Volumul Mai bine al lui Igor Guzun pare la o simplă răsfoire unul de delectare a publicului larg, nu unul ce revendică un loc pe rafturile din zona elevată a creației literare. Sigur, și literatura de prim rang e tot una ce delectează, doar că altfel și la alte niveluri ale conștiinței artistice, pretinzând cititorului o pregătire specială pentru a-i putea recunoaște cele mai rafinate savori (Scuze pentru truism!). De aceea, de creația literară elitistă cititorul neinstruit se cam ferește, de obicei, și, dacă totuși nu o face, fie lui nu-i spune mare lucru, fie persistă în lectură mai mult din snobism, condus de investițiile în PR profesionist gestionate. Delectarea lui e îndeosebi deplină cu cărțile de consum larg, în care găsește ceva „interesant”. Cartea lui Igor Guzun e cât se poate de „interesantă”, căci pare un amestec de proze foarte scurte, numai potrivite unei lecturi frugale, poezie și cărți poștale pe de o parte haioase, pe de alta cu tâlc, ce pot fi decupate și folosite ca atare. Inserția cărților poștale a experimentat-o autorul deja în volumul Bine. Așadar, Mai bine vine și ca o continuare, și ca o evoluție. Are ca „ingrediente” emoția, sapiențialul și utilitarismul. Practic, elementele cele mai importante ale literaturii „de consum”. Cartea devine, la propriu, obiect util în viața de zi cu zi, unul responsabil cu răspândirea binelui și cu revelarea lui, când grijile îi voalează ori, în cazurile cele mai grave, îi fac aproape deplin insesizabilă existența.

Din fericire, e însă și una cameleonică. Marele ei atu este că se plasează în categoria specială a celor care au putere de seducție și față de cititorul mai bine situat cultural. Nu știu cum este pentru cei mai elitiști, dar am expectanța, dorința măcar, să nu-i lase chiar indiferenți esteticește. Dacă ar fi să dezvolt ideea printr-o analogie, aceasta ar fi cu literatura pentru copii, care e în același timp și literatură pentru adulți, are deci structurate pe niveluri de accesibilitate semnificațiile și emoțiile, reușind să se înfățișeze comprehensibilă concomitent fiecăruia dintre ele. Analogic deci, și Mai bine e un volum alcătuit pe niveluri estetice piramidale. Acesta este și motivul pentru care el se îmbie subtil a fi citit și ca unul de poezie cu tot ceea ce conține, inclusiv cu cărțile poștale. De altfel, pe coperta a patra chiar un poem emoționant, ce sintetizează liniile de forță dintre pagini, se și află: „În casa/ părintească/ a rămas de la bunica,/ acolo pe perete,/ o pernuță moale sub/ formă de inimă – acolo/ bunica își ținea acele./ Acum inima aceea e întoarsă/ și seamănă cu o lacrimă./ Că ce-o fi lacrima dacă nu o inimă/ întoarsă pe dos…/ în casa părintească a rămas de la bunica,/ acolo în casa cea mare, și o pernă mare-mare/ – acolo bunica își ținea lacrimile./ Iar în inima ei – adevărată și imensă – bunica/ își ținea bunătatea, ca să facă minuni cu cei/ din jur, așa cum făcea cu acele pe care/ le ținea pe păretar în pernuța aceea/ sub formă de inimă.” Același text se regăsește la pagina 35 cu aspect prozastic. Poezia e aici deghizată cel mai adesea în prozeme și ornată cu cărți poștale. Pe acestea din urmă le vom trata și așa cum sunt în primă instanță, dar și ca subterfugiu, un artificiu experimental ce nu face altceva decât să amplifice valențele artistice, să contribuie subtil la energia ce împinge spre erupție magma poetică. Spre această direcție de interpretare a lor ne îndrumă, de altfel, textul aforistic Poștașul, care asociază expedierea scrisorilor și, prin extensie, a cărților poștale cu manifestarea însușirilor profund umane, cum sunt empatia, solidaritatea, protecția, iubirea, încheindu-se prin cuvintele: „Căci ce-i o scrisoare dacă nu semnul de grijă al unui om pentru altul și al încrederii că putem face ceva unul pentru celălalt?”

În ansamblu, se remarcă numaidecât patetismul emanat de creațiile din volumul de față. Un patetism ce se dezvăluie inerent limbii române, limbă construită din substanță poetică, întrucât formarea cuvintelor ei nu-i convenție întâmplătoare între sunet și conținut, ci proces de sinteză a unei rețele complexe de tâlcuri: „Dar pentru a explica ploaia ciobănească vom avea nevoie de lungi seri de toamnă, pentru că sunt multe de lămurit într-un lanț logic în care cea mai apropiată verigă este oaia, care de altfel compune cuvântul pl-oaia.”; „Pur și simplu îmi place să repovestesc unele cărți citite și, mai ales, unele cărți nescrise, pentru care am o dragoste de tată.// O dragoste  e d i t a t ă”. E implicată aici o viziune organicistă, humboldteană, asupra lumii limbii române. Una în care noi, la fel ca lumea noastră, panpoetică, suntem copiii limbii. În această direcție se înscrie și Bunica, text absolut memorabil, de plasat în cele mai selecte antologii de poezie românească, prin forța lui emoțională și prin cea, nu mai puțină, a revelării rețelei complexe de semnificații a obiectelor, deghizate în crusta banalității. În subteranele lui e o energie imensă ce răscolește deopotrivă limbajul și sufletul, comparabilă cu cea a unui vulcan ce reconfigurează geografia. Doar astfel de poezii mai pot dilua haloul ironic ce a transformat, în timp, dictonul „Românul s-a născut poet” în exagerare de proporții cosmice: „Vărzările coapte în cuptor pe frunze de nuc și gustul lor, fără egal./ Bomboanele uitate în sertare, special parcă pentru a fi găsite./ Fructele uscate./ Fusul./ Și numaidecât acul cu ureche mare./ Pernele din casa cea mare, care depozitau între ele răcoarea în zilele de vară./ Și plapuma aceea grea ca o iarnă lungă, dar mereu caldă ca o persoană dragă./ Obiecte și, mai ales, stări./ Asta înseamnă bunica./ Și să ne scuze engleza și franceza cu bunicile lor – grandmother și grand-mère –, însă doar în limba română bunica este celălalt cuvânt pentru bunătate./ Ca s-o ținem minte pe bunica până la vârsta aceea înaintată la care vom folosi acul cu ureche mare al ei ca să punem ața în ac./ Iar bunătatea să treacă de la generație la generație ca un fir roșu.”

Bineînțeles, e cât se poate de stridentă aici aderența tradiționalistă, care nu se bucură în România prezentului de apreciere din partea unei bune părți a criticii, mai ales a celei stângiste, considerând-o retrogradă, inerțială, un fel de piedică nu doar în calea evoluției artei, ci chiar și-n cea a evoluției speciei, corelând-o indisolubil liberalismului ori conservatorismului și tuturor relelor societății actuale. Și nici nu greșește când are în vedere scrierile naționaliste și neolegionare ale unui Dan Puric și mulțimea de creații pășuniste ori fanatice în sens religios, ce se pot face remarcate doar prin defazare. Aș spune însă că Igor Guzun e un tradiționalist „nepericulos”. Vectorul arhaic din literatura română a momentului, care conține fibra tradiționalistă, pare în prezent mai productiv în sens bun în creația din Republica Moldova. În plus, prin practica lui artistică, Igor Guzun apare mai temeinic și mai sănătos stângist decât mulți dintre adepții declarați, ba chiar dintre unii teoreticieni ai stângismului, căci miza creației sale este compasiunea, asistarea terapeutică a suferinței umane și căutarea unor repere etice imuabile. În acest sens, citabil este Noi și Blajinii (urmat de traducerile lui în 10 limbi – fapt în sine grăitor), poezie pe cât de cutremurătoare despre drama emigrației, pe atât de liniștitoare despre solidaritatea ori unitatea prin iubire. Dacă-i adăugăm texte ca Domnul cu ochii mijiți, domnul în trenci și domnul cu pălărie, în care apar puși – surprinzător și riscant – în slujba aceluiași bine Lenin, Iisus și Gorbaciov, Celălalt cuvânt pentru dragoste și Handsfree, ar fi și mai greu de combătut ideea fuziunii tradiționalismului cu impulsurile stângiste, chiar dacă nu e aici vorba explicit de militantism, de o artă politică.

O Românie profundă, despre care numai în limba română se poate mărturisi, pulsează și-și propagă ecourile în cutia de rezonanță constituită de paginile volumului lui Igor Guzun. Din ea se răspândesc în lume undele binelui. Lectura întărește iubirea, îl face pe cititor, fie el comun sau cu privilegiul specializării, om mai mult.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 36-37]