A fost odată ca niciodată un baron local, nu contează culoarea. Nici prea tânăr, nici prea bătrân, nici prea gras, nici prea slab și de statură potrivită. Nu mai știu cum îl chema, că a trecut mult timp de atunci, dar lumea îi zicea Rujatu, deși omul nu se rujase niciodată. Așa erau buzele lui, umede de la natură. Umblă vorba că era însurat cu o femeie cu barbă, fiindcă toate au o explicație. Pe vremea când era o fetiță de abia doisprezece anișori, iar primele semne ale pubertății se manifestau haotic, femeia asta s-a gândit că viața ei ar fi mai interesantă dacă, în loc să fie fată, ar fi băiat. Măcar nu ar mai sângera în fiecare lună. Și iată că, după un număr însemnat de ani, dorința ei era pe cale de a se împlini. Nu doar că nu mai sângera, dar începuse să-i crească și păr pe față. Mai bine mai târziu decât niciodată. 

Și aveau, Rujatu și nevasta lui cu barbă, o fată aproape bună de măritat, nici frumoasă, nici urâtă, așa, ca mă-sa și tac-su. Dar, acuma, asta nu e o chestie chiar sigură, vedem mai încolo ce și cum. Și, ajungând el europarlamentar, i-a cumpărat fetei sale, sau ce o fi fost, o mașină BMW, deși ea își dorea un Lamborghini. Și era fata sau ce o fi fost așa de supărată că tac-su nu i-a cumpărat Lamborghini, vai de capul meu! Încât a băgat două sute la oră, iar din sens opus venea însuși Regele Manelelor, tot cu un BMW și tot cu două sute la oră. Iar șoseaua aceea avea numai două benzi de circulație, așa că cele două BMW-uri n-au avut loc să treacă unul pe lângă altul. Se mai zice că Regele Manelelor n-ar fi fost singur în mașina lui, ci însoțit de o admiratoare, despre care nu se mai știe nimic altceva decât că își zicea Prințesa Susana fon Radici a Croației. Un nume cam lung. Dar cu toate acestea, Prințesa i-a cerut Regelui să țină de volan cu picioarele, așa cum văzuse ea pe tik-tok. Iar când Regele a vrut să-i îndeplinească dorința – poftim, unde s-a ajuns!

Abia acum începe propriu-zis povestea noastră. Odrasla Rujatului ajunge cum-necum, bucățele, la spital, la terapie intensivă. Vine tac-su s-o vadă și vede că era învelită toată în ghips, cu furtun la nas. Dar mai înainte de asta, trebuie să vă spun că la spitalul ăla, care era unul foarte vestit, lucra o infirmieră pe care o chema Aneta. O femeie necăjită, de etnie romă, al cărei bărbat cheltuia, lună de lună, toți banii pe pariuri la fotbal. Cam cum pățești când te joci cu hazardul. 

În noaptea când fata lui Rujatu, să-i zicem totuși așa, a ajuns la terapie intensivă, Aneta era de serviciu și își făcea treaba în salonul ăla. La televizor tocmai se dădeau niște știri breaking-news, deși în saloanele de terapie intensivă nu e nevoie de televizor, fiindcă nimeni n-are chef să se uite la el când e o legumă conectată la tot felul de aparate. Dar fiindcă spitalul ăla obținuse niște fonduri europene, cineva a cumpărat și cinci sute de televizoare, ca să fie. Iar coincidența face că, la televizorul din salonul în care se afla fata lui Rujatu și unde Aneta tocmai ștergea cu un mop pardoseala, ca să omoare niște nosocomiale, era un breaking-news de toată frumusețea despre accidentul cu două BMW-uri care s-au ciocnit frontal. Așa că Aneta și-a zis în sinea ei: căca-m-aș în televizorul vostru – și l-a închis. Se poate s-o fi zis și cu voce tare, altminteri de unde să știm noi ce a zis ea în sinea ei? Și, hopa, na, că intră în salon tatăl fetei, Rujatu. Nu zice bună seara, nu întreabă dacă e voie, duce mâna la inimă și cade răpus de durere sufletească. După aceea, se ridică, își aranjează un pic hainele pe el, le scutură de praf și zice:

— Oh! Ah! Oh, fetița mea!… Oh, oh, oh… Sunt o victimă a propriului meu destin!

Din locul unde se afla, mai la un capăt al salonului, Aneta îi răspunde:

— Nu e fetiță, e băiat.

Rujatu nu stă mult pe gânduri. După ce citește eticheta de la capătul patului, începe iar să se vaite:

— Oh! Ah! Oh, băiete, ce mi-ai făcut!… Oh, oh, oh… Sărăcuța, nu a mai rezistat presiunii… – și iar duce mâna la inimă într-un mod periculos..

— Ia stai puțin, dumneata pe cine cauți? se miră Aneta. 

— Fetița mea, care înainte era băiat. Atâta doar că se juca cu păpușile, iar maică-sa îl îmbrăca în rochiță… Apoi adăugă nostalgic: știi, chiar îi stătea bine! Dar după aceea s-a îndrăgostit de un fotbalist și a vrut din nou să fie fată… Atunci i-am spus: OK, indiferent ce-ai fi, noi te iubim! Așa că acum e din nou fată, deși e băiat.

Ce-i drept, din cauza suferinței sufletești, omul era cam incoerent. Dar nici Dumnezeu nu mai e ce-a fost cândva. Am citit eu undeva că nu e nici bărbat, nici femeie. Normal, de vreme ce nu e nici măcar om. După cum zicea autorul articolului, este o construcție socială. Sau poate am înțeles greșit? Însă Aneta nu era deloc de acord cu chestia asta. 

— Am acasă doi băieți, zise. Dacă vreunul dintre ei vrea să se facă fată, îl omor cu mâna mea. Uite-așa îl strâng de gât! – și, pentru a fi mai convingătoare, stoarse cu amândouă mâinile mopul deasupra găleții cu apă. Dar ce înseamnă construcție socială? întrebă ea după alte câteva momente, cu oarecare melancolie în glas.

Căci de mică îi plăcuse cartea și avea anumite înclinații intelectuale, dar născându-se într-o familie de analfabeți, n-a putut ajunge decât infirmieră, iar asta e maximum din ce ar fi putut obține de la viață. Să zică mersi că apucase să se nască pe vremea lui Ceaușescu, când mai puteai intra la liceu fără să plătești meditații.

În loc să o lămurească, Rujatu dădu un răspuns cam în doi peri. 

— Disforia de gen este o experiență complexă, n-am timp să-ți explic acum… Ah! dobitoaca de maică-sa! Numai ea l-a distrus! Mă rog, a distrus-o… Oh! Ah!… 

Aneta veni mai aproape și cercetă cu interes carcasa de ghips de pe pat, căutând un loc pe unde să bage termometrul, ca să afle temperatura pacientei sau pacientului.

— Să mai așteptăm, poate se răzgândește din nou, zise.

Inspirat de îndemnul ei, Rujatu își aminti niște recomandări dintr-un manual motivațional din care citise cu câteva zile în urmă numai introducerea.

— Ai dreptate! zise inspirat. Să ne concentrăm pe gândurile pozitive. Adevărul se găsește oriunde. Toate bolile sunt generate de atitudinea mentală. Gândul își generează propria energie palpabilă… – și altele de genul ăsta. 

— Serios? Asta chiar că n-o știam! răspunse Aneta.

Fără să o ia în seamă, el continuă:

— Oh! Copilul meu… Mă auzi, fetițo? Viața merită trăită, chiar dacă nu știm cu exactitate ce este, cum se desfășoară, ce conține și așa mai departe! Putem face asta împreună și vom găsi calea de a o face! Concentrează-te pe lucrurile bune din viața ta! Stabilește-ți obiective îndrăznețe! Iar eu voi fi alături de tine!

E destul de obositor să ții discursuri motivaționale unor persoane aflate în comă indusă, așa că bietul om se opri și, întorcându-se către Aneta, o întrebă, cuprins de îndoială: Oare m-a auzit?

Continuând să caute o gaură în carcasa de ghips, pe unde să bage termometrul, Aneta constată că, deocamdată, pacientul sau pacienta părea complet neutră, neutru, normal, de vreme ce era toată învelită, învelit, învelită în ghips. Na, că am dat și eu în bâlbâială. Așa că zise numai: hm – și puse termometrul la celălalt pacient. Căci, am uitat să vă spun, în salonul acela erau de fapt doi pacienți. Sau poate v-am spus? Al doilea pacient tocmai fusese adus din salonul de operație, în urma unui transplant de rinichi. În sensul că medicii i-au scos un rinichi și l-au dat altuia mai merituos, vedem noi mai încolo ce și cum, deocamdată, credeți-mă pe cuvânt.

Cu ultimele rezerve de optimism, Rujatu strigă:

— Fetițo, demonstrează-ți că ești bărbat! Ridică-te și mergi!… Iar după o scurtă pauză, în care își recunoscu față de sine propriile îndoieli, adăugă: Cred că nu mă aude.

— Păi, la câte sedative s-au băgat în ea… Pardon, el! zise Aneta.

Tocmai atunci, telefonul mobil al Rujatului începu să sune și avea o sonerie așa de țipătoare încât celălalt pacient, ăla fără un rinichi, tresări. Când Rujatu văzu, pe ecranul telefonului, cine îl căuta, făcu o grimasă de neplăcere și se îndepărtă câțiva pași de Aneta, care totuși nu se putu abține să nu tragă cu urechea la  convorbirea lui. Și ce anume auzi ea? Vocea furioasă a unei femei care întrebă:

— Pe unde umbli, nenorocitule? Te caut de o oră. Știi că fiică-ta e la reanimare? M-au sunat adineauri de la poliție și mi-au spus. A fost detectată cu o doză de ketamină cât pentru un cal!

— Da, domnule prim-ministru, bineînțeles, răspunse Rujatu.

— Lasă gargara! Pe cine vrei să prostești? întrebă vocea de femeie.

— Sunt la spital chiar acum, dar vom lua măsurile corespunzătoare.

— Aha, abia acum ești la spital! Dar până acum ai fost la curve, pe unde ai umblat? Măcar ți-ai scos de data asta ciorapii, să nu te faci iar de râs? Du-te și vorbește cu directorul spitalului, cu ministrul, cu cine știi. Să nu ajungă în presă. Dacă se află că era drogată, ai dat de dracu! 

— Bineînțeles, domnule prim-ministru, vom lua toate măsurile care se impun, promise Rujatu. 

— Hai, lasă-mă cu de-astea! mai zise femeia de la celălalt capăt firului, mă rog, nu al firului propriu-zis, ci altceva, niște unde electromagnetice care chiar atunci treceau pe acolo prin aer — și încheie brusc convorbirea. 

Vizibil afectat de discuție, Rujatu lăsă neglijent telefonul pe patul celuilalt pacient și își privi demonstrativ ceasul. Chiar așa, cât să fi fost ora? Aproape de miezul nopții. Apoi zâmbi amabil și încurcat Anetei, conștient de situația delicată în care nimerise..

— Uite, mă bucur că ne-am întâlnit și… Am încredere în dumneata. Pari o persoană deosebită, zise cam nesigur și dintr-odată grăbit.

— Serios? întrebă Aneta potrivindu-și instinctiv coafura, cine știe ce-i trecea prin cap. 

— Da, da, bineînțeles. Răspândești o extraordinară energie pozitivă, o asigură Rujatu.

— Dacă v-ar auzi bărbatu-meu!… 

— Persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui, continuă Rujatu tot mai îndrăzneț.

— Vai, domnule!… Hi, hi! răspunse Aneta, firește, emoționată.

Dintr-odată situația a devenit confuză chiar și în capul meu. Oare ce se va întâmpla în continuare? Legănându-se când pe un picior, când pe altul, Rujatu căuta o ieșire onorabilă din această situație confuză. Fiindcă îi venise să facă pipi și nu știa unde se află toaleta.

Acuma, să ne înțelegem. Pe același palier mai erau și alte saloane. Cu alți bolnavi care aveau nevoie de îngrijire. Nu înseamnă că, dacă a venit domnul europarlamentar, ne ocupăm numai de odrasla lui, iar pe ceilalți îi lăsăm de izbeliște. Dreptul la viață este înscris în Constituție, chiar dacă oamenii nu prea țin cont de el și continuă să moară. Însă cine l-a citit pe Michel Foucault știe că moartea nu e altceva decât un concept inventat de oameni, ca să explice anumite dispariții. Altfel spus, un construct social. Cu un mic efort, am putea deconstrui acest concept și să ne vedem în continuare fiecare de treaba lui. S-ar putea ca unii să obiecteze – am citit o astfel de opinie pe internet – că unii intelectuali se droghează cu propriile bășini și după aia văd idei, dar eu vin și îi contrazic, cel puțin atunci când e vorba despre intelectualii români, cărora mă simt dator să le iau apărarea. În cel mai rău caz, adică în cazul ideal, dacă se poate spune așa, ei se droghează numai cu bășini de import.  

(continuare în numărul viitor)

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 4-5]