Etichetă / lecturi

de VATRA

Iulian Boldea – Dincolo şi dincoace de tăcere

S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”1.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Poezie feminină. Trei secvențe

S-a vorbit destul de mult la noi despre literatura feminină, critica literară nefiind indiferentă la această temă încă din perioada interbelică, de când vizibilitatea scriitoarelor a sporit, chiar dacă au existat și atunci, cum mai există și azi, puseuri peiorative, minimalizatoare sau lipsite de necesare nuanțe. Lovinescu, de pildă, trasează particularitățile literaturii feminine în opoziție cu cele ale literaturii scrise de bărbați: instinctualitate, sentimentalism, senzualitate, pudoare, lirism, fragilitate, mister feminin și, mai ales, subiectivitate. În articolul Notă asupra literaturii noastre feminine, publicat în  ,,Revista Fundațiilor Regale”, nr. 7, iulie 1939 E. Lovinescu operează o serie de distincții necesare și pertinente între cele două literaturi, masculină și feminină: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină – fără a mai pomeni și de literatura feministă, al cărei caracter tendențios și programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepția strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Umbra de dincolo de zbor

Antologia Radu Cârneci, O sută şi una poezii. Antologie și selecție de referințe critice, Studiu introductiv de Mihai Cimpoi, Editura Academiei Române, 2019 reprezintă o selecţie riguroasă şi inspirată din volumele de poeme Iarba verde, acasă (1968), Grădina în formă de vis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Cântarea cântărilor (1973), Nobila stirpe (1976), Temerile lui Orfeu (1978), Timpul judecător (1982), Sonete (1983), Pasărea de cenușă (1986), Scrisorile către Dorador (1997), Poeme orientale (2002), Elegii esențiale (2003). La finalul volumului, se regăseşte un set de referinţe critice semnificative, o hartă contrasă a receptării operei poetului. Dacă Vladimir Streinu sublinia orientarea spre „mituri şi mitologie”, considerând că „acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor”, Perpessicius crede a afla în versurile lui Radu Cârneci o „atitudine militantă”, căreia i se aplică „o anume surdină”. Victor Felea surprinde în aceste poeme „un filon clasic și mediteranean”, dar şi un cult al „idealității estetice”, o propensiune „către înalt”, după cum Mihai Drăgan subliniază un gest al „eternei întoarceri“, al „plonjării într-un trecut mitic”, care „angajează cele mai intime resorturi ale ființei creatorului”, iar Daniel Dimitriu consideră că „fabulosul rafinat” ar fi formula definitorie a acestei poezii, care face ca „imaginarul și realul senzorial să ajungă la o, altminteri de neconceput, comuniune”.  O poezie ce se hrăneşte „exclusiv din propriile-i ceremonialuri” (Petru Poantă), în care „cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare” (Cornel Ungureanu), lirica lui Radu Cârneci exprimă şi o „înclinare spre decorativ și magnificență” (Mircea Iorgulescu) sau o „lărgire a unghiului de cuprindere reflexivă a lumii” (Laurenţiu Ulici).  

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Ficţiunea şi adevărul memoriei

Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – O călătorie spre punctul sensibil         

Cărţile lui Vasile Popovici (Marin Preda – timpul dialogului, Eu, personajul, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Rimbaud) s-au bucurat în timp, pe bună dreptate, de o receptare critică de excepţie. Recenta carte Punctul sensibil. De la Eminescu la Mircea Cărtărescu. Eseuri (Cartier, 2021) cuprinzând douăzeci de eseuri despre scriitori români din epoci diferite consolidează postura eminentă a criticului, pentru care punctul sensibil e reprezentat de spaţiul de comuniune între hermeneut şi text, desemnând „terenul comun și intim“ în care „criticul și scriitorul se întîmplă să se întîlnească“, prin resorturile nuanţate ale distanţei şi identificării, ce permit revelatoriile întâlniri cu cogito-ul creaţiei.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Sub zodia totalităţii

S-au împlinit, în 5 septembrie 2021,  o sută de ani de la nașterea lui Adrian Marino, autor al unor edificii hermeneutice de remarcabilă anvergură, teoretician cu vocaţia sintezei, cu propensiune spre ideologiile literaturii, spre modelele conceptuale care integrează şi reformulează din perspective novatoare modelele unor discipline precum teoria literaturii, hermeneutica literară sau literatura comparată. Pledoaria lui Marino pentru o critică a „ideilor literare” documentează asupra anvergurii teoretice şi a vocaţiei totalităţii care configurează destinul intelectual al criticului, ale cărui proiecte nu sunt lipsite de alură utopică, prin amplitudinea şi relevanţa lor epistemologică. Un portret credibil al lui Adrian Marino regăsim într-un articol al lui Mircea Martin: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticității expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacității constructive.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Orgoliul umil al confesiunii

Constanţa Buzea este una dintre vocile reprezentative ale poeziei şaizeciste. Cărţile sale de poeme (De pe pământ, La ritmul naturii, Agonice, Coline, Sala nervilor, Leac pentru îngeri, Răsad de spini, Pasteluri, Ape cu plute, Limanul orei, Poeme, Ploi de piatră, Umbră pentru cer, Planta memorie, Pietre sălbatice, Ultima Thule, Pelerinaj, Netrăitele) îmbină delicateţea notaţiei, gravitatea emoţiei şi un simţ acut al suferinţei.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dincolo de unduirile liniştii

Rodica Braga s-a afirmat, de-a lungul timpului, cu talent, pasiune şi sensibilitate, în spaţiul prozei şi al poeziei. Proza (Sângele alb al pietrelor, Eternităţi de o clipă, Nisipul memoriei, Dincolo de dragoste, Singurătatea pământului, Maia, Fluturele negru etc.) se impune prin acuitatea observaţiei, prin receptivitatea la cele mai fine avataruri ale efemerului, dar şi prin lirismul atmosferei, fixată într-un desen cu vibraţii simbolice. Proza este, astfel, o cale de acces spre transcendenţă, într-un dialog al apolinicului cu dionisiacul prin care se disting penumbrele fiinţei, fiind redate cu acuitate configuraţiile interiorităţii sau reflexele senzitivităţii. Rodica Braga relevă, în naraţiunile sale, o diagramă confesivă a eului, fără să ignore captarea unor sensuri ale epocii şi contextului social, fixând, totodată, condiţiei femeii, în ipostazele şi vârstele sale exponenţiale (femeia aflată în căutarea propriei identităţi, a propriei deveniri ontologice şi gnoseologice). Prozatoarea surprinde arhitectura complicată şi evanescentă a sufletului feminin, făptura feminină căpătând reflexe ale unui „metal dur, colţuros, fierbinte şi rece în acelaşi timp, lipsită de moliciuni ascunse şi rotunjimi calme, odihnitoare”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Între fragment şi sinteză

Critica lui Valeriu Cristea redă, în paginile sale empatice şi limpezi, un fel de bucurie de a citi cărţi, de a înţelege lumea complicată a literaturii, în măsura în care, la Valeriu Cristea, „un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească” (Adrian Dinu Rachieru). Mai degrabă timid, retractil în fundamentul naturii sale adânci, Valeriu Cristea s-a remarcat şi ca un polemist pentru care critica este o formă de reacţie, de situare valorică, de asumare a unei atitudini, relevante fiind în acest sens, disputele cu Nicolae Manolescu. Asumându-şi simplitatea şi spontaneitatea ca forme de conduită hermeneutică, Valeriu Cristea este, cum zice chiar el, un „descifrator de subtilităţi”, sensurile operelor fiind desluşite cu tact, cu răbdare, cu ezitări, cu înaintări şi replieri, într-un demers ce evită stilul conclusiv şi mania certitudinilor degrabă dobândite. Scrupulos, combativ cu măsură, atent la text, la subtext, dar şi la context, fără să ignore miza etică a operei, dincolo de interesul strict estetic, Valeriu Cristea găseşte, de cele mai multe ori, tonul şi ritmul potrivit pentru a comenta proza lui Marin Preda, Sorin Titel, proza Gabrielei Adameşteanu sau a lui Mircea Nedelciu, dar şi eseurile lui N. Steinhardt, Lucian Raicu şi, nu în ultimul rând, pentru a explora universul abisal al prozei lui Dostoievski.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dincolo de partitura memoriei

Mihai Sin, unul dintre fondatorii seriei noi a revistei „Vatra”, alături de Dan Culcer şi Romulus Guga, se numără printre  cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale, autor al unor cărţi cu o bună receptare din partea criticii şi a cititorilor: Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978; Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985; Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, 2 vol., 1993-1996; Reşedinţa, 1996; Marea miza: teme şi obsesii ale romancierului roman contemporan, 2003, Ispita izbăvirii, 2014. Scriitor realist care „asimilează masiv formele metarealismului” (Anton Cosma), un „neorealist cu vână etică şi tragică” (Paul Cernat), Mihai Sin surprinde, în cărţile sale, adevărul psihologic al personajelor şi avatarurile condiţiei umane în situaţii-limită, încadrate de ramele referenţialităţii şi ale autoreferenţialităţii. Acestea sunt coordonatele majore ale prozei lui Mihai Sin, care se situează între parabolă şi interogaţie, regăsindu-se sub auspiciile unei perspective analitice dense, dar şi sub semnul dezbaterii morale, într-o articulare analitică modernă, cu paliere epice care se intersectează şi se suprapun în funcţie de exigenţele naraţiunii.

Citește în continuare →