Omul lui Adrian Schiop e un produs exclusiv al mediului, sufocat de condiționări de tot felul. Să ne fie la toți la fel de rău – Polirom, 2021(ca-n China comunistă, unde se împarte echitabil sărăcia și faptul că „ne e la toți la fel de rău” e o formă de dreptate) e genul ăla de roman pe care-l citești cu lanterna sub plapumă și care trezește voyeuristul din cititor, la un moment dat îți vine să-l arunci ca să scapi de el și de adevărurile lui, dar nu te înduri, mergi mai departe, nu-ți recunoști nici ție însuți că vrei să-l citești pe tot, îți spui că o lume ca aia nu există, că e doar literatură, și totuși…

Adi Schiop te forțează să ții ochii deschiși, dar te și face să speri că poate, dacă dai pagina, la următoarea sau la următoarea există pe undeva o ieșire (aparent există, dar doar în metatext)… din Ferentari, din întuneric, din condiția ta… și asta te face să mergi până la capătul celor 190 de pagini alături de/cu Adi, personajul-narator-autor prins, de la un punct încolo, în metanarațiune. Ferentariul însuși devine un spațiu ficțional, extrăgându-se din socialul marginal exotic („Mă plictisește de mor să plimb oamenii prin Ferentari, am tot făcut-o cu străini și m-am săturat”).

După incursiunea nevoalată prin lumea instituțiilor – lumea medicală (în perioada de lockdown) și cea a poliției – te întrebi dacă (mai) e reală această Românie în fază terminală, cu o ereditate supraîncărcată, sufocată de mizerie, de sărăcie, de alcoolism, de cerșetorie, de machism, de relații pe rețele, de joburi infecte – o Românie-furnicar al compromisului, un eșec al neoliberalismului: „… pur și simplu instituția aia (poliția n.n.) pute de o heterosexualitate de cel mai jos nivel, Mărginimea Sibiului, gen – iar asta nu doar din cauză că băieții care ajung în poliție vin cu prejudecățile din sărăcia de acasă, ci și pentru că, ajunși acolo, nu le sunt scoase din cap. Din contră, acolo dau peste o haită compactă de bărbați care, cum se întâmplă în toate colectivele de masculi exclusivi, se încurajează în grosolănie. (…) pur și simplu instituția aia trebuia umplută urgent cu femei; cu șefi-femei, poate ceva s-ar schimba, că zdreanța aia de care râdeai a ajuns să-ți dea ordine (…)”. (p. 67)

Adrian Schiop exploatează două dimensiuni, pe cea a relațiilor hardcore (pusă în context social) și pe cea socială (pusă într-un context al nevoilor interioare), realizând astfel un cross inteligent între cele mai profunde linii ale existenței omenești. Din păcate, în proza lui Schiop lipsește o a treia dimensiune definitorie, evoluția. Personajele stagnează, blocate în ceva ce le displace (majoritatea sunt conștienți că le displace, uneori înțeleg și de ce, dar se cantonează, se uzează în medii imunde și în relații toxice), poate mai puțin hibridul personaj-narator-autor, care reușește să se scrie pe sine, dar și pe ceilalți, urmărind un fel de catharsis pe care îl duce în derizoriu (dar care există), așa cum își duce în derizoriu și demersul scriitoricesc, spunând că „o bancă și-a făcut pomană” astfel că el a primit, în urma accesării unui grant pentru artiștii afectați de pandemie, o sumă care i-a permis scrierea (și ulterior publicarea romanului său): „Când am aplicat, am fost sfătuit să merg pe un subiect de maximă actualitate – însă pe Florin nu puteam să-l vând ca subiect că era mult de lucru la el și nici nu te bagi la bănci cu un subiect în care te investești; plus, nici nu mi-am căutat în buric să fac fenomenologia microschimbărilor în viața de izolare, nu m-am apucat să țin jurnal cu acele întâmplări aparent nesemnificative care determină schimbări aparent nesemnificative în sinele profund – dar care schimbări subtile, printr-un efect colectiv cumulat, fac istoria” (p. 97-98).

Ulterior, își subminează propriul text împreună cu un amic, un critic de film, amândoi îl revizuiesc/editează pe Florin ca om și ca personaj, ajungându-se la concluzia că nu e valid și că ar fi exploatabil doar într-o proză scurtă.

Cum bine remarcase Costi Rogozanu, Adi Schiop scrie despre relații ca o formă continuă de negociere, despre lupta pentru teritoriu din interiorul unui apartament (ce canale se vizionează, cine gătește, cine spală vasele, cine duce gunoiul, dacă se doarme separat sau în același pat, cine cumpără băutură și mâncare etc.).

Adi se află, totuși, sub dominația căutării unei ieșiri din amorțirea interioară, generată de relații ocazionale – „Vreo cinci ani am fost ok cu sex sportiv cu necunoscuți agățați pe net; m-am obișnuit cu posibilitatea asta, să faci sex cu cineva (…) să devii străin la loc (…) te îmbraci și pleci, știind că n-o să te mai vezi niciodată cu omul ăla și că întâlnirea nu o să lase nimic în tine, maxim ceva ca un bâzâit monoton de scurtcircuit, sub o mare de neutralitate afectivă” (p. 43) – de aceea și insistă să cultive un timp destul de îndelungat legătura cu Florin. Eșecul însă pare iminent: „Beam singur, dar alcoolul nu-și mai făcea efectul, adică și-l făcea, dar erau niște beții de-alea triste, în care-ți faci poze la picioarele goale pe linoleum sau altă chestie de-asta absurdă. Și în tăcerea aia care se lăsa peste lume, în somnul din ce în ce mai prost și mai înecat n-am mai putut s-o mint, durea de mă căcam pe mine, ce s-o mai amețești”. (p. 90)

Florin, iubitul lui Adi, este un muzeu ambulant al tarelor, obiect de studiu antropologic (abuzat de un antrenor la 14 ani, devenit escort și ulterior polițist, șef și provider pentru familia disfuncțională compusă din mai mulți frați, alcoolic, divorțat, instabil, mitoman, abuzator la rândul său chiar cu tatăl bătrân cu care locuiește într-o garsonieră și căruia îi taie rația de mâncare caldă și de țigări). E master până în punctul în care Adi realizează că raportul de forțe se poate schimba, așa că îl îndepărtează (destul de brutal) tot pe principiul… să ne fie la toți la fel de rău: „Ok, omul nu era tot timpul așa, până pe la un pet se controla, dar mai încolo beția scotea din el mediul de lumpeni în care crescuse; și m-am gândit că poliția sau armata e plină de băieți d-ăștia pe care i-a ridicat din sărăcie, i-a îmbrăcat și i-a educat cum a putut, le-a scos violența și grandomania din cap, i-a disciplinat și i-a învățat să asculte și alte voci decât cele din capul lor. Și că în lumea meschină în care trăiam, care se închidea ermetic în caste, oferea unul din tot mai puținele culoare prin care săracii puteau să salte ca status, să ajungă între burghezi – dacă nu ei, copiii lor cu siguranță aveau să fie îndopați cu meditații ca să intre la o facultate pe bune”. (p. 27)

Perioada de lockdown este surprinsă în tușe oneste (uneori cu accente de hate), mai ales din prisma unei subiectivități intoxicate: „Și atunci m-am deprimat, am zis Ce fac închis ad infinitum în apartamentul ăsta? Ce fac dacă ăștia închid orașul, singur și fără un leu în buzunar? Cineva a postat pe facebook Eram fericiți și nu știam și fix asta era senzația, că o perioadă bună pentru mine și toată lumea s-a terminat, așa, niște mini-60s de libertate și prosperitate, și că o să urmeze un spasm fără sfârșit, din mai rău în mai rău, iarăși cârpit ștrampeni și izmene ca-n anii 90, iarăși mestecat în păpălău”. (p.90); „Și atunci mi-a picat fisa că așa o iei razna pe izolare: nu mai știi să pui în context și nu mai vezi oamenii din interacțiuni, ci vezi doar ciocniri de principii; că fix de-aia e necesar să ieși în grupuri de prieteni, colegi sau whatever, pentru exercițiul ăsta pe care, ca specie gregară ce suntem, îl facem din reflex și fără efort, ne punem în pielea celuilalt, cu tot cu harababura în care trăiește. Și am zis basta, e vorba de sănătate mentală, când mai ies în lumea de pe fb, doar caterincă, cinism și relativisme”. (p.112)

 Ajuns în satul natal, Adi o revede pe Andreea, o prietenă din copilărie, ajunsă asistentă la DSP Brașov. Alături de ea intrăm în „universul pandemiei” cu toate clișeele care pe atunci erau unde de șoc. Cinică, dar amuzantă, este aici imaginea unui medic bătrân, zgârcit și lacom, care ia toate operațiile și care, la un moment dat, este surprins mâncând sub birou napolitanele rămase de la un pacient externat.  

Nu mai puțin interesant este destinul tânărului Alex, fiul gay al Andreei, produs și el al altui mediu, poate mai bolnav și mai problematic decât al generației în care se încadrează Adi, Andreea și Florin.

All în all, romanul conține: partide de sex gay cu detalii naturaliste, abuzuri, incest, familii disolute de underclass, prostituție, un limbaj ultralicențios, mult argou și multă băutură – toate puse într-un context social dus până la subuman/până la postapocaliptic. Un soi de épater le bourgeois care creează tensiunea textului (nemasimțindu-se astfel lipsa unui story clasic) transpare din paginile scrierilor lui Adrian Schiop, care, pe undeva, ține să ne arate că socialul este încă ofertant și că balzacianismul nu e depășit.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 31-32]