„Condiția femeii” a fost dezbătută pe larg și în România începând cu anii ʼ70, în special în jurul Anului Internațional al Femeii din 1975, proclamat de Organizația Națiunilor Unite. Cea mai detaliată analiză, racordată la literatura celui de-al doilea val feminist, la dezbaterile marxiste contemporane din jurul muncii reproductive și la situația femeilor în țările în curs de dezvoltare ale așa-numitului „sud global”, este volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan de Stana Buzatu (n. 1934). Publicat în 1979 la Editura Politică, volumul este rezultatul tezei de doctorat susținută în același an la Academia „Ștefan Gheorghiu” și de asemenea integrează experiența autoarei în calitate de secretară a Federației Democrate Internaționale a Femeilor la Berlin între 1965–1971. Volumul este singular prin prezentarea și dezbaterea de pe poziții marxiste a unora dintre principalele autoare feministe din anii ʼ50-ʼ70 (Simone de Beauvoir, Shulamith Firestone, Betty Friedan, Benoîte Groult, Gisèle Halimi, Andrée Michel, Évelyne Sullerot, Susan Sontag, etc.), o literatură aproape complet inaccesibilă în limba română (cartea Drama eliberării femeii de Mathilde Niel este singurul volum feminist tradus integral înainte de 1989, de către Ecaterina Oproiu) și aproape complet ignorată ca tematică filozofică în perioada comunistă în România, inclusiv în varianta marxismului feminist. Buzatu propune o perspectivă materialist istorică asupra condiției femeii, situând aservirea femeii în contextul dezvoltării structurilor de clasă și argumentând de pe această poziție atât împotriva explicațiilor biologizante cât și împotriva structuralism-funcționalismului descriptiv. Buzatu oferă și o analiză a situației de triplă discriminare a femeilor din „sudul global”, la intersecția inegalităților dintre femei și bărbați, de clasă și rezultate din exploatarea colonială și neocolonială.ⁱ Una dintre cele mai ingenioase intervenții analitice în problema condiției contemporane a femeii apare nu în capitolul final, în care Buzatu discută cazul românesc – incluzând prezentarea critică a disparităților în nivelul de educație și profesionalizare a femeilor, a poverii duble / triple a femeilor și a subreprezentării lor în poziții de conducere – ci în subcapitolele care discută problematica relației dintre feminism și marxism. Dintre acestea, „Probleme deschise dialogului creator: General și particular în lupta pentru eliberarea femeii” propune extinderea vocabularului marxist local prin incorporarea conceptului de sexism, în mod analog celui de rasism. (AH)

*

(Din volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan, București: Editura Politică, 1979, 271–280)

Ceea ce impresionează pe oricine încearcă să străbată țesătura atât de densă și de contradictorie a pozițiilor care se confruntă în cadrul mișcărilor feministe, ca și în afara acestora, în legătură cu originea, prezentul și perspectivele problemelor specifice femeii este tocmai repulsia pe care a stârnit-o tentația unora de a simplifica tocmai raporturile dialectice care dau, de fapt, gândirii filozofice marxiste, ca și practicii revoluționare, întreaga lor valoare metodologică științifică în interpretarea și modelarea naturii, societății și omului. Printr-un ciudat paradox al istoriei, ceea ce înșiși întemeietorii marxismului aveau să reproșeze tuturor construcțiilor gândirii idealiste, metafizice și speculative, avea să devină, timp de câteva decenii, în epoca noastră, pretextul și ținta atacurilor la adresa marxismului. Este evident că, de fapt, atacul nu privește marxismul însuși, ci tendințele de dogmatizare și deci de alterare a spiritului său creator. Or, perioada preponderent dogmatică a fost propice, printre altele, și promovării mai curând a schemelor decât efortului de analiză concret-istorică creatoare, menite să confere problemei eliberării femeii adevărata valoare marxistă revoluționară. În consecință, contradicțiile principale – dintre muncă și capital, proletariat și burghezie – care, desigur, se mențin și se amplifică în capitalismul contemporan, au fost uneori luate în considerare exclusivă, iar contradicțiilor secundare, cum sunt cele dintre sexe, calificate drept adiționale, li s-a conferit, ca atare, o însemnătate net inferioară. Prin aceasta se redeschidea drumul spre replica de tip extremist, se ațâțau tendințele revanșarde. Și aceasta cu atât mai mult cu cât neglijarea și subaprecierea specificității contradicțiilor legate de condiția femeii își mai făcuseră loc, atât teoretic, cât și practic, în mișcarea muncitorească din perioade anterioare. Feministele, de data aceasta, mai pregătite teoretic, implicate în mod mult mai radical în confruntări politice, au dat o replică mai mult provocată decât principială. Contradicția principală, vor spune ele, rămâne cea originară, care, după expresia lui Engels, precede orice altă formă de antagonism în istorie. Contrapunerile de acest ordin, după noi, au izvorât, în mod evident și inevitabil, din limitele reciproce atât ale marxismului (dogmatic), cât și ale feminismului (oricum fărâmițat în felurite orientări ideologice și politice). Căci dacă feminismul avea să confunde fenomenul cu esența. eludând astfel nu numai geneza dar și axul strategic central al unei soluții sociale radicale, marxismul dogmatizat avea să sărăcească conținutul și esența problemei exploatării femeii până la a considera, în mod frecvent, problema femeii ca un fel de apendice al problemelor fundamentale. Pe bună dreptate Benoît Verhaegen sublinia că „feminismul nu este numai o problemă specifică femeilor pe care am putea să o izolăm de alte probleme care se pun simultan. În toate problemele, în toate contradicțiile timpului nostru, există o componentă feministă.”¹ Împrejurarea că înseși contribuțiile hotărâtoare la elaborarea teoriei marxiste, ca și pozițiile cheie în conducerea mișcării comuniste, socialiste, revoluționare, au fost (și mai sunt încă și astăzi) deținute de bărbați explică în parte, de ce mișcările feministe au manifestat și mai manifestă încă suspiciuni față de consecvența revoluționară a marxismului, a mișcărilor socialiste în problema femeii. Suspiciunea a mers până la introducerea unor termeni precum cei de „castă”, „șovinism masculin”, „feminitudine”, „sexism“ ș.a., considerați mai apți decât cei tradiționali pentru analiza specifică a problemelor exploatării femeii. Întrucât de la semnalarea critică a acestei reacții feministe, considerată abuzivă, excesivă pornesc numeroase aprecieri de negare totală a feminismului radical (neofeminismului), prin etichetarea lui în bloc drept o diversiune ideologică burgheză, este cazul să analizăm mai îndeaproape problema, folosindu-ne de înseși elementele concret-istorice.

În mod obiectiv, feminismul, ridicat pe valul unei implicări crescânde a femeilor în viața socială, dar al unei implicări discriminatorii, influențat totodată de apariția pe scena istorică a unei generații tinere, confruntată brusc cu blocarea veleităților profesionale, a fost împins, spre formele sale radicale, spre conceperea unei revoluții feminine ca punct de plecare pentru transformările globale, structurale ale raporturilor umane identificate ca purtând egida masculinității. Pe de altă parte, locul încă mic rezervat problematicii sociale și umane a femeilor în mișcările revoluționare, începând cu cele de extremă stângă – din care a izbucnit de fapt „noul val” al feminismului – și până la partidele ale căror programe și obiective de acțiune le aliniază celor marxiste, comuniste, socialiste etc., nu a fost în măsură să infirme o atare viziune teoretică protestatară asupra problemei.

Numeroase analize și studii indică existența unui important decalaj între locul și rolul pe care îl dețin femeile în cadrul partidelor comuniste și socialiste față de cele ale bărbaților și în raport cu complexitatea problemelor decurgând din integrarea lor în producția socială, din amploarea și acuitatea contradicțiilor cu care acestea se confruntă în condițiile în care sunt nevoite să cumuleze obligațiile profesionale cu cele casnice, cele de muncitoare cu cele de mamă etc. În aceste condiții se înțelege și se poate explica menținerea, ba chiar dezvoltarea a ceea ce sociologii numesc a fi un gen de „subcultură” aparținând femeilor. În acest cadru se înscrie și respingerea de către unele feministe a culturii în ansamblu, pentru că ar fi „dominată de bărbați.” Punând în lumină grava eroare a acestui fapt, Catherine Clement remarca pe bună dreptate: „Se ia cuvântul aidoma ca la cucerirea Bastiliei, se ia cuvântul bărbaților ca și cum aceștia ar determina proprietățile cuvintelor, ca și cum folosirea limbajului nu ar fi inegal împărțită după educație, formație, structuri de clasă.”² Sigur că, în felul acesta, înseși obiectivele luptei pentru eliberarea femeii sunt aplatizate, nivelate, golite de conținut social, confuzia dintre cauze și efecte determinând proliferarea pozițiilor idealiste și, în cele din urmă, manevrarea și tutelarea acestor poziții de către ideologia burgheză. Nimic nu pare mai simplu decât reducerea rezolvării problemei feminine la reînnoirea dicționarelor prin demasculinizarea lor la recuperarea unei vaste problematici sociale prin folosirea unui repertoriu cvasi-academic întemeiat pe un nou vocabular, eminamente feminist.

O asemenea orientare trebuie, fără îndoială, denunțată, dar combaterea ei nu acoperă, în sine, după părerea noastră, discuția deschisă de feminism în acest sens, sau cel puțin nu dă răspuns unor carențe majore ale vieții sociale, culturale și spirituale semnalate de el. Mai întâi trebuie recunoscut faptul că raportul general-particular în sfera teoretică nu poate nici el ignora problema terminologiei. Aproape că apare inutil să mai spunem că în filozofie, în general, și în cadrul teoriei marxiste, în particular, noțiunile, expresiile folosite pentru a desemna un proces sau fenomen social nu reprezintă simple construcții apriorice, simboluri interschimbabile, abstracții de uz speculativ, formal, cel puțin în măsura în care atribuim acestor noțiuni, expresii o valoare realmente reflectorie. În consecință, cuvintele, noțiunile înseși au o anumită și firească încărcătură semantică ideologică. Din șirul expresiilor folosite de feminism ne oprim la cea de „sexism”, al cărui sens este de a pune în evidență nu numai asuprirea de clasă, ci și asuprirea unui sex de către altul. Este foarte interesant să constatăm că, în vreme ce, de pildă, expresia de „rasism”, prezentând, în fond, similitudini cu aceea de „sexism” este pe larg folosită în teoria marxistă, în practica luptelor revoluționare și democratice, noțiunea de „sexism” a fost și este întâmpinată nu numai cu ostilitate, ba chiar servește frecvent argument pentru calificarea feminismului drept o ideologie burgheză sau, în cazul cel mai fericit, drept o creație lingvistică artificială, purtătoare de false probleme. Care să fie explicația? În ce ne privește, apreciem că atunci când nu ne aflăm în fața unui exemplu cras de deformare a raportului general-particular, unui caz de acută inerție intelectuală, fenomenul se explică în bună măsură prin conservatorismul unor structuri moștenite în sistemul educației și formației moral-culturale, prin ceea ce Benoîte Groult va consemna în primele rânduri ale recentei sale cărți din care cităm: „Trebuie să ne predăm în fața acestei evidențe: umanitatea este misogină. Ființele umane sunt misogine, cu aceeași naturalețe cu care respiră, cu aceeași inocență, cu aceeași bună-credință. Fie că ne referim la istorie, literatură sau filozofie, ne dăm seama că misoginismul este atât de profund, atât de intim împlântat în toate actele vieții și culturii noastre, atât de universal răspândit și, în definitiv, atât de… normal, încât cel mai adesea nici nu-1 mai putem discerne.”³

Desigur, ne-ar fi mai la îndemână să uzăm de clasificări, de scheme verificate, de formulare care nu cer decât eventual mici schimbări, pe ici pe colo, de date. Dar discriminarea pe sexe rămâne o realitate evident incontestabilă care durează de milenii, care se menține în formele cele mai variate și astăzi. Este indiscutabil că fondul, geneza și menținerea fenomenului nu pot fi trecute doar pe seama remanentelor psihologice din care s-ar întreține și reproduce atitudinile misogine. Este evident că disimetria pe sexe și asuprirea femeii țin de condiții sociale, culturale, ideologice, subordonându-se, în ultimă analiză, unor legități obiective și profunde ale societății. În toate cazurile însă discriminarea apelează la argumentul pretinsei determinări biologice”, „naturale” a sexului, chiar dacă se știe că esența este alta, chiar dacă condițiile de dezvoltare actuală a științei și tehnicii și, în parte, evoluția moravurilor conferă unor particularități alte semnificații în planul social. Aceasta este o situație reală.⁴

În consecință, a vorbi despre sexism tocmai pentru a indica o servitute umană, o anume formă de discriminare, de aservire este o necesitate. Noțiunea se dovedește necesară tocmai pentru a califica aspecte particulare, concrete care nu-și află întotdeauna expresia și recunoașterea în categorii mai generale precum: „relații sociale”, „mod de producție”, „alienare umană” etc., etc. Nu credem că, în sine, concretizarea acestei stări reprezintă, prin folosirea termenului ca atare, o confuzie ideologică. A subordona însă totul acestui raport, a-1 izola de ansamblul determinărilor fundamentale ale existenței social echivalează, desigur, cu eludarea însăși a rădăcinilor sociale ale sexismului, cu compromiterea oricărei soluții de ieșire. În accepțiunea lui restrânsă, termenul indică o construcție ideologică închisă, fără aderențe eficiente la mecanismele sistemului, întrucât lupta pentru lichidarea lui se plasează pe terenul nefiresc al luptei exclusive dintre sexe, pentru că el se substituie fundamental raportului dintre cauză și efect. Ca atare, după cum bine remarcă C. Saraceno, se pune firește întrebarea: în ce măsură lozinca protestatară a luptei împotriva „șovinismului masculin”, care exprimă indignarea nemijlocită a femeilor deziluzionate și blocate în dorința lor de emancipare, dezvăluie raporturile reale de putere existente în societatea actuală. Nu este și aceasta, mai degrabă, o victimă a ideologiei unilateral „sexiste” pe care o combatem? Sunt femeile în mod real o clasă opusă asupritorilor bărbați? Iată de ce nu contrapunerea sterilă de termeni, ci analiza concret-istorică a conținutului pe care diferitele mișcări îl dau acestora poate conduce la clarificarea problemei. Repet, în condițiile înțelegerii pe temeiurile științifice marxiste, ale determinismului social, și numai în aceste limite, noțiunea de sexism ni se pare nu numai îndreptățită, dar și necesară.

„Devenind feministă, adică devenind sensibilă la toate discriminările, la toate comportamentele, începând cu cele mai obișnuite până la cele mai grave, care denunță inegalitatea între sexe, femeile au trebuit să se lovească de dificultăți mai profunde decât acelea de care s-au izbit militanții populației de culoare care se confruntau cu problemele rasismului. Căci este imposibil să pui problema feminină între paranteze, să o tratezi ca pe o revendicare anexă care nu ar afecta celelalte probleme. Feminismul există și pune sub semnul întrebării totul până la ordinea naturii însăși. Pentru a răspunde acestuia nu sunt suficiente reformele.”⁵

Nenumărate sunt referirile lui Bebel și Lenin la faptul că lupta pentru eliberarea femeii nu se poate rezuma la obiectivele generale ale luptei de clasă ci, pornind de aici, să fie desfășurată în toată amploarea sa. Un capitol încă insuficient explorat de gândirea marxistă contemporană în această privință îl reprezintă și contribuțiile teoretice valoroase aduse de Alexandra Kollontai și Inessa Armand.

Revenind la problematica renovării terminologiei, precizăm că nu feminismul este acela care inaugurează apelul la termeni care nu figurează în moștenirea clasică a marxismului. Să constatăm, de pildă, faptul că până nu de mult termenul cu statut de categorie în științele sociale pentru a desemna și explica de pildă tipologizarea societăților era doar acela de formațiune socială.

Abia recent, marxismul – politologia, sociologia, economia politică – au apelat la o seamă de alți termeni nu fără a ezita, nu fără a înfrânge suspiciuni de început. Necesitatea de a conferi raporturilor general-particular, unitate-diversitate etc. sensuri cât mai bogate a impus o seamă de alți indicatori cum sunt, de pildă, cei ai nivelului de dezvoltare a infrastructurilor tehnice, ai nivelului P.N.B. (produsului național brut) pe cap de locuitor ș.a. Din punctul de vedere al acestor indicatori, astăzi este larg folosită împărțirea lumii în țări sărace și bogate, slab dezvoltate, în curs de dezvoltare, dezvoltate și foarte dezvoltate etc. Desigur, realitățile pe care aceste noțiuni le desemnează datează de mai multă vreme. Cu toate acestea, abia acum analiza formațiunilor sociale apelează la o gamă mai largă de noțiuni care denumesc atari fenomene. Fără a face analogii forțate, considerăm că în mod similar stau lucrurile și în ce privește termenul de „sexism”. Situația pe care o desemnează este milenară. De ce tocmai astăzi se apelează la asemenea termeni? Credem că, în linii mari, ne aflăm în fața unor procese firești de cristalizare și de reflectare mai adecvată a unor realități vechi, care dobândesc sensuri deosebite prin prisma timpului istoric contemporan. Acest timp, în împrejurările evocate, a condus la accelerarea proceselor de creștere a conștiinței maselor largi populare.

Propulsarea masivă a femeilor pe scena socială și politică a propriilor națiuni le deschide acestora drumul spre o confruntare mai deschisă cu mediul social în care li s-a rezervat trăirea resemnată a unui destin și mai puțin a unei vieți demne, conștient dirijată. Indiscutabil, categoria, de pildă, a țărilor în curs de dezvoltare, dezvoltate etc., ca și termenul de sexism sunt determinări fundate pe criterii parțiale care nu pot substitui valoarea științifică a categoriilor mai cuprinzătoare consacrate de teoria revoluționară a sistemelor sociale. Răspunzând întrebării în ce măsură este sau nu justă, de pildă, clasificarea țărilor în bogate și sărace, tovarășul Nicolae Ceaușescu arată: „În primul rând, această clasificare reprezintă o realitate ce nu mai poate fi ignorată de nimeni astăzi. În al doilea rând, ea este expresia, pe plan mondial, a politicii de exploatare a numeroaselor popoare, a consecințelor relațiilor de inegalitate și inechitate promovate de imperialism și colonialism.”⁶

Nu ni se pare exagerat să spunem că într-un mod similar stau lucrurile și cu termenul de „sexism“.

De ce ? Pentru că:

1) În ambele cazuri termenii reflectă realități constatabile, verificate și probate de date;

2) ambele cumulează secole ale unor condiții specifice de asuprire care au dublat structurile fundamentale;

3) necesitatea depășirii situațiilor istorice prin care se exprimă în fiecare caz în parte: a) conștiința existenței și importanței lor; b) proiectarea unor căi de soluționare menite, în esență, să nege sistemul de clasă care le-au generat și agravat.

(Paris 1968 – conferința internațională de solidaritate cu Vietnam-ul, Stana Buzatu, organizatoare din partea Federatiei Democrate Internationale a Femeilor, împreună cu Thi Bin, șefa delegatiei vietnameze)

Subliniem însă similitudinile în contextul considerațiilor menționate anterior. Sexismul sau discriminarea și asuprirea pe criterii de sex, ca și subdezvoltarea indică drept cauză un anumit sistem economic-social, o anumită natură a relațiilor social-politice, un sistem de valori care le justifică. Mai mult, precizăm că, aidoma fenomenelor de subdezvoltare, sexismul, în virtutea unor particularități ale dialecticii concepțiilor și mentalităților, este prezent chiar și în condițiile unui sistem social nou, calitativ diferit de capitalism. În măsura în care existența discriminării pe sexe poate atinge un plus de conștientizare a realității și gravității problemei prin însăși denumirea acestei discriminări cu termenul de „sexism“, nu avem niciun motiv să-l contestăm. În fond, discriminarea pe sexe se opune procesului revoluționar, practicii sociale bazate pe filozofia clasei muncitoare. În condițiile unei societăți care face din inegalitatea sexelor o sursă permanentă, intrinsecă a acumulării de profituri cât mai mari, sacrificând pe balanța schimbului brutal de mărfuri cele mai profunde și firești valori umane – la rândul lor devenite mărfuri – a spune răspicat că sexismul este aliatul și consecința permanentă a unei societăți alienante prin natura sa de clasă, ni se pare a opera o clarificare în interesul înțelegerii fenomenului mai general al luptei de clasă. Aceasta înseamnă a adăuga la generalitatea teoriei și conceptului respectiv note noi, concrete, respectiv caracteristicile unei întregi categorii a populației care resimte în condiții duble exploatarea și care, în consecință, fiind dublu alienată, poate pune în cumpăna luptei de clasă importante rezerve revoluționare.

Aidoma populației discriminate pe criterii de rasă, femeile resimt în modalități mult mai complexe condiția lor de inferioritate și sunt mult mai receptive la propriile probleme. De altfel, nu întâmplător în structura materialismului istoric, a economiei politice, a sociologiei etc. categoria de interes, de pildă, redă acea sinteză originală dintre obiectiv și subiectiv, general și concret, ținându-se seama de o anumită implicare directă, imediată a individului, grupului, clasei etc. Recunoașterea deschisă a existenței structurilor discriminatorii pe sexe constituie o condiție a depășirii puternicelor prejudecăți și chiar a iluziilor despre posibilitatea însușirii de către subiectul istoric a unor concepte, în afara trăirii directe a realităților pe care atari concepte le generalizează. Recunoașterea și demascarea prejudecăților se referă nu numai la nivelul cunoașterii comune, ci și la nivelul cunoașterii sistematice în măsura în care vom considera valabil, și în acest domeniu, adevărul că esențele sunt întotdeauna purtate în mod concret de fenomene și că, în genere, abstracțiile nu plutesc gratuit pe deasupra realităților.

Este nevoie încă de mult curaj pentru a sparge tipare, pentru a pune conceptele de acord cu realitățile și nu invers. Pentru a fi cu adevărat dialecticieni ai generalului și particularului, pentru a elimina ortodoxismul rezultat adesea dintr-un cult ateu al esențelor, avem nevoie de a integra și nu de a juxtapune. Promovarea unui asemenea mod de gândire va contribui și la eliminarea falsei păreri potrivit căreia marxismul contemporan ar proiecta o traiectorie paralelă cu feminismul. Dimpotrivă, vom ajunge la surprinzător de multe întretăieri și sfere comune ce trebuie recunoscute chiar cu riscul de a regândi și reconsidera convingeri, considerate axiome. E vorba oare de o convergență ideologică întâmplătoare? se va întreba prudența cuminte din umbra conservatorismului. Nu, nu există un asemenea pericol atâta vreme cât sensurile majore ale problemei eliberării maselor de femei sunt nu numai implicate în marxism, ci constituie o cerință pentru ca marxismul să-și realizeze valoarea sa totalizatoare de teorie integrală și, corespunzător, în practică, de acțiune istorică larg cuprinzătoare. Mai mult, a face din problematica feminină un afluent al acțiunii mai largi și convergente a tuturor acelora care resimt în cele mai felurite modalități frustrările, înjosirile, indemnitățile înseamnă a orienta realmente teoria generalului și particularului pe tărâmul confruntărilor concrete ale vieții sociale contemporane.

Note:

ⁱ Aceste argumente principale ale lucrării sunt articulate în Stana Buzatu, „Condiția femeii – dimensiune a progresului contemporan. Rezumatul tezei de doctorat,” Academia „Ștefan Gheorghiu”, 1979.

^[1] Benoît Verhaegen, „Réflexions dialectiques sur le féminisme contemporain,” Cahiers Marxistes nr. 21 (ianuarie 1976): pp. 29-36, p. 34. „Le féminisme nʼest pas seulement un problème spécifique aux femmes et que lʼon peut isoler des autres questions qui nous sont posées simultanément. Dans tous les problèmes, dans toutes les contradictions de notre temps, il y a une composante féministe.”

² Catherine Clément, „La femme dans l’idéologie,” La Nouvelle Critique nr. 82 (martie 1975): pp. 40-46, p. 46. „On prende la parole comme une Bastille, mais en campant sur ce lieu déserté, une fois pris; on prend la parole aux hommmes: comme si ceux-ci avaient la propriété des mots, comme si cet usage du langage n’était pas inégalement réparti selon l’éducation, la formation, les clivages de classe.”

³ Benoîte Groult, Le féminisme au masculin (Paris: Ed. Denoël Gonthier, 1977), p. 9.

⁴ În urma uneia din anchetele întreprinse în rândul militantelor Partidului Comunist Francez, același număr al revistei La Nouvelle Critique consemna, de pildă, remarca lui Monique Slodzian: „Bărbatul nu are contradicții de sex. Pentru femei, chiar dacă lupta de clasă rămâne prioritară, sexul este mult mai integrat în viața sa.” „Des personnes communistes du sexe féminin,” Nouvelle Critique, nr. 82 (martie 1975): pp. 13-21, p. 20. „L’homme n’a pas de contradiction de sexe. Pour les femmes, même si la lutte des classes demeure première, le fait du sexe est beaucoup plus intégré à leur vie.”

⁵ Benoîte Groult, Op. cit., 182.

⁶ Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 13 (București: Editura politică, 1977), p. 107.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 102-106]