Cartea Daianei Gârdan reunește elementele unui instrumentar teoretic anunțat în paginile revistelor literare transilvănene deja de câțiva ani: cutia cu unelte a cercetării cantitative. Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern* ne arată cum putem citi literatura, în primul rând, apoi modernitatea literară românească, cu „metodă”. Este vorba, pe de-o parte, despre o metodă democratică − World Literature este astfel curățată de -ismele prin care ne-am învățat să înțelegem istoria literară −, iar, pe de alta, despre o metodă pentru care socialul și economicul, pe linia marxismului și a materialismului cultural, sunt recalibrate pentru a accentua „valoarea literară” (i.e. esteticul).

Primul merit al autoarei este acesta: Daiana Gârdan reconfigurează studiile literare românești cu ajutorul unei rețete care și-a dovedit eficacitatea pe alte meridiane, cele occidentale mai ales. Nu numai că pune împreună lectura distantă (distant reading) și pe cea de aproape (close reading), dar le și evaluează sustenabilitatea, arătând care sunt slăbiciunile pe care o logică a criticii de intuiție le poate avea în acuratețea rezultatelor analizelor statistice ale literaturii. Aș numi lectura întreprinsă de Daiana Gârdan una responsabilă, etică, nu doar pentru că deschide calea unor lecturi ale romanului românesc modernist în chei mai concrete decât cele tradiționale, sau pentru că propune o metodă de lucru de tip zoom in/out, în care obiectul de studiu e văzut mai întâi de la distanță, într-o configurare de tip rețea − geografică, tematică, cronologică etc. −, și apoi de aproape, dar și pentru că demonstrează și ne învață în același timp cum trebuie gestionată o astfel de cercetare.

Un exemplu de bună practică critică este capitolul dedicat romanului urban. Aici, autoarea își propune să urmărească modul în care „metabolizarea” literară a citadinismului, în romanul românesc interbelic, comunică cu lumea din afară, prin privilegierea spațiilor publice ca locuri ale „exotizării consumului”, și cu realitățile captate de scriitori din generația americană a Marelui Război, ca F. Scott Fitzgerald (The Great Gatsby), Ernest Hemingway (The Sun Also Rises) sau John Don Passos (Manhattan Transfer). Uniți prin experiența războiului și a The Roaring Twenties care i-au urmat, Camil Petrescu (Patul lui Procust) și scriitorii nord-americani, dar și Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut), ca exemplu predilect de import „modern și monden” interbelic, sunt aduși laolaltă și investigați „rețelar” în vederea verificării unor potriviri de imaginar social, material și economic. Rezultatul experimentului de stabilire a afinităților dintre aceștia prin analiza celor mai frecvente ocurențe lexicale (i.e. cuvintele care apar cel mai des în fiecare roman, în limba de origine) este acela că, deși există direcții tematice comune între textele moderniste vizate, ceea ce individualizează romanul lui Camil Petrescu este doza mare de realism tipic mai degrabă pentru un stadiu pre-modern de dezvoltare socio-economică, prin recursul la noțiuni ca „trecut, gazetă, scris, vorbă, teatru”. Astfel, notează cercetătoarea, „m-am uitat, așadar, mai departe la câteva dintre cele mai reprezentative romane realiste în epocă, din centrele literare”. Rezultatele computaționale „doar parțial utile” arată că Patul lui Procust se găsește mai degrabă pe aceeași linie cu romane ca La Comédie humaine (Honoré de Balzac) sau A Tale of Two Cities (Charles Dickens) prin preocuparea pentru „muncă și capital” decât cu romanele „generației pierdute”. „Lipsa unei confirmări cu instrumente digitale [notează Gârdan] a unei ipoteze pe care încă o consider valabilă [a afinității dintre moderniștii români și cei nord-americani – n.m.] nu trebuie privită, așadar, ca pe un eșec absolut, ci ca pe o nouă deschidere”.

Deși demonstrația este însoțită permanent de mărturia procesului prin care s-a realizat, întrucât autoarea își devoalează deopotrivă traseul și fragilitățile acestuia, un neajuns al demersului e dat de folosirea unui singur roman modernist românesc (i.e. Patul lui Procust) pentru analiza comparativă computațională. Ar fi fost interesant de văzut această intuiție, productivă, de altfel, și neexplorată până acum în studiile literare românești, a alăturării dintre moderniștii nord-americani și cei români, într-o rețea mai amplă a romanului românesc, dar și într-o altă lectură decât cea distantă, care-l lasă pe cititor sur sa faim.

Capitolul despre romanul rural, pe de altă parte, recalibrează raportul dintre cele două tipuri de lectură, întrucât focusul cade mai degrabă pe o lectură îndeaproape a romanelor Ion și Răscoala. Inspirată de un comparatism justificat de încastrarea economică – în care putem recunoaște influența lui Cornel Ban, de pildă − , această lectură, aplicată pe text în flexiune, dar transnațională în extensie, ambiționează o generalizare căreia îi putem chestiona validitatea. Ne putem întreba cât de fidelă este o analiză a „fenomenului de traingulație al transplantului naturalismului în două țări semiperiferice, România și Brazilia” dacă studiul de caz tratează numai două romane românești (amintite mai sus) și unul brazilian (Os Sertões, de Euclides da Cunha)? Care este limita cantitativă a pertinenței în concluziile cercetării cantitative? Care este distanța optimă dintre obiect și suprafața care-l închide, pentru o cunoaștere cât mai apropiată de adevăr? Își asumă „noul comparatism”, propus de autoare, limitele date de accesul redus și uneori aproximativ la un corpus el însuși nou în alcătuirea lui, fără de care  cercetarea cantitativă și metadiscursul nu pot înainta?

Desigur, având în vederea noutatea demersului, probabil că ceea ce i se cere, în primul rând, unui pionier este să-i convingă pe alții să-l urmeze pe un drum care poate fi considerat deopotrivă o cercetare și o aventură. Însă există o dezbatere pe care această lucrare o poate deschide, pornind de la poate prea puțin aparenta contradicție dintre tipul de travaliu revendicat de cercetarea cantitativă și de felul în care aceasta poate sau nu fi identificată cu numele propriu al unui „inventator”. Astfel, o carte care vorbește despre importanța grupurilor de lucru și a exercițiilor colective de arhivare și de re-istoricizare a literaturii pare totuși inspirată de o figură de autoritate – Franco Moretti. Nu numai că Moretti devine, pentru Daiana Gârdan, părintele unei gândiri literare transnaționale, prin aceea că „descoperirile pe care le face Moretti se referă la spațiul intraficțional, la felul în care fiecare gen se întâmplă într-un anumit spațiu și este posibil în acel spațiu și nicăieri altundeva, dinamica dintre centre și periferii și felul în care aceste spații sunt metabolizate în literatură”, dar acesta capătă amploarea unui fenomen numit „turnura morettiană”.

Studiile moderniste (Modernist Studies), care au proliferat în ultimele trei decade, în paralel și după ascensiunea noului istoricism (New Historicism), se concentrează tot pe importanța contextului în revizitarea și reluarea corpusului modernist, canonic și noncanonic deopotrivă, fără să aplice însă modelul economic wallersteinian într-o lume literară „una și inegală”. De ce aceasta din urmă nu mi se pare obligatorie și prin ce poate ea, cred, induce în eroare? Cred că, odată cu deschiderea spre socioeconomic și democratizarea studiilor literare, ele preiau și o anumită dicțiune militantă. Pe scurt, ceva din pathosul cu care se anunță exploatarea omului (din Sud) de către om (cel din Nord) poate fi transplantat în acest „new comparativism”, ca și cum textele canonice ar fi putut și ele să le „exploateze” pe cele periferice, iar criticii și istoricii vin, acum, să le facă dreptate acestora din urmă. Or, studiile moderniste de astăzi demonstrează că, până la studiul și eventuala denunțare a inegalităților dintre texte centrale și texte periferice, nu s-a spus încă totul despre primele. Se vorbește tot mai mult despre un așa-numit canon gri, adică despre materiale de arhivă care nu au fost încă contextualizate, dar și despre critica de arhivă (Archival Criticism), menită să reviziteze, plecând de la varii forme arhivistice (digitale, da nu numai), textele canonice ale modernității, cu scopul de a le istoriciza, adică de a la recupera, în sens kantiano-benjaminian, ca obiecte din trecut, legate indisolubil de acesta. 

Încerc să atrag atenția asupra faptului că oricât ne-am dori, poate tot dintr-un complex de inferioritate cum este cel semnalat de Mircea Martin cândva, ca periferia să aibă o voce a ei, am putea, la limită, vorbi despre un stil periferic, prin care încercăm să-i asigurăm protectoratul prin recursul la figuri centrale ca Franco Moretti. Poate că un gest corect din punct de vedere politic ar fi altul: să distribuim aleatoriu modernismele (împreună cu modernitățile) la aceeași masă, fără să lipim etichete nominale pe scaune. În loc să așezăm localul/perifericul lângă global/central și să pretindem că cele două se află, ca atare într-o relație cu varii aspecte ale modernității pe care trebuie să le remarcăm prin analogie cu altele, și apoi să le denunțăm, poate că dacă le amestecăm din nou, putem obținem ceea ce televiziunea tip VoD propune în ultimii ani, prin diversitatea, larg vorbind, „culturală”,  prezentă chiar și în ecranizări în care o astfel de diversitate nu face parte din scenariul inițial (mă gândesc aici mai ales la industria filmelor fantasy): democratizarea vizibilului și estetizarea diferențelor de gen, de rasă etc..

Înainte de a fi acuzată de estetism reacționar, trebuie spus că produsele culturale sunt, în primul rând, obiecte de consum a căror demnitate suferă prea puțin de pe urma inegalităților concrete dintre spațiile din care provin (cum explicăm, altfel, Noul Val românesc în cinema?). Apoi, e important de subliniat că valoarea lor, în orice fel de tip de încastrare, rămâne una estetică. Și, nu în ultimul rând, pentru că altfel mutăm inegalitatea în chiar inima metodologiei, o întrebare care se impune aici e următoarea: nu lucrăm mereu cu concepte din Vest, de import, sau care, cel puțin, s-au impus în vest, chiar dacă au fost elaborate în periferie? Astfel, nu cred că abordarea mai puțin marcată politic a studiilor moderniste, din anii 1990 încoace, este greșită: prin varietatea de modernisme, naționale și internaționale, canonice și non-canonice, și chiar prin mai recenta alăturare a modernismului cu avangardele sau cu alte discursuri emergente ale modernității, ca analiza revistelor moderniste din Magazine Studies, care câștigă tot mai mult teren.

Aș mai adăuga o precizare care validează, astăzi, direcția teoretică situată din studiile literare, în sensul în care ține cont nu numai de dimensiunea socio-istorică a obiectului de studiu, dar și de plasticitatea sa în funcție de poziția geo-istorică a criticului: dacă astăzi alegem să citim literatura ca praxis și să o istoricizăm, lucrul acesta are de-a face nu doar cu tendințele de sistematizare care confortează istoria literară, o disciplină care pare mai serioasă decât „simpla” critică, sau mai solidă decât „simpla” teorie.  Citim literatura de acum o sută de ani ca fenomen social pentru că cel puțin de la căderea comunismului încoace, dacă ne raportăm la estul Europei, literatura, română, dar și de aiurea, ne învață că narațiunea literară, tot mai frecvent autobiografică, este un discurs ca oricare altul − politic, istoric, cultural, religios, tehnologic −, care nu numai că înregistrează tramele societății, dar care le poate (re)crea, condensa, anamorfoza, amplifica sau micșora. Omologia nu se poate reduce la analogie, oricât ar părea aceasta din urmă de serioasă și imediat inteligibilă în raport cu prima. Uimirea în fața freneziei capitaliste, „prin exacerbarea rolului bulevardului ca scenă deschisă”, văzută de Daiana Gârdan ca o formă periferică de receptare/receptivitate a modernității vestice nu este o trăsătură definitorie a literaturii ca literatură periferică față de literatura centrală. Să nu uităm, de altfel, că stabilim coordonatele centru/periferie în funcție de poziția noastră, a observatorului antropolog. Un modernism pe care noi, în Est, l-am considera central, ca cel irlandez, e văzut de critica irlandeză, mai ales în lumina studiilor postcoloniale, ca fiind periferic în raport cu cel britanic.

Romanele occidentale, etaloane ale modernității literare, considerate metafizice și anistorice, exprimă aceleași raporturi de negociere cu modernitatea, ca și cele din periferie. Predilecția pentru romane sociale nu e una specifică periferiei, așa cum notează autoarea, pe urmele lui Fredric Jameson. Luxul estetismului și deci a asocialului nu ține de creația modernistă per se, ci de un discurs metatextual pe care secole de discurs reflexiv n-au contenit să-l informeze. Asta își propun să arate, în fond, studiile moderniste în ultimele trei decade: fie că ne raportăm la scriitori canonici sau non-canonici, centrali sau periferici, găsim în modernism, așa cum afirmă Stephen Ross (2008), ceea ce ne propunem să căutăm. Putem să alegem să reperăm exemple de misoginism, sexism, atitudini patriarhale, teme care, de altfel, fac obiectul studiilor feministe din secolul trecut încoace, sau putem să ne uităm, așa cum face, de altfel, și Daiana Gârdan, la modul în care textele canonicilor expediați de istoriile literare în zona romanului psihologic sau analitic comunică cu modernitatea. Pluriperspectivismul și întoarcerea spre interioritate a discursului literar nu mai pot fi astăzi reduse la o abdicare a literaturii din fața realității infrastructurale a modernității.

Un exemplu asupra căruia o să mă opresc în acest sens este scena de deschidere din Doamna Dalloway (1925), de Virginia Woolf − considerată o scriitoare-etalon a elitismului generației moderniste. Mulțimea adunată în jurul Palatului Buckingham, înregistrată de narator ca într-o conferință de presă, în care microfonul trece pe rând pe la fiecare personaj și revine din când în când la moderator, pentru completări, nu face altceva decât să noteze impresia puternică produsă în rândul londonezilor de prima reclamă aviatică din istorie (Michael North, 1999). Redau un fragment mai amplu, în traducerea lui Petru Creția: „Brusc doamna Coates își ridica ochii spre cer. Sunetul unui avion sfredeli amenințător auzul mulțimii. Iată-l trecând peste arbori, lăsând de la spate o dâră de fum alb care se ondula și se răsucea, scriind ceva. Într-adevăr! Trasa litere pe cer! Toată lumea privea în sus. Avionul din picaj se avânta iar drept în sus, se dădea peste cap, prindea viteză, plonja, se înălța, și orice-ar fi făcut, oriîncotro ar fi luat-o, din spatele lui ieșea tumultuos o coloană compactă și ondulată de fum alb care se ondula și se împletea în litere pe cer. Dar ce litere? Parcă A, C; un E, apoi un L? Își păstrau forma doar o clipă; apoi se mișcau și se topeau; și se ștergeau de pe cer, iar avionul se îndepărta fulgerător și începea, într-o zonă intactă a cerului, să scrie iarăși, un K, un E, poate un Y?” Literele pe care publicul încearcă să le descifreze sunt o reclamă a unui ziar: D-a-i-l-y M-a-i-l. Uimirea și totodată confuzia personajelor, la fel ca a celor din interbelicului românesc, nu e una dată de progres – nu e vorba, în fond, de eterna pendulare binomială între modern vs. antimodern −, ci de o căutare a sensului, a rațiunii din spatele spectacolului aviatic. Firescul pe care-l manifestăm astăzi în fața exploziei de panouri publicitare este avatarul unor reacții și sentimente exacerbate pe care, în modernitatea de acum mai bine de o sută de ani, le resimțeam în fața noutății tehnologice tot mai evidente în societate, a șocului dar și a încercării de a extrage sens – afectiv, istoric, cultural – din starea de permanentă agitație a modernității, așa cum o numește Geo Bogza la un moment dat. Devine astfel reductiv să spui că „decorul autohton a fost tradus în romanul românesc modern(ist) ca scenă, ca vitrină a spațiului global, plasându-și personajele într-o poziție pasivă, de urmăritori, de spectatori, fascinați de prestația capitalismului”. Modernismul literar, de la Vest și de la Est deopotrivă, intră într-un raport de negociere cu spectacolul modernității – o modernitate care poate fi citită în cheie economică, dar ea este și tehnologică, culturală, religioasă, mediatică etc.

Deși metoda cantitativă trebuie bine hrănită, iar abordarea în sine își revendică propria critică, atâta vreme cât ambele sunt împrumuturi din domenii mai concrete ale cunoașterii, cartea Daianei Gârdan reușește să contureze un prim traseu important în contextul studiilor noastre literare: revizitează modernismul literar românesc din perspectiva contactelor pe care acesta la stabilește cu modernitatea – dincolo de noțiunea vagă, provenită mai mult din istoria ideilor, cu care au lucrat până acum studiile literare românești. Fie că alegem să o facem printr-o analiză cantitativă și transnațională, ca cea propusă de autoare, sau prin alte grile interpretative, important este ca demersul, de acum înainte, să fie unul susținut de un instrumentar teoretic vast, dialogic și adecvat.

_______________________

* Daiana Gârdan, Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 26-29]