepţia şi trăirea lumii, ceva ca o descoperire ştiinţifică sau o invenţie tehnologică – dincolo de ea se trăieşte altfel; – viaţa propriu-zisă a nimănui (şi cu atît mai puţin cu cît e scrisă de el însuşi) nu are acest efect – cumva vieţile noastre sînt, pînă la urmă, substituibile; nu şi operele care înseamnă ceva în literatură (statutul acesta îl au doar cărţile de mîna a doua).

Deci: „Registrul…” de faţă prezintă un interes minor (oricum: dacă-s mare scriitor, e clar, dacă-s prost, va fi citit cum o citim pe „Adèle de Boigne, par examplu).

Dar, pentru mine, acum, e indispensabil: loc al descărcărilor nervoase, al prostiei proprii, al unor intuiţii mai răsărite, un ghiveci.

Ascult „The Voice of America”: un alt drog – publicistica de tot felul. Cine-l controlează şi/sau propune droguri de calitate superioară, care să cîştige piaţa, cîştigă partida (pe moment, că partida-i lungă şi nu ştie nimeni exact care e miza ei, sensul şi „finalul” ei).

                                                             *

Tania face chiftele, o mîncare rară în aceste zile de succese nesfîrşite în toate domeniile (cum ni se predică zilnic): simţurile mele au reacţionat excesiv de capitalist, adică au intrat în alertă, avide (vorbesc de miros şi gust, desigur). Secolul al XIX-lea, cu a sa „punere în ecuaţie” a trupului (în fond o ignorare a lui în concreteţea-i atît de apropiată fiecăruia), cu tendinţa de „punere în ecuaţie” a tuturor celor umane, e – pînă la urmă – îngrozitor de mistic; dar probabil că „progresul” nu e posibil fără fanatisme, fie ele şi ştiinţifice. Poate că numai exagerînd (şi suferind) îngrozitor din cauza puterii ştiinţei şi slăbiciunii umane (în slujba căreia e această putere) putem deveni mai înţelepţi, să presimţim, să descoperim un nou orizont. Care e ăsta!? Puţină libertate, şi-am să încerc măcar să-l descopăr (cît sînt eu în stare). Deşi… ce mă opreşte acum? Lenevia, slăbiciunea, care-s eterne (cît sînt eu de „etern”).

Destule prostii! Să trecem la chiftele.

[Vatra, nr. 7-8/2015]