Surse, resurse şi burse

Adriana STAN

Tuturor celor care gravitează, mai productiv sau mai parazitar, în zona literară le-a devenit evident că asistăm în ultimii ani la the end of the world as we know it. În ce priveşte critica însă, schimbarea n-a avut loc, ca în melodia cu acelaşi titlu, la sfârşitul anilor ’80, căci, în ciuda rupturii istorice, mecanismul a continuat să se învârtă şi în decada de după pe aceiaşi centri de putere şi de legitimare încărcaţi în perioada naţional-comunistă. În anii ’90, atât critica „veche” (şaizecistă), cât şi cea „nouă” (optzecistă) de atunci şi-au disputat poziţiile de forţă, încercând să-şi convertească sau să-şi reconfirme capitalul cucerit anterior din simbolic în practic şi nu o dată în politic. Cum furtunile canonice şi „est-etice” s-au consumat în paharul unor răfuieli interne, mai degrabă decât prin deschiderea unor noi direcţii metodologice, se poate spune că o adevărată mutaţie cognitivă în critica noastră a întârziat astfel încă o dată, prelungind efectul de seră al deceniilor precedente de blocadă. O critică nouă nu s-a născut deci deodată cu lumea nouă, iar contratimpul s-a văzut parţial în receptările inadecvate ale literaturii noi, cu accente radicale, din preajma anilor 2000. Mai mult, generaţia critică tânără biologic din aceeaşi perioadă s-a afirmat tocmai repetând o lecţie din bătrâni, adică în câmpul cronicii de întâmpinare, cea care – la noi ca la nimenea – fusese genul criticii cu „c” mare între anii ’60-’90. Numele majorităţii criticilor tineri importanţi de azi s-a clădit ieri printr-o prezenţă jurnalistică susţinută în anii 2000. Aceasta i-a confirmat chiar înainte ca (unii dintre) ei să fi confirmat prin cărţi (lucru care, din fericire, s-a produs). E cazul lui Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alex. Goldiş, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloş ş.a.m.d., pentru care cronica a funcţionat şi ca o trambulină de imagine.

Totuşi, jumătatea anilor 2000 a fost probabil şi ultimul moment când acest lucru s-a putut întâmpla, ultima zvâcnire a unui model critic şi de reuşită critică resuscitat doar temporar de difuziunea abia atunci descoperită în mediul virtual. Căci în câţiva ani regulile jocului au devenit altele. Nu neapărat din pricina unei epuizări asumate a modelului de care vorbeam, ci, înainte de toate, pentru că s-a schimbat harta resurselor. În condiţiile pauperizării presei literare şi dificultăţii acesteia de a compensa financiar pierderea publicului, în condiţiile remunerării adesea doar în lauri a colaboratorilor, critica jurnalistică n-a dispărut, dar a încetat treptat să mai fie o arenă activă şi spectaculoasă, a dezbaterii substanţiale şi a impunerii de valori. Pe de altă parte, atrasă de noile finanţări europene, dar şi constrânsă de parametrii tot mai draconici fixaţi unui CV de carieră, ceea ce până mai ieri se numea la noi (cu aureolă) „critică” s-a văzut nevoită să se reinventeze ca „cercetare”, aplicând pentru granturi şi învăţând din mers limbajul „impactului ştiinţific internaţional”*.

Or, astfel de (scurt)circuite instituţionale au început să despartă apele tot mai mult. Pe de o parte, critica şi istoria literară de inserţie şi orientare academică (incluzând aici şi diferitele proiecte temporare de cercetare) a fost influenţată inevitabil, la nivel tematic şi al abordării, şi de noile norme de finanţare şi avansare profesională. Spre exemplu, modul în care tinerii cercetători şi-au argumentat „impactul şi relevanţa” proiectelor doctorale se vede, chiar şi în traducere, în miza teoretică şi instrumentarul updatat din cărţile lor ulterioare. Dacă numitorul comun din discursul tinerilor critici de azi poate fi găsit în relativizarea esteticului, în atenţia la contexte şi ideologii sau curiozitatea pentru subiectele scufundate ale istoriei literare de până acum, acesta e şi efectul unei alte educaţii bibliografice şi al unei alte situări în câmpul muncii lor. Cred că schimbarea de paradigmă în critica recentă a venit prin astfel de condiţionări, nu neapărat printr-o afirmare tipic beligerantă de „nouă generaţie”. În fond, distinctelor şi puternicelor sale individualităţi le lipseşte atât vreun program colectiv, teoretic ori ideologic, cât şi vreun conflict deschis cu generaţia „veche” estetică. Din această privinţă, cherela din primăvară a domnului Manolescu cu tinerii „anti-maiorescieni” poate fi considerată un caz simptomatic, dar nu exponenţial pentru relaţiile altminteri ecumenice şi deferente ale noilor critici cu şaizeciştii.

Pe de altă parte, critica de întâmpinare continuă să existe, prin câteva nume stabile şi destule nume sporadice, dar contează tot mai puţin. Asta e însă o veste bună pe fundalul istoriei criticii noastre postbelice, de-a lungul căreia prea adesea cronica – un gen important, dar nicidecum chintesenţial – s-a suprapus peste ideea de studiu critic, peste ideea de actualitate literară, a ajuns chiar materie primă pentru istoria literară. Astăzi cronica îşi pierde forţa de iradiere publică nu doar din pricina aşa-zisei „dezertări” a multor cronicari cu ştaif, ci şi pentru că sistemul literar a găsit alte modalităţi de auto-reglare: pe lângă critica axiologică de tip tradiţional, lucrează în sprijinul unui scriitor o reţea eficientă de promotori, de la agenţi şi editori la telefonul fără fir al internetului şi la tot felul de comunităţi de cititori. Cel puţin în ce priveşte actualitatea, canonul – sau măcar topul – nu se mai „face” şi desface pe o coloană din România literară, ci se discută. Nu degeaba Daniel Cristea-Enache, cronicarul prin excelenţă al generaţiei 2000, încearcă să prindă trenul sărind de pe o platformă virtuală pe alta.

În concluzie, comentariul critic s-a eterogenizat astăzi considerabil, ca discurs (mai specialist, mai monden, mai trivial), ca perspectivă (estetic, extra-estetic), dar şi în privinţa propriului obiect (care, cum o arată multe tematici meta, nu mai e doar textul sau doar literatura în sine). Aşa că, deşi critica aşa-cum-o-ştiam o fi pe cale de dispariţie, ea are în continuare o grămadă de practicieni.

_____

* Pentru argumente, rechizitoriu şi pledoarie pe tema raportului dintre critica românească şi piaţa academică externă, v. Andrei Terian, Critica de export, 2013.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s