A. T. Branca

Poeme

umbrele grotei

dimineață când am împlântat adânc cazmaua lângă inima viței

ți-ai acoperit gura cu mâna să nu țipi de durere, mamă-pământ?

seara când am privit lung oceanul revărsat de stele

ți-ai șters ochii de sare cu palmele găurite, tată-cer?

peste zi, risipit în treburi precum cenușa în vânt

n-am avut răgaz să-mi înnod tăcerile de rămas bun

mamă, tată, fiul meu, fiica mea, iubita mea!

vi s-au înroșit pleoapele încremenite în orbirea inimii

când plumbul rece mi-a străpuns ceafa și ochiul

ca un harpon adânc în creierul meu – un șoim viguros sfârșind în zbor

poate tu, frate soldat, când ai descărcat arma cu furie

poate tu, reporter străin când mi-ai filmat trupul întins pe asfalt

ca o hartă trasată cu cretă roșie a umanului în descompunere

poate tu, sfinte părinte când ți-ai spălat sufletul în vasul crăpat

poate tu, luptător al țării mele

cu obrazul aspru crispat în fața porții deschise a casei

ați tresărit, când m-am scurs în plină zi într-o baltă de carne

slavă acelui dumnezeu care s-a odihnit duminica!

o, nu! de atunci, eu n-am avut nici cât o clipire de gene odihnă

de șase mii de ani de când am plecat

să vânez mai departe de umbrele grotei

în sute de ani de întuneric, de foamete, de revoluții, de renașteri

în două mii de ani de când ți-am vândut în piață unicul Fiu,

în optzeci de ani de la ultima ofrandă umană,

de câte ori m-am întors de fiecare dată

mai neputincios în cumpăna zorilor

nu m-am odihnit de arginții împrăștiați în sângele negru al viței!

frate blond cu privirea pustie ca seninul sfâșiat la apus

dacă ura ta nu e decât dragoste în dizgrație,

de ce mi-ai trimis în urma vorbelor tale atâta moarte

cât să înece o omenire și un dumnezeu?

*

precauție

e recomandat să nu întinzi mâna unui necunoscut,

înainte să dai căutare pe Google

un nume îți aduce mai multă informație

decât ai afla călătorind zece ore cu o persoană

și cel mai important e că nu trebuie să îl privești în ochi

nu te expui deloc. privești marea de sus, de pe țărmul înalt

și necunoscutul se poate învolbura oricât de amenințător

dacă ți-a întins mâna primul, știe deja despre tine

mai multe decât te-ai fi gândit să îi spui vreodată

nu te ajută deloc să eziți să îi strângi mâna

poți chiar să îl îmbrățișezi ca pe o cunoștință veche

dacă ești un înotător bun ai să scapi numai cu o stare de gol în piept

să dai o formă golului interior e greu. e ca și cum

ai vrea să faci o sculptură în fum sau în vânt

să o umpli cu orice fel de emoție e ușor. te poți amăgi chiar

că îți va ieși un vers bun

marii maeștri spun câteva vorbe, niciodată prea multe

ecoul lor te urmărește însă ca o simfonie. poate asta e poezia

sau poate e numai ambiția ta de a crede asta.

*

despărțire

o vreme am ascultat încordată povestea lui

pe care mi-o spunea în fiecare seară când mă așezam la somn

și o relua dimineața de unde mi se tăiase filmul

l-am crezut, o spunea atât de frumos!

dacă nici în cel mai apropiat ție nu crezi, ești pierdut,

dar frumosul povestirii lui avea ceva străin de drumul meu

pașii nu-mi ieșeau la număr. și i-am zis: mai încet,

ia și tu o pauză, o vacanță, lasă-mă!

și s-a făcut liniște repede în mine, și era bine

acum semaforul ținea mai mult. aveam vreme

să citesc printre rânduri

aerul era mai prietenos, nu-mi mai apăsa găunos umerii

umbrele se înșirau ordonat pe urmele mele

și numărul pașilor era același, chiar dacă făceam un ocol

să ajung acasă

aveam vreme să trec prin piață

și mereu mă recunoștea cineva

nu ați mai fost pe la mine? am fost, da

vă știu cum să nu, omul îl ții minte după suflet.

*

afirmare de sine

am ajuns aici unde ascuțișul orizontului

soarbe soarele și îl înghite

nectarul încins țâșnește împrejur și tresar

de parcă mi-ar atinge umerii,

nu ochii deprinși cu orbirea

nu inima împărtășind năruirea

rumoarea stârnită din uimire,

că sunt aici ruptă de conveniențe și cotidian

târăște în derizoriu năzuințele, dar tac

și caut refugiu în neascultare,

caut o punte peste coasta abruptă dintre lumi

acolo unde torentele de lumină au eșuat

dincolo de dunga de sânge zvântat, orașul

își șterge fața de sudorile muncitorilor în vers

tineri triști, bătrâni decrepiți

încolonați în aria unui marș terifiant,

dar să vezi! mistuită de arsură mă alătur lor.

***

Carmen Secere

//sigiliu//

sunt prizoniera

propriei pivnițe

tot aici îmi țin și

agatele dantelă

tu nu poți tu nu poți

repetă bijutierul

de ce sângerez

de ce merg în mâini

de ce strâng

apa de ploaie

eram copil și visam

să fiu dactilografă;

dactilografele sunt

îmbrăcate vintage

și fumează țigări lungi

apoi am ajuns atât de obosită

la mașina de scris

încât mi-a ars casa

de la un rest de țigară

de ce nu-mi leg

șireturile

de ce îngân

de ce caut în altă parte

dacă totul este aici

în zona liberă pivnița e

un termen obișnuit

ca o foame potolită

pentru ceilalți

înseamnă cerul când

pământul fuge

de sub picioare

vino să facem câțiva

pași

oriunde se moare la fel

îmi spune bijutierul

reparând încuietoarea:

aici

lipesc

o piatră unghiulară.

*

//turnul din hanoi//

presar întuneric dus-întors

zborul se frânge

liliecii îmi aduc aer sub aripi

/e tot ce am neavând/

privesc în oglinzi vechi

mă retrag spre nord

pe nisipuri negre

plouă torențial

sar peste istorii de bambus

dărâm turnul din hanoi

port centuri

cu tije

în spatele meu aleargă

florărese și măcelari

*

//braconaj//

prin sălbăticia mea hoinăresc vânători

aici numai nopțile vin cu precizie

în rest nimic nu e sigur

înaintez de-a lungul râului

un lup se linge pe bot făcându-mi poftă

de cele întâmplate

undeva m-așteaptă o masă caldă

tot acolo unde tu m-ai luat de suflet

răcnete și scrâșnit din dinți

vânătorii spun rugăciuni

cei slabi îndură trofee

nu te-ascunde după întuneric

noaptea pășim pe urmele celuilalt

și-abia când lupii vor mușca mai mult din mine

vei înțelege cât de singur și cât de fericit

mi-ai fost

*

//mania vitezei//

navetiștii fac semne

drumul nu duce nicăieri

distanțele contează

lumina farurilor lungește așteptarea

în beznă visez cu umerii întorși

pot fi de două ori în același loc

dacă trec o dată prin același zid

toată lumea încape într-un taxi fără frâne

frica mă face să-mi fie și mai frică

un cangur trece neatent

strada

*

//6:10 am//

în prima stație un bătrân

cerșește lumină

la capăt se aud viori

suntem singuri

de teamă ne încălzim în sere cu pereți dublii

și nu ne prinde nimeni din urmă

oameni în albastru deșurubează becuri

lângă mine un copil învață

să cânte

cât vă lasă inima tată

cât vă lasă

plânge bătrânul

ca o gură

de metrou

*

//fișa postului//

în ciuda lipsei dovezilor

văd întreaga lume dintr-un compartiment

de tren

uși fără clanță

statui cu prunci în brațe

pelerini călătorind rotund

la fiecare oprire oamenii coboară

să șteargă plăcuțele din aluminiu

coji

pubele pline

staniol

înghesuială

direcțiile se schimbă

numai eu rămân în același compartiment

de tren

scriitor calificat

de vagoane

(Dintr-un volum în pregătire)

***

Adrian Bodnaru

micropoeme

*

Sunt o legendă —

am trăit pe picior mare

mai mult decât paharul

cu vin.

*

Ce să aleg? —

am în casă doar cămăși

pentru care inima

e o extremă de buzunar.

*

Mai ninge —

îmi alegi o cămașă

cu nasturii de tăciune?

*

De ce n-am rămas

într-un oraș mai mic? —

acum ar ploua

și la tine.

*

Vei rămâne la fel —

azi am dezvelit

ziua ta.

*

Noaptea vine

tot mai târziu

acasă —

cum are timp

de ea

până la ziuă?

*

Sunt îndrăgostit

de ninge —

parcă vin

din Brazilia.

*

Se stinge ninsoarea —

pierdem

la după-masa verde.

*

N-ai încercat

pe vechiul număr —

am avut

pachetul de Camel deschis

toată noaptea.

*

A rămas tot 1,69

pe ușa taxiului —

înălțimea ta de zi,

de dinainte de scumpire.

*

Nu mă aștepta —

mi-am agățat umerașul

într-un tei binedispus.

*

Ne vedem în 8 —

să nu ne rănim.

*

Sunt tot atâtea grade

câți ani ai —

mai pun o haină

pe mine.

*

Doar o viață avem

în doi —

unul e din oficiu.

*

De-aici,

linie dublă —

ca-

tren.

*

Atunci

pe

mâine —

nu se

simplifică.

***

Valeriu Marius Ciungan

Teamă

Doamne, ascultă-mi paşii temători

şi lasă pietrele să-şi povestească în tăcere

eternitatea,

dar nu spune,

să nu spui nimănui

încotro mă îndrept

Doamne, citeşte-mi gândurile efemere

şi lasă iubirea să depene

prin fiecare dintre noi

frumoasa poveste a eternităţii,

citeşte-mi gândurile,

dar ţine-le pentru tine,

hai să nu scriem acum această poezie

să lăsăm fluturele

aşezat pe mâna albă a poetului

să mai trăiască

puţin!

*

Amnezii

uitasem primãvara vine dupa iarnã

cuvântul dupã gând, gândul fecund dupã un altul,

cu gleznele jumate în zãpadã, jumãtate dezgolite-n ierburi

mai caut aripi sã m-ajute sã încerc mãcar jumate saltul

uitasem anotimpul în care m-am nãscut

pãrea sã fie o sãrbãtoare de-nviere

a trupului fragil surpat sub pleoapa de pãmânt

privind cum iarba încolţind viaţa primãverii înapoi şi-o cere

uitasem anotimpul în care care am iubit

şi dacã-s patru anotimpuri este vreunul anumit iubirii?

când nu ştii sufletului ce sã-i ceri e primãvarã

sau frunze ruginii pãşeşti nostalgic când eşti în puterea firii?

uitasem anotimpul fãrã ploi în care nu ţi-am scris

am fost frumos poet cândva, frumoasã poezie, nu mai ştiu,

scriu sau mã scrie cineva în anotimpul anumit iubirii, indecis,

prin pagini albe încolţesc mici lujeri din trupul poeziei, încã viu!

*

Animal de pradã

sunt un frumos animal de pradã, alene trec prin desişuri şi mã pierzi

zvâcnesc, sunt în mişcare tendoanele fosforescente, luminoase, oare

de la nenumãrate rãsãrituri, pândindu-le din ierburi nalte, verzi

prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate, arcuite cãtre soare

sunt un frumos animal de pradã, frumoasã pradã în mişcare, vie,

lumina mã-aşteaptã fremãtând, adulmecã un dulce vânt prevestitor de sânge

pândindu-mã prin ierburi nalte, verzi, se-aşterne amurgul în câmpie

şi-o ghearã sângerie de luminã mã-ncolţeşte în desişuri, mã strãpunge !

***

Carol-Daniel Sabău

Simplissima

*

în urmă cu treizeci de ani

am început să merg pe urmele tale

Francisc

la început te căutam în icoane

enciclopedii tăceri

și tot soiul de artefacte

convenționale

te-am găsit

mă gândeam eu

ținând seama de

înclinația mea naturală

spre fugă

timp și rotația pământului

dar nu

târziu mult mai târziu

te-am simțit cald

tot mai cald

generos milostiv

și aproape

intimitatea ta 

mă făcea să cred 

că-n fiecare dimineață

coboram nestingherit

din cer

*

ca și tine, Francisc

sunt din toate câte puțin

din soare, din pământ

din rugăciune

din vânt, din cruce, chiar din tine

din răni, din păpădie

din cer și din nori

din apă, smerita apă și nelipsită

din foc, din noapte

din roade, flori și primăveri

din boli și necazuri

din cei care iartă din dragoste față de tine

din cei care le suportă pe toate în pace

din moarte și din cea de-a doua moarte

și chiar din toate

din toate spuse și nespuse

din sânge și din suflet

după care merg și merg

ca după o inimă mare de tot

*

aș avea nevoie de ochii tăi

Francisc

de privirea ta

să văd viață acolo unde este moarte

să cred că există împăcare

acolo unde nu este pace

să-l văd pe Dumnezeu

acolo unde nu e decât un chip necioplit

să cred în iubire

chiar și când există răni

dacă printr-o minune

aș fi ca tine Francisc

aș vrea să văd mai ales lumina

asta e tot ce pot cere

fiindcă e cel mai greu de văzut

*

e târziu

e atât de târziu

iar noi nu ne-am întâlnit

niciodată

sfinte Francisc din Assisi

e chiar târziu

și nu ne-a mai rămas

decât să așteptăm

sub cruce

trei zile

până să vină veștile bune

*

aș vrea să mă asemăn mai mult

cu tine

sfinte Francisc

să renunț punct cu punct

la toate

să fiu bun

iubitor

iertător

să am privirea ta

care aduce mai repede oriunde

cu câteva luni

primăvara și pacea

să am liniștea ta

care știe încotro e o lume mai bună

de ce nu

să am o inimă mare ca a ta

să-mi ascund acolo

în siguranță

totul

*

în afară, în lumină

cele văzute se ascund

în alte lacrimi și-n alți ochi

ca toate acestea dinăuntru

așa că-mi place să privesc

Francisc

cerul de nord

ca și cum l-aș iubi pe cel sărac

de sine și de duh ce pururi

adună puțină veșnicie

i-aș iubi și pe câini

chiar și când latră la mine

și firele de iarbă

și roiul de albine

deasupra unei tufe de măceș

și miile de păsări zburând

în fiecare dimineață

când lumea pare

așa cum ne-a fost lăsată

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 143-149]