Cluburi de lectură vs. societăți literare

Doris MIRONESCU

mironescu

Cenaclurile fac parte din reprezentarea narativizată a istoriei literaturii române, fiind văzute de obicei ca niște grupuri eroice care au contribuit dintr-o postură dezavantajoasă la – vorba lui Maiorescu – „progresul adevărului”. Adesea, tinerii aleg această formă de asociere, cea mai puțin pretențioasă dintre toate, astfel că schimbul de generații ia forma unei lupte între forțe disproporționate: un cenaclu și o Academie, de exemplu. Contribuie la această imagine carismatică postura inspirată, mesianică, a unora dintre conducătorii de cenaclu; mă gândesc, de exemplu, la Macedonski și „Literatorul”. Mai contează și faptul că istoria literaturii este scrisă adesea de către foști membri ai unor cenacluri, că aceste grupuri creează solidarități ce durează uneori mai mult decât cenaclurile propriu-zise, că cenaclul este și o adunare de prieteni, a căror coabitare e fertilă inclusiv pentru literatura pe care o scriu, unii pentru alții.

Văd cenaclurile literare împărțindu-se, istoric, în două categorii: cluburi de lectură și societăți literare.

  1. Cluburile de lectură, compuse din scriitori ce aderă la același curent literar, au funcția de a întări încrederea tinerilor scriitori în sine înșiși, oferindu-le totodată și un cadru instituțional care îi legitimează. Ele servesc ca loc de adunare și ca anticameră literară pentru scriitori tineri ce urmează să se „lanseze” mai târziu; ca „saloane ale refuzaților”, ele par a înmagazina adevărul artei viitoare, păstrându-l pentru vremuri mai bune. De la „Literatorul” la „Cenaclul de Luni”, aceste instituții au o importanță considerabilă, profitând de pe urma aurei mesianice pe care le-o împrumută tradiția. Cred că și grupările pașoptiste, adesea neglijate, intră tot aici. Despre revoluționarii munteni a publicat acum doi ani o carte Angela Jianu în Anglia care se numește A Circle of Friends, accentuând faptul că, dincolo de comuniunea de idealuri, oamenii aceia erau chiar prieteni. Despre sociabilitatea pașoptiștilor moldoveni există numeroase mărturii: aceștia nu făceau doar proclamații și reviste împreună, ci călătoreau în munți și jucau pe scenă unii în piesele altora.

Probabil tocmai aura dată de tradiție e ceea ce i-a stânjenit pe avangardiștii noștri, care nu au creat cenacluri. Sociabilitatea avangardistă era una exigentă și bazată mai mult pe excomunicări reciproce decât pe asociere la un program comun. Pentru avangardiști, cenaclul reprezenta o instituție prea respectabilă ca să merite a fi frecventată de către niște radicali veritabili. Și tot prestigiul tradiției a făcut și ca forma aceasta de asociere să se răspândească pretutindeni, pierzându-și adesea relevanța. Astfel, cenaclurile s-au înmulțit în timpul comunismului ca ciupercile, prin orașe provinciale, case de cultură și biblioteci ale întreprinderilor. În plin totalitarism, ele nu puteau decât să maimuțărească postura eroică a cenaclurilor arhetipale, deoarece radicalismul (estetic, ca și politic) era scos din ecuație într-o lume dominată de sistemul de stat. Aceeași impotență, ornată cu veșnice lamentații cu privire la lipsa de grijă a „societății” pentru cultură, se mai poate face auzită, în multe locuri, și astăzi.

Pe de altă parte, tot clubul de lectură este și forma de asociere literară cea mai frecventă și mai promițătoare astăzi. „Institutul Blecher” sau „Nepotu lui Thoreau” sunt, din câte aud, cele mai reputate cenacluri scriitoricești. Nu sunt singurele. Zona aceasta este una vivace, gregarismul ei este fertil, și nu va dispărea cu una, cu două.

  1. A doua categorie de cenacluri este societatea literară. Ilustrată prin „Junimea” și „Sburătorul”, aceasta are un rol istoric bine consolidat, definind mai mult decât un curent sau o generație: o epocă. Societatea literară nu este doar o adunare de scriitori, ci un grup blindat cu o idee-forță și animat de critici și ideologi. Apariția scriitorilor veritabili este o condiție esențială aici, altfel vorbim de o simplă ideologie, de o conjurație de critici. Și modul de acțiune publică al acestora este unul care le definește ca niște instituții literare respectabile. Societățile literare caută să-și facă cunoscută doctrina și să câștige influență în câmpul literar: creează reviste care angajează polemici, fac conferințe, propun teorii, acționează și la alte niveluri decât prin promovarea unui nou tip de frumos artistic. Societățile literare nu își asumă minoratul și marginalitatea, socotindu-le erori momentane de percepție publică. Având un scop pozitiv de modificare a ideologiei literare, ele sunt mai tolerante și mai deschise negocierii decât exclusivistele cenacluri de scriitori. Ideologia lor este o formă de luptă democratică în republica literelor. În cazul lor se poate, într-adevăr, vorbi despre o „necesitate” social-culturală a apariției. Dar și aici prezența unor lideri carismatici poate fi esențială: Maiorescu, Lovinescu. Ei reușesc să propună nu doar o teorie, un set de concepte culturale sau literare, ci și un model de sociabilitate: olimpianismul imparțial, credința în validitatea demonstrabilă a produselor literare – în cazul lui Maiorescu, și etica neabătută a celui refuzat de Academie, care se jertfește pentru noua literatură – în cazul lui Lovinescu. Probabil că și carisma de critic a lui Negoițescu a funcționat în cazul „Cercului literar de la Sibiu”, doar că aici logica clubului de lectură și a cercului de prieteni a fost și ea implicată. Un alt caz de societate literară ar fi „Criterion”, care beneficiază de energia de lider a lui Eliade. Din păcate, grupului acestuia de ideologi i-au cam lipsit scriitorii (excepții, Eliade însuși și flotantul Sebastian), dar îi putem alipi aici și pe unii marginali de talent precum Eugen Ionescu, dacă nu chiar, după dorința lui Mihai Zamfir, și pe Blecher. Distincția nu este foarte netă, există multe fenomene de interferență.

Un caz aparte, care trebuie judecat prin condiționările sale istorice, este cel al cenaclurilor studențești din anii 70-80 din București, Iași și Cluj. Inițiate cu acordul oficialităților și funcționând printr-un sistem al rotației promoțiilor de studenți, ele dădeau un aspect mai „cuminte” grupărilor inevitabil suversive de tineri artiști adunați în ofensivă estetică. Cu toate acestea, unele dintre ele (Iașul și Bucureștiul) cotesc în anii 80 spre disidența politică, radicalizându-se și căpătând consistență ideologică.

  1. O reverență datorez cenaclului pe care l-am frecventat în studenție: „Outopos”, Iași, la sfârșitul anilor 90. Găzduit de scriitorul Șerban Alexandru la Casa Dosoftei, clubul îi aduna, între alții, pe Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila, Codrin Dinu Vasiliu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Livia Iacob, Șerban Axinte. A fost un „club de lectură” tipic, nu foarte clar orientat doctrinar, dar care a produs câțiva scriitori adevărați. Și a fost, în orice caz, o epocă frumoasă.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.