Etichetă / lecturi

de VATRA

Iulian Boldea – Matei Vișniec. Portret en miettes

Matei Vișniec s-a remarcat în anii ’80 ca poet, apoi ca dramaturg ale cărui piese au avut o largă circulație în mediul literar, fiind însă interzise pe scenele profesioniste. Între cărțile de poezie amintim La noapte va ninge (1980), Orașul cu un singur locuitor (1982), Înțeleptul la ora de ceai (1984). În anul 1987, Matei Vișniec a părăsit România și s-a stabilit în Franța, unde lucrează pentru Radio France Internationale. Piesele sale în limba franceză s-au bucurat de mare succes, numele lui figurând pe afișe teatrale în peste 40 de țări. În ultimii ani, Matei Vișniec s-a remarcat și ca romancier. Dintre cărțile publicate cele mai semnificative sunt Păianjenul în rană (teatru, 2007), Groapa din tavan (teatru, 2007), Cafeneaua Pas-Parol (roman, 2008), Sindromul de panică în Orașul Luminilor (roman, 2009, distins cu Premiul revistei Observator cultural), Negustorul de începuturi de roman (roman, 2013, distins cu numeroase premii), Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele (piesă pentru copii, 2016), Ultimele zile ale Occidentului (povestiri, 2018), Un secol de ceață (roman, 2021), Consulatul Lunii sau Adelina și crocodilii din mlaștină (roman pentru copii, 2025). În 2024 a primit Premiul „Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, acordat de revista Observator cultural, iar în anul 2025 i-a fost acordat Premiul Național pentru literatură și promovarea dialogului intercultural, în cadrul Galei Premiilor Culturii Naționale.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dinu Flămând – poet și traducător

Melancolii neoexpresioniste

Dinu Flămând este, cum remarcă Laurențiu Ulici un poet „expresionist în descendență blagiană” prin exuberanța senzorială, imagistica abundente, sensibilitatea ascetică, prin care cuvintele sunt combinate în funcție de sensurile lor de profunzime. O stare de spirit recurentă în aceste versuri e disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară și expusă nu în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă și eternitatea, în care versurile mizează pe o austeritate a frazării și pe fervoarea gândului poetic dominat de imagini ale prăbușirii, golului, neantului, insinuate discret, prin stări de spirit anodine: „Dacă și eternitatea va fi cenușie/ asemeni zilelor ce-și înghesuie oasele moi/ unele într-altele/ mă gândesc să accept râul, dar și țiparul/ înotând împotriva curentului,/ casa, dar și peștera înfrunzită în ea,/ zâmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul gurii/ virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito/ însă și sfânta-ți destrăbălare/ de casnică hierodulă,/ rafalele mele de deznădejde dar și,/ dar și/ înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns/ Ce muzică rece duc norii spre soare/ ai putea desena pe lumină un drum de cenușă…/ Nici până azi, la o tinerețe înaintată,/ nu știu mânui reactivii exploziei/ în camera de sub stern./ Fuziunea grăuntelui de tristețe/ cu ceva încă necunoscut/ și deodată o flăcăruie…/ Apoi noaptea îmi așează pe față/ masca de aur a faraonului; pot vedea/ în copacii înalți ai copilăriei/ cuiburile unei primăveri de demult./ Întind mâna spre ouăle păsării/ însă șarpele mi-a luat-o înainte,/ mă scald în râul de munte și ies uscat,/ mușc dintr-un măr – el a fost mâncat;/ Prea târziu, prea târziu în toate./ Hoitarii acoperă stelele”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Marta Petreu. Sub zodia lucidităţii

Studiile şi eseurile Martei Petreu se disting prin câteva particularităţi importante: energie argumentativă, onestitate, amprentă etică în interpretarea conceptelor, figurilor şi formelor culturale, scriitură directă, distinctă, fermă, dar şi dubitativă, fascinată de paradoxuri şi teme controversate. Marta Petreu repudiază orice forme de impostură intelectuală, refuză mistificările, având oroare de pervertirile şi manipulările logicii. De altfel, autoarea a interpretat teme problematice ale mentalului românesc, a evaluat complexe, neîmpliniri şi refulări ale unor personalităţi, reliefând fisuri, tare, neconcordanţe biografice sau creatoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Mircea Zaciu. O recitire

S-au împlinit anul acesta douăzeci și cinci de ani de la dispariția lui Mircea Zaciu, critic și istoric literar, profesor universitar, scriitor, fost director de onoare al revistei „Vatra”, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române contemporane. E un prilej de a examina încă o dată personalitatea și opera sa, mobilitatea exercițiului exegetic, disponibilitatea și rigoarea, acribia filologică descinsă din noua școală ardeleană critică a Clujului, în care figuri tutelare sunt Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu însuși, Ion Vlad, Ion Pop, Ioana și Liviu Petrescu, Marian Papahagi etc. Expresia calofilă și seducția scriiturii se desprind dintr-un model călinescian complinit printr-o paradigmă morală, prin spirit asociativ, exercițiu analitic auster și opțiune fermă a demnității intelectuale. O caracterizare excelentă a lui Mircea Zaciu oferă Al. Cistelecan: „Critica lui nu face niciodată simple prestații tehnice; ea năzuiește întotdeauna la valorile existențiale din operă, sedusă de mirajul acelui impact inefabil dintre om și operă. Deși n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate să-l fi tras mai mult într-acolo; căci Zaciu e atent la mlădierea lirică nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar și a exegezei ca atare. Subiectele lui Zaciu sînt destul de amestecate, toate cărțile fiind întocmite pe principiul culegerii de articole; toate sînt, de fapt, niște miscelanee. Puse însă în ordinea cronologică a literaturii, ele ar arăta o istorie a acesteia aproape închegată.”

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Aurel Pantea. Între negare și iluminare

Voce singulară și exemplară în poezia de azi, Aurel Pantea își înscrie cărțile în orizontul post-expresionismului, mizând, așadar, pe gravitate, tragic, anticalofilie și pe explorările abisurilor fiziologicului.Pentru Aurel Pantea realul e agresiune iminentă, iar materia proliferare absconsă. E aici un radicalism al viziunii, o sensibilitate perceptivă la ultragiul realului, în timp ce imersiunile în labirintul corporalității sunt expuse într-o scriitură neagră, intransigentă, neutră, lipsită de veleități retorice ori de vertijul ornamentelor expresivității gratuite. E limpede, astfel, că poetul are alura unui vizionar al derizoriului, al damnării și suferinței identitare, care e o proiecție în oglinzile răsfrânte ale poemului, în care se regăsesc revelațiile traumei și extaza neconcesivă a autocontemplării. Lumea însăși este pregnant vizualizată, intensitatea frazării alcătuind un scenariu inițiatic al descinderii în bolgiile unei existențe infernale, lipsite de șansa redempțiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor e în consens cu fluența aritmică a dicțiunii, fascinația depoetizantă a textelor traducând o autentică vocație a depoetizării, prin repudierea retoricii calofile, astfel încât textul liric trăiește din această tensiune între trăire și imagine, între spasm și verb, asumându-și o stilistică aritmică, striată, tensionată așa cum este însăși anatomia și fiziologia realului.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Lucian Raicu. Ceremoniile empatiei

Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic. 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Un spirit antidogmatic: Z. Ornea

Pasionat de studiul documentelor, de istoria ideilor și a ideologiilor, Z. Ornea a fost unul dintre cei mai reputați istorici literari ai noștri, specie tot mai rară acum. Cea mai cunoscută carte a lui, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească continuă un alt volum, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea. La începutul activității sale, Z. Ornea a fost editor, jucând un rol important în recuperarea unor scriitori interziși în perioada proletcultistă. Debutează cu o carte dedicată fenomenului cultural junimist (Junimismul, 1966), după care urmează cărți dedicate altor orientări culturale românești sau climatului interbelic: Țărănismul (1969), Sămănătorismul (1970), Poporanismul (1972), Junimea și junimismul (1975), Curentul literar de la „Contemporanul” (1977), Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), Anii treizeci, extrema dreaptă (1995). De real interes sunt biografiile consacrate lui Titu Maiorescu (Viața lui Titu Maiorescu, I-II, 1986-1987), Constantin Dobrogeanu-Gherea (Viața lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1981; Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1982) și Constantin Stere (Viața lui Constantin Stere, I-II, 1988-1991). Nu mai puțin importante sunt cărțile ce reunesc studii și articole de critică și istorie literară apărute inițial în reviste (Confluențe, 1976, Comentarii, 1981, Atitudini, 1988, Interpretări, 1988, Înțelesuri, 1994, Medalioane, 1997, Glose despre altădată, 1999, Portrete, 1999, Polifonii, 2001). Junimismul, cartea din 1966 este considerată chiar de autor o „foarte juvenilă tentativă”, astfel că a fost rescrisă, revizuită, în Junimea și junimismul (1975), „o altă carte”, de fapt.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Norman Manea. Identitatea ca traumă

Cărțile lui Norman Manea sunt greu de definit și încadrat în tipologii și categorii estetice. Romanele au o dinamică narativă particulară, situându-se între ficțiune și autoficțiune, între document, explorarea psihologică și evocare. Există, de altfel, câteva teme recurente, de exemplară acuitate și actualitate: experiența Holocaustului, traumele totalitarismului comunist și avatarurile exilului, teme reunite în Întoarcerea huliganului, carte exemplară pentru scriitură, atitudine și viziune, sensibilă la traumele istoriei, la violența unui spațiu al anomiei și dezarticulării. O scriitură densă, acută redă avataruri, suferințe, drame, printr-o rescriere a meandrelor unui destin traumatic, reprezentat în straturi, paliere, articulații ale unui spațiu al rupturii și al disensiunilor, într-un angrenaj epic al dinamicii unui flux narativ ce redă ipostazele unui martor inclement și intransigent.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Virgil Ierunca la centenar

Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească. 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Leon Volovici, adevărul și ideologiile

Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului de maximă stringență. Intelectual de ținută și anvergură, Leon Volovici s-a făcut remarcat ca istoric literar cu pregnantă vocație etică, printr-un demers al probității și preocupării față de temeiurile adevărului. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962) și doctor în filologie al aceleiași universități (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari (județul Iași), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași. În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, ca cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989). Din anul 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat în „Iașul literar” (1964), și a colaborat la reviste importante: „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Cartea de debut, Apariția scriitorului în cultura românească (1976) cuprinde analize și interpretări de critică și istorie literară cu caracter aplicat, înclinate spre rigoare și claritate. Timbrul afectiv al autorului este în mod constant resorbit de relieful unei scriituri  sobre, metodice, temeinice, chiar în cazul unor teme sensibile, precum „problema evreiască”. Detașarea epistemologică față de obiectul de studiu este programatică, cum este și distanțarea față de sine, autorul găsind mereu un punct de echilibru, de echidistantă înțelegere și edificare a unei construcții critice dedicată căutării adevărului. O căutare nelipsită de rătăciri, ocoluri, ezitări. Două teme esențiale l-au marcat pe Leon Volovici: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme adesea controversate, greu de limpezit, chiar inhibante, teme ce necesită luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare demonstrativă.

Citește în continuare →