În perioada interbelică, s-a manifestat un interes constant pentru explorarea reliefului tematic al literaturii maghiare și a relațiilor culturale și literare româno-maghiare în rândul intelectualilor români ardeleni. Proeminentă este, în acest context, personalitatea lui Ion Chinezu, critic literar important, care a redactat o primă sinteză de referință despre literatura maghiară din Transilvania, Aspecte din literatura maghiară din Transilvania (1919-1929). Cartea lui Chinezu, publicată la Cluj, în 1930, are o dublă valoare, „documentară și ştiințifică”¹, bucurându-se de un ecou însemnat în presa de limbă maghiară, relevându-se ca „cea mai bună analiză sistematică a literaturii minoritare maghiare transilvănene din primul deceniu de după Marea Unire”². Nicolae Balotă elogiază performanța exegetică a lui Chinezu, considerând că la o astfel de viziune critică integratoare nu au ajuns nici unii dintre criticii literari maghiari ai epocii³. Cartea lui Ion Chinezu reprezintă o explorare atentă a literaturii maghiare din Transilvania (1919-1929), prin circumscrieri nuanțate, raportări la contextul istoric și la climatul literar românesc. Literatura maghiară transilvană este studiată pe genuri, criticul reliefând distincții între generații, curente și orientări estetice. Cartea lui Ion Chinezu poate fi, de altfel, pusă în oglindă cu o altă carte din această perioadă, a profesorului universitar György Kristóf, Zece ani de literatură maghiară în România (1929)⁴.

După anul 1919 cultura și literatura maghiară din Transilvania dobândește o relevanță sporită prin grupul de scriitori din jurul publicației „Erdélyi Helikon”, care a militat pentru specific local sau regional și pentru transgresarea antinomiilor tradiționalism/ modernism. Ion Chinezu este, de fapt, cel care a analizat procesul de deprovincializare a literaturii maghiare din Transilvania, prin centrarea periferiei în plan cultural și literar, în condițiile în care, în mod paradoxal, „maghiarii au căpătat statutul de minoritari”. Ion Chinezu consideră că literatura maghiară din Transilvania și-a configurat un specific regional, definind statutul și condițiile sale de dezvoltare: „Noua viață de stat aduce și pentru maghiarime o mulțime de probleme noi, impune o strângere a rândurilor, o revizuire radicală a ideilor, determină căutarea unei atitudini potrivite stărilor schimbate. Abia acum Ardealul începe să fie descoperit, în înțelesul viu al cuvântului, pentru literatură”⁵.

Regionalismul transilvan a reprezentat modalitatea prin care literatura maghiară din Transilvania și-a configurat identitatea, raportându-se la istoria și la geografia acestor locuri, la valorile proprii, prin asumarea unei anumite detașări față de canoanele centraliste, transilvanismul accentuând și nuanțând forme noi de comunicare între români și maghiari, exprimate îndeosebi prin acțiunea revistelor de cultură. Promotori ai transilvanismului, unii intelectuali maghiari au militat pentru o apropiere reală între românii și maghiarii ardeleni, scriitorii din jurul revistei „Erdélyi Helikon”crezând cu sinceritate în „forța ideii transilvaniste, în numele căreia era posibilă reconcilierea națională și cooperarea literară”⁶.

Nu au lipsit, în perioada interbelică, intelectuali români și-au exprimat rezerve în privința promovării transilvanismului cultural, la sfârșitul anilor ’30, în contextul ascensiunii unor grupări de dreapta cu caracter xenofob, transilvanismul nemaifiind susținut de către intelectualii români, disponibilitatea pentru dialog intercultural, pentru cunoaștere reciprocă rămânând oarecum dezechilibrată⁷. Reluarea legăturilor culturale româno-maghiare, „reconstruirea podurilor” (Béla Pomogáts) a fost realizată abia în perioada 1945-1948, o perioadă de consolidare și de nuanțare teoretică a dialogului cultural româno-maghiar⁸. Criticul și teoreticianul literar Al. Dima, mefient față de termenul de regionalism cultural, l-a înlocuit cu un concept alternativ din spectrul geografiei literare, acela de „localism creator”, sugerând relevanța formativă a unei culturi inspirate de spiritul unui loc (genius loci). Criticul și istoricul literar Gheorghe Manolache nuanțează aceste idei, într-o abordare hermeneutică ce se bazează pe o „perspectivă plurală, mozaicată, fragmentară”, decisă de particularități locale⁹. Teza „localismului creator” se baza, așadar, pe o amprentă regionalistă ce excludea insuficiențele provincialismului: „«Localismul» teoretizează și militează pe baza realității geografico-sociale imediate, vii și concrete a «locului», pe când «regionalismul» se construiește pe existența mai generală, mai vagă și deci mai puțin reală a «regiunii».”¹⁰.

Localismul creator teoretizat de Al. Dima, poate fi perceput ca alternativă conceptuală la literatura regionalistă transilvană, dar și la literatura Centrului, fără să fie prin aceasta diminuate posibilitățile dialogului și ale confluențelor literare româno-maghiare, criticul considerând că istoria joacă rolul unui vector al apropierii și comuniunii, în măsura în care localismul creator a existat  de mult timp în spațiul cultural românesc. De altfel, Nagy Imola Katalin, observă, pe bună dreptate că, „în ciuda acestei delimitări denominative, transilvanismul, ardelenismul și localismul creator vor opera cu aceeași terminologie și cu același sistem argumentativ, cu dublă înrădăcinare – geografică și istorică.”¹¹. În această privință, se poate considera că viziunea lui Al. Dima este una anticentralistă, situată în antiteză cu centralitatea culturală politică, prin atitudinea specificului regional, eliberat de orice tutelă nivelatoare. De altfel, Gheorghe Manolache consideră că „«transparent» sau (ne-), provincia literară rămâne o structură secundară și dependentă – tocmai prin tensiunea care se menține între ea și centru [București!] – de modalitatea de operare a «gândirii tari». Chiar dacă nu se anihilează reciproc, provincia și centrul literar, nu se contopesc totuși, spre a realiza sinteza culturală!”¹².

Legăturile culturale și literare româno-maghiare au cunoscut un traseu al comunicării integrator și fluctuant, în ritm de flux și de reflux. Foarte implicate au fost unele edituri (Kriterion), reviste de cultură, unde au fost publicate traduceri, recenzii de cărți și reviste pornite dintr-un efort de cunoaștere reciprocă, de dialog benefic. În perioada interbelică și postbelică au fost publicate cărți importante, chiar dacă numărul intelectualilor români interesați de literatura maghiară și de legăturile culturale dintre cele două culturi s-a diminuat după anul 1990. Ion Chinezu, Avram P. Todor, Gavril Scridon, Nicolae Balotă, Mircea Popa, Valentin Trifescu s-au preocupat temeinic de legăturile literare și culturale româno-maghiare, domeniu aflat în acest moment într-un oarecare declin. Studierea legăturilor literare și culturale româno-maghiare a fost ilustrată, în ultimii ani de contribuțiile științifice de dată recentă ale unor cercetătoare tinere (Enikő Olcar, Enikő Pál, Imola Katalin Nagy), Valentin Trifescu constatând că se poate vorbi de un proces de sărăcire a culturii românești, deoarece „necunoașterea celuilalt înseamnă, în același timp, și necunoașterea propriei noastre identități.”¹³ În perioada comunistă, formele de dialog între cele două culturi s-au materializat în cărți de interviuri care ilustrau fenomenul bilingvismului¹⁴, sau în volume ce și-au propus în mod explicit o reconstruire a podurilor între cele două culturi.

Transilvanismul a reprezentat o atitudine culturală la care au aderat și intelectuali români, Ion Chinezu studiind fenomenul regionalismului transilvan și conceptul de identitate culturală. Într-un articol programatic, Bilanț ardelean, criticul notează particularitățile românilor din Transilvania față de cei din alte provincii, comunicarea optimă cu alteritatea fiind relevată drept trăsătură distinctivă esențială. Ion Chinezu crede că individualitățile se raportează mereu la valorile colective cu relevanță etnică și etică: „În nicio altă parte a țării nu se gândește și nu se vorbește atât de plural ca aici. «Noi și el» sau «noi și ei» este o categorie de gândire pentru cetățeanul ardelean”¹⁵. Românii transilvăneni, formați în spiritul idealurilor iluministe și latiniste, au asimilat, crede Ion Chinezu, o conduită morală și culturală ce exclude elitismul, asumându-și un spirit „pluralist”¹⁶, o tradiție constructivă, activistă, prin implicare și afirmare a spiritului național. Criticul, cunoscător aproape la fel de bine al limbilor română, maghiară și germană și-a propus, prin revista „Gând Românesc”, „să mobilizeze toate energiile bune ale acestei părți de țară”, Ion Chinezu fiind primul intelectual român care a dedicat o istorie literaturii maghiarilor din Transilvania, într-un examen pertinent al transilvanismului, considerând că geografia și istoria Transilvaniei sunt toposuri privilegiate¹⁷ ale unei literaturi alcătuite din „melancolice evocări istorice, din dibuirea unor fire subterane ce ar uni, prin veacuri, pe deasupra deosebirilor de rasă, cele trei neamuri de pe acest pământ”¹⁸.

Preocupat de relieful cultural plurietnic al Transilvaniei, Ion Chinezu a fost și un traducător înzestrat din proza lui Domokos Sipos, Miklós Kisbán (Miklós Bánffy) sau Áron Tamási, cum observă Nicolae Balotă¹⁹. Specificul transilvan reprezintă pentru scriitorii români o modalitate adecvată de raportare la alteritate și de definire identitară, prin importanța atribuită „punctului de vedere geografic în literatura noastră, în cea epică mai ales, pentru scoaterea din anonimat, din nedeterminat a peisajului nostru social”, în măsura în care „Ardealul cu vestigiile numeroase de viață eteroclită invită cu deosebire la o asemenea cercetare, fiindcă aici vecinătățile culturale în care suntem încadrați ne obligă la o permanentă verificare a situației în care ne găsim, la o constantă dibuire a rădăcinilor noastre cu ramificații adânci și vaste în conștiința populară dar insuficient documentate în literatură”²⁰. În viziunea lui Ion Chinezu, transilvanismul „nu s-a redus doar la valorificarea estetică a peisajului local și la credința în existența unui spirit comun, care ar anima toate popoarele din Transilvania”²¹, transilvanismul semnificând valorizarea estetică a peisajului local, precum și apartenența la o comunitate de valori, trecut, idealuri, criticul sancționând unele sintagme transilvaniste exagerate („cosmos ardelean”, „limbă ardeleană”)²². Dincolo de importanța identității națiunilor ce constituie peisajul cultural transilvan, prin raportarea constantă la particularitățile geografice și etnice ale acestei regiuni, demnă de semnalat e ideea valorificării specificului local prin prisma unor însușiri estetice și etice proeminente.

Ilustrând conceptul de geografie literare prin valorizarea estetică a unui peisaj „geografic și social”, Ion Chinezu rezumă semnificația reprezentării realităților „profunde ale pământului și sufletului colectiv”²³, considerând că amprenta locală și o sui generis „ereditate” culturală reprezintă factori determinanți ai operelor literare din acest spațiu cultural, cum observă Valentin Trifescu în cartea sa: „Talentul scriitorilor români din Transilvania se datorează moștenirii unor însușiri extraordinare, transmise din generație în generație, precum și influenței exercitate de genius loci”²⁴. Destinului tragic al lui Pavel îi este asociat spiritul transilvanismului, prin notarea realismului „crud al observației împletit cu subtile fire de poezie tristă”, „acel suflet al Câmpiei care e trist și monoton, dar luminat de mari frumuseți interioare și nesfârșit de duios subt aparențele-i aspre și sure”, scriitorul cu destin frânt având meritul „de a fi adus în dar, literaturii românești, acest suflet al Câmpiei ardelene și de a-i fi lărgit astfel orizontul, adăugându-i o priveliște, necunoscută până acum în înțelesurile adânci”²⁵. Ion Chinezu se raportează la transilvanism prin tatonări, apropieri, atașamente și distanțări, nelipsite de substrat politic și ideologic, considerând că „nu este scriitor mai de seamă în Ardeal care să nu se fi rostit despre acest transilvanism, socotit de unii drept axa literaturii de aici”²⁶, conceptul declanșând dezbateri, teoretizări și luări de poziție mai radicale sau moderate, pentru unii intelectuali (cum este Kuncz Aladár), între regionalismul transilvan și spiritul european există corelații, punți,  legături, concilieri identitare și ideologice, chiar dacă în „scrierile lui Ion Chinezu se pot distinge luări de poziție de o evidentă concepție regionalistă, precum și reacții de negare a regionalismului maghiar și săsesc, situație oarecum paradoxală.”²⁷.

În esență, Ion Chinezu observă existența unui „transilvanism generator de artă, un suflet specific al acestei regiuni, o gândire ardeleană capabilă să se cristalizeze într-o formă literară proprie”²⁸, transilvanismul fiind derivat din particularități ale „mediului geografic”, din „cercetarea istoriei”, ca produs al unor „influențe reciproce rezultate din acest contact și care încetul cu încetul au creat o mentalitate specifică în care românii, sașii și ungurii își găsesc unele note comune”, fiind relevant, de asemenea, „rolul istoric de mediator al Ardealului între două lumi, între Apus și Răsărit”²⁹. Dacă pentru G. Călinescu spiritul transilvan se distinge prin „critica constructivă, gravitate, elementaritate, sentiment al jalei, dar și al ritualității, al ceremonialului, al plenitudinii naturiste”, pentru Chinezu  literatura ardeleană se definește printr-un „adânc sentiment al naturii, un amestec interesant de conservativism și modernism, un spirit de eclectism nivelator și un pronunțat caracter etic”³⁰.

Un alt intelectual român preocupat de literatura maghiară din Transilvania a fost Gavril Scridon. Cartea sa Istoria literaturii maghiare din România este mai degrabă, observă Irina Petraș, o „panoramă de personalități, destine, opere”, contextul fiind expus în capitole cu caracter introductiv (Perspectivă istorică, Începuturile vieții literare), după care este prezentată evoluția literaturii maghiare (Dezvoltarea vieții literare, Literatura maghiară din România după 1944). Gavril Scridon surprinde grupări literare, publicații, edituri, manifeste ideologice și atitudini, operele scriitorilor fiind analizate în funcție de genuri și forme literare. Gavril Scridon consideră transilvanismul ca o doctrină moral-politică și literară complexă, anunțată de transilvanismul incipient al unor texte de Kós Károly de dinainte de 1918 și de revista Új Erdély (Ardealul nou), editată de Szentimrei Jenő: „Transilvanismul reprezintă o doctrină cu evident substrat politic, care subliniază autonomia culturii ardelene pe baza existenței unei conștiințe, a unui suflet ardelenesc specific”, având drept fundament „două coordonate: de spațiu geografic și de timp” Criticul interpretează spiritualitatea ardeleană care este „un punct de convergență a culturilor apuseană și răsăriteană”, un element de „fuziune spirituală între trăsăturile etnoistorice specifice locului și spiritului european”.³¹ Sintetizând particularitățile ideologiei transilvanismului, cu unele confuzii între etic și estetic, Gavril Scridon observă spiritul unei literaturi marcate de cultivarea tradiției locale și de sentimentul viu al atașamentului față de spațiul natal, față de genius loci, față de istorie și față de un eticism umanist. Transilvanismul, concept al convergenței culturilor, conține și unele aspecte contradictorii ale „sufletului ardelean” sau ale „conștiinței transilvană”, dincolo de valorizarea resurselor tradiției și ale noutății. Perspectiva istorică pare sumară, cu accent limitat plasat asupra climatului social-istoric, criteriul estetic fiind de asemenea parcimonios exprimat. Lecturile, cantitatea de informație, bogăția datelor biobibliografice, caracterul sistematic al documentării reprezintă elemente relevante ale cărții, criticul rezumând comparații, analogii, corespondențe și vecinătăți, într-o voința de obiectivitate exprimată programatic: „Neutralitatea mea a fost, astfel, aproape absolută și, tocmai de aceea, rămâne, în chip paradoxal, subiectivă”.

Un alt critic literar și eseist român preocupat de literatura maghiară din Ardeal, Nicolae Balotă, definește transilvanismul promovat de Kós Károly ca „idee-forță”, reprezentată de „atașamentul la valorile tradițiilor transilvane și în preconizarea bunei înțelegeri între fiii de diferite limbi ai marelui ținut”. Criticul precizează faptul că „transilvanismul lui Kós Károly nu este un provincialism, un izolaționism insular, dogmatizat pe vagi temeiuri romantic-nostalgice”³². Nicolae Balotă remarcă, însă, și relativitatea unei astfel de comuniuni culturale, căci, „pentru toți ideea Transilvaniei este aceea a unui spațiu al întâlnirii dintre naționalități, limbi, confesiuni”³³. Deschiderea către universal, critica provincialismului, refuzul închiderii într-un localism îngust, autosuficient sunt particularități ale scriitorilor maghiari relevate de Nicolae Balotă, care crede că însușirile scriitorilor ardeleni sunt eticismul, simțul duratei, credința în adevăr, didacticismul, profetismul și vocația edificării. Temele literaturii ardelene sunt satul ca fundament ontologic, nostalgia, sentimentul dezrădăcinării provocat de ruptura de spațiul matricial al satului, credința, taina etc. Interferențele culturale și literare dintre literatura română și cea maghiară sunt subliniate de Nicolae Balotă în cartea sa Scriitori maghiari din România: „Scriitori români și maghiari trăim în același spațiu cu determinări istorice și culturale comune. (…) Atunci când se creează o comunitate de destin istoric, cum există între literaturile de diferite limbi din țara noastră, nici-o diferențiere existentă nu trebuie să împiedice comunicarea între ele.” Cu alte cuvinte, apropierile nu exclud diferențele, individualitățile nu pot ignora interferențele benefice, dialogul intercultural fiind singura șansă a cunoașterii reciproce. O altă carte relevantă este cea a lui Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare, în care autorul se referă la o „literatură transilvană, care, printre altele, va deschide ochii asupra literaturilor altor națiuni ardelene și în special va da o mare atenție literaturii române, înregistrând reacțiunea acesteia la noul fenomen literar maghiar ardelean, traducând poezie și proză românească, vehiculând informații din câmpul literaturii române generale și ardelene și stabilind relații cu factori literari românești”³⁴.

Problema transilvanismului este analizată și de criticul și istoricul literar Mircea Popa, care se referă la specificul literaturii cultivate în acest spațiu cultural, în capitolul Povestirea transilvană: un mod de a exprima sensibilitatea timpului din cartea Tectonica genurilor literare, capitol în care se afirmă contribuția notabilă a Transilvaniei la viața literară românească, prin prisma „conservării ființei naționale și a emancipării sociale și politice”, care „i-a absorbit pentru moment întreaga capacitate creatoare”, subordonând-o „unor țeluri imediate, luptătoare”, cu „repercusiuni în plan psihologic și sufletesc”, reieșind de aici „un anumit specific al literaturii transilvănene”, „anumite constante de ordin structural”, care o „diferențiază și o singularizează în contextul general al spiritualității românești”³⁵ Mircea Popa relevă particularitățile spiritului ardelean (profetism, ardență, statură moral-educativă a scrisului, sentiment de compasiune, dreptate și demnitate), considerând că literatura transilvăneană, calificată ca o „literatură eroică, angajată, venind dintr-o direcție luptătoare, mobilizatoare”, își refuză „plăcerea jocului și a gratuitului”, urmărind mai degrabă „un țel pozitiv, o tendință, un ideal”, un scop educativ, în spirit eticist, înglobând un sentiment de compasiune și un umanism generos, „asociat cu sentimentul demnității și al dreptății”³⁶.

În sfera receptării literaturii maghiare din România în perioada contemporană aș plasa câteva volume de cert interes apărute în ultimul timp. Cartea lui Béla Pomogáts, Reconstruirea podurilor (maghiarii și românii). Studii și articole, traducere și note de Anamaria Pop, prefață de Gabriel Andreescu, Editura Pont fix-Editura Pont, Sfântu Gheorghe-Budapesta,2002 este, pentru Gabriel Andreescu, o mărturie a opțiunii europene a românilor, opțiune ce are de parcurs „testul de neocolit al reconcilierii româno-maghiare.”. Autorul cărții și-a propus să expună, în spiritul sincerității și al adevărului, tema relațiilor româno-maghiare, identificând și valorizând „posibilitățile și metodele prin care se poate înfăptui o reală reconciliere maghiaro-română.” În fond, cartea lui Béla Pomogáts repune în discuție o temă pe cât de importantă pe atât de sensibilă, sugerând soluții  de reconciliere capabile să conducă la reconstruirea căilor de dialog între maghiari și români. O carte relevantă, prin conținut, tematică, metodologie a cercetării și stil critic este cea a lui Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare (Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022). Volumul se caracterizează prin deschideri conceptuale spre temele provocatoare ale interculturalității, ale confluențelor și interferențelor culturale româno-maghiare, autorul descifrând reperele dialogului fecund între identitate și alteritate, într-un „exercițiu de sinceritate” de exemplară probitate intelectuală. În același timp, unele numere tematice ale revistei „Vatra” se înscriu programatic în contextul receptării literaturii maghiare din Transilvania (Ce sau cum scriu maghiarii din România, Avangarda în literatura maghiară din România, Ungurii citiți de români). De asemenea, relevante sunt rubricile specifice ale revistei „Vatra” (Vecinătăți, Ce scriu ungurii, Gesta hungarorum), dar și o serie de teze de doctorat propuse la Școala Doctorală de Litere din Târgu Mureș. Amintesc aici o teză coordonată de mine, Interferențe narative româno-maghiare în prima jumătate a secolului XX, autoarea fiind Nagy Imola Katalin, cadru didactic la Universitatea Sapientia, care a publicat teza de doctorat în anul 2015, sub titlul Interferențe culturale româno-maghiare (Editura Scientia, Cluj-Napoca). E o carte cu solid fundament teoretic și cu interpretări pregnante, valide, expresive, prin care sunt trasate în mod just coordonatele acestor relații, necesare și revelatoare pentru peisajul cultural românesc.

Legăturile și interferențele culturale româno-maghiare au reprezentat, cu toate limitele, ezitările și discontinuitățile ce s-au remarcat de-a lungul timpului, un efort de cunoaștere reciprocă, de dialog și de asumare a unei expresii identitare situate sub auspiciile peisajului cultural transilvan, prin care valorificarea specificului local relevă particularități estetice și etice de indiscutabilă prestanță.

Referințe critice

Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Editura Kriterion, București, 1981

Beke, György, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relațiile literare româno-maghiare, Editura Kriterion, București, 1972

Breazu, Ion, Studii de literatură română și comparată, Cluj, Editura Dacia,1973.

Chinezu, Ion, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930

Chinezu, Ion, Aspects of Hungarian Literature (1919-1929), edited, with introductory study by Ion Vlad, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj, 1997.

Fanache, V., „Gând românesc” și epoca sa literară. Studiu și bibliografie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973.

Malița, Liviu, Eu, scriitorul. Condiția omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale, Editura Fundația Culturală Română, București,1997.

Nagy, Imola Katalin, Interferențe culturale româno-maghiare, Editura Scientia, Cluj-Napoca, 2015.

Periș Chereji, Tereza, Interferențe teatrale româno-maghiare, postfață de Dimitrie Poptămaș, Biblioteca Județeană Mureș, Târgu-Mureș, 2000.

Pomogáts, Béla, Reconstruirea podurilor (maghiarii și românii). Studii și articole, traducere și note de Anamaria Pop, prefață de Gabriel Andreescu, Editura Pont fix-Editura Pont, Sfântu Gheorghe-Budapesta, 2002.

Popa, Mircea, Apropieri literare și culturale româno-maghiare, Editura Dacia, Cluj, 1998.

Pop, Felician, Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari, pref. George Achim, Editura Limes, Florești, 2019.

Scridon, Gavril, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Editura Promedia Plus, Cluj, 1996.

Todor, Avram P., Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri, Îngrijirea ediției, note și prefață de Dávid Gyula, Editura Kriterion, București, 1983.

Trifescu, Valentin, Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale, Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022.

Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

*Articolul de față a fost publicat anterior, cu un alt titlu și într-o redactare provizorie, nedesăvârșită, cu regretabile carențe bibliografice în revista „Vatra”, nr. 12, 2022. Articolul publicat acum în formă finală are un conținut augmentat și o formă complet revizuită. 

____________________________

^[1] Valentin Trifescu, Legături culturale româno maghiare. Studii și materiale, Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022, p. 14.

² Ibidem.

³ Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România (1920-1980), Editura Kriterion, București, 1981, p. 444.

⁴ Béla Pomogáts, Reconstruirea podurilor (maghiarii și românii). Studii și articole, traducere și note de Anamaria Pop, prefață de Gabriel Andreescu, Editura Pont fix-Editura Pont, Sfântu Gheorghe-Budapesta, 2002, pp. 39-40.

⁵ Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919-1929),Editura Revistei „Societatea de Mâine”, Cluj, 1930, p. 6.

⁶ Béla Pomogáts, Reconstruirea podurilor (maghiarii și românii). Studii și articole, traducere și note de Anamaria Pop, prefață de Gabriel Andreescu,Editura Pont fix-Editura Pont, Sfântu Gheorghe-Budapesta, 2002, p. 49.

⁷ Ibidem, p. 46.

⁸ Ibidem, p. 68

⁹ Gheorghe Manolache, Resurecția localismului creator. O experiență spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universității„Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 53.

¹⁰ Al. Dima, Localismul creator – definirea și justificarea lui, în Activitatea Grupării Intelectuale «Thesis» pe anul 1933-1935, Editura „Cartea Românească”, Sibiu, 1935, p. 1.

¹¹ Imola Katalin Nagy, Interferențe culturale româno-maghiare, Editura Scientia, Cluj-Napoca, 2015, p. 86.

^[1]2 Gheorghe Manolache, Op.cit., p. 15.

^[1]3 Valentin Trifescu, Glose pe marginea cărții Influența limbii maghiare asupra limbii române. Perioada veche, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, 560 p., în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, VII, Sebeș, 2015, p. 733.

^[1]4 György Beke, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relațiile literare româno-maghiare, Editura Kriterion, București, 1972.

^[1]5 Ion Chinezu, Bilanț ardelean, în revista „Darul Vremii”, I, 1, Cluj, 1930, p. 3.

^[1]6 Ibidem, p. 4.

^[1]7 Ion Chinezu, Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919-1929),Editura Revistei „Societatea de Mâine”, Cluj, 1930, p. 16. 

^[1]8 Ion Chinezu, Două romane săsești, în revista „Gând Românesc”, I, 2, Cluj, 1933, p. 92.

^[1]9 Nicolae Balotă, Scriitori maghiari…, p. 445.

²⁰ Ion Chinezu, Victor Papilian, În credința celor șapte sfeșnice, în revista „Gând Românesc”, I, 7, Cluj, 1933, p. 410.

²¹ Valentin Trifescu, Legături culturale, p. 62.

²² Ion Chinezu, Zece ani de viață săsească…, p. 365.

²³ Idem, Gib. I. Mihăiescu, Rusoaica, în revista „Gând Românesc”, I, 6, Cluj, 1933, pp. 273-274.

²⁴ Valentin Trifescu, Legături culturale româno maghiare. Studii și materiale, Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022, p. 64.

²⁵ Ion Chinezu, Lui Pavel Dan, în revista „Gând Românesc”, V, 5-7, Cluj, 1937, p. 347.

²⁶ Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930, p. 16.

²⁷ Valentin Trifescu, Op. cit., p. 64.

²⁸ Ion Chinezu, Op.cit., p. 15.

²⁹ Ibidem, p. 14-15.

³⁰ Ibidem, p. 19.

³¹ Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Promedia Plus, Cluj-Napoca, 1996, p. 22.

³² Nicolae Balotă, Op. cit., 1981, p. 29.

³³ Ibidem, p. 525.

³⁴ Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare, Îngrijirea ediției, note și prefață de Dávid Gyula, Editura Kriterion, București, 1983, p. 260.

³⁵ Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Cartea Românească, București, 1980, pp. 214-215.

³⁶ Ibidem, pp. 214-215.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 130-134]