Eram elev de liceu la Cluj, începusem să tachinez poezia, pe ascuns; nu-mi ieșea nimic bun, dar măcar mă consolam, în sinea mea, că identificam propria mea mediocritate, deși nu știam cum să scap de ea. Lectura rămânea cel mai bun sfetnic, mergeam la biblioteca orașului, unde oricum era mai cald și mai luminos decât la internatul de băieți din clădirea cezaro-crăiască de la Ady Șincai. La raftul liber: cărți de poezie; și Ceva mai greu, de Dan Deșliu, lângă Quasimodo în „Cele mai frumoase poezii” plus revistele vremii.  Instinctul mă făcea să-l aleg pe italian, dar răsfoind prin  revistele de alături am dat și peste poeziile unui licean clujean publicate în Steaua, la „Condeie noi”, rubrică de încurajare a tinerilor. Condeie… Mi s-a părut că acel Adrian Popescu, probabil elev de la alt liceu, chiar avea condei! Urma să-l cunosc în persoană ceva mai târziu, la facultate, iar împreună cu alții să ne aruncăm în aventura Echinoxului. Minunată îndrăzneală, unde noi aduceam ca înzestrare numai autenticitatea nativă a fiecăruia, cum avea să se dovedească. Iar în numărul al doilea al revistei, după ce Ion Mircea și cu mine împărțiserăm o pagină cu poeme în primul număr, Adrian Popescu a produs adevărata surpriză. Toate scurtele lui poeme de acolo, etalate pe o pagină întreagă, erau capodopere.

Nu mă săturam să le citesc și să le recitesc, ba, din entuziasm, am luat un teanc de reviste și le-am distribuit gratis necunoscuților prin Cluj. Așa am intrat în câmpul vizual al unui actor de la Teatrul Național Maghiar, care  tot nu înțelegea că nu eu eram acel Adrian Popescu, deși părea că mă laud deșănțat pe mine. Nu i-am spus niciodată lui Adrian prin ce metode mi-am câștigat atunci, la restaurantul Continental, niște pahare consistente de coniac franțuzesc,  în acea lungă conversație despre poezie cu respectivul domn. Cum adică, mă întreba el, si arăta chiar spre cele două versuri care ulterior au devenit celebre: „Odată am știut să zbor, odată/Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”? Cred că necunoscutul acela mă ațâța, iar eu atâta așteptam. Mă întorceam la poezia lui Adrian. Îl evocam pe Platon cu anamneza,  aduceam vorba și despre Young, și chiar dacă despre amândoi aveam doar cunoștințe precare, încercam să  fortific intuiția mea că Adrian Popescu captase în două versuri justificarea sublimă, ce îl legitimează pe un adolescent anonim să vrea să ajungă să fie poet! Spunea el acolo, extraordinar de concis, că nu suntem ființe aptere, că trebuie să zburăm. Era ceva fără replică, uluitor de simplu și de frumos. Darul vieții este chiar motivația otologică a elevației personale, cu energia mișcării noastre ascensionale. Iar oscilograful care înregistrează ezitările poate să fie chiar această secreta forță de simbolizare existentă în limbajul comun – adică poezia. Sublim e și începutul aceluiași poem, Arsură, unul din cele mai frumoase texte scrise în limba română: „Carnea mea toată este o lumânare/Dar eu sunt flacăra într-un cer străveziu/Ca păsările mort/Voi cântări mai mult decât viu” – tăietură impecabilă, limpezime absolută, tremur al lirismului care lasă textul în vibrație, melancolie metafizică ca la marii înțelepți ajunși la senectute. La optsprezece ani Adrian Popescu rezolvase firesc și aproape candid principala dificultate ce se ivește în viața oricărui tânăr autor, și de care, de fapt, nu scapă definitiv câtă vreme va continua să scrie: dilema permanentă a poetului care se vede și acceptat și respins de textul poeziei. Adică niciodată nu știe cu certitudine dacă emoția, sensibilitatea lui, care locuiesc în corp separate de cuvinte, reușesc să străpungă un soi de membrană a indicibilului, în încercarea de a le adăuga simțurilor un limbaj.

Dar era un adevărat miracol faptul că deși formată în proletcultismul tardiv, o întreagă pleiadă de tineri își făcea apariția în acel moment la Cluj  ne influențată nici de lecturile obligatorii din școală, nici de primele experimente ludice și prozaice ale poeziei de la București, nici de avangardele istoricizate, ci mai mult de un model al modernismului interbelic substanțial, românesc și european în general, unul ne erodat de negativism. Noi credeam în această ciudată metamorfoză, prin poezie, care obligă limbajul obișnuit să transforme emoția în comunicare. Nu tematizam poezia, nu credeam că peisajul urban ar fi mai tineresc sau mai potrivit pentru poezia tânără decât cel campestru (poate și fiindcă majoritatea fuseserăm crescuți în familii tradiționale agrare); temele erau din propria noastră biografie, dar cu lecția eului auctorial eclipsat asumată, cum îi stă bine modernismului.  Adrian Popescu găsise instinctiv linia estetică a unei sincerități care se accepta pe sine și se îmbogățea inventându-se. El avea de la bun început și simplitatea naturală a marilor voci. Nici pe el nici pe ceilalți care gravitam în jurul Echinoxului nu ne tentau experimentele de ruptură în limbaj, pe care le cunoșteam, nici  transpunerea noastră in peisajul dezabuzat de droguri al beatnicilor, despre care de asemenea ne informam, dar care ne era mai străin decât fața ascunsă a lunii, nici abordarea problemelor sociale an acea perioadă de tranziție când o iluzie de libertate părea posibilă; iar de teme sociale și politice ne săturase proletcultismul!  Cred că ținteam spre dificultățile majore, cele care construiesc, nu cele care se delimitează. La Adrian Popescu identificai de la bun început autorul „ascuns” care ți se adresa fără ostentație, fără să „facă” poezie, dar și fără să se rușineze de ipostazele sublimului, ale candorii rarefiate, ale frumuseții admirate pe care le privilegia: „Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur și fluturi de noapte/Cât ai mers stârnind praf alb cu tălpile/ Până la steaua în care te-ai aprins”… Propriul său univers poetic începea deja să se constituie pentru a migra semantic, ulterior,  spre acea Umbria a reveriei personale, boltă sublimă a misterului. Mi se părea că și Adrian Popescu și Ion Mircea, care în aceeași perioadă elabora propria lui  cosmologie a efemerului, dar cu vibrația din „iluminările” rimbaldiene  aveau deja, prin ce har, un univers propriu al lor, nu identic, dar miraculos prin  organicitatea lui, la fiecare în parte. Idealizarea creației le permitea  să sară firesc peste faza căutărilor specifice debutanților, care nici nu știu de ce fac poezie îi nici nu știu, mai cu seamă, să-și identifice sinceritatea estetică.  Pe parcursul acestor decenii  universul poetic al fiecăruia a devenit mult mai larg fiindcă ambii și-au diversificat tipurile de discurs. Dar îi regăsim de fiecare dată la primele lor adrese (spre deosebire de mine, dacă mi se permite, care tot rătăcesc, fiindcă accept mai ușor rupturile  și instabilitatea, cum nu-mi cunosc o identitate bine definită). 

Cu bucurie putem constata că textele de început ale lui Adrian Popescu (dar și ale altora din „generația pierdută” sau „manieristă” sau „tardo-modernistă” care ar fi alcătuit „vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt” – dixit Mircea Cărtărescu) cu trecerea timpului nu doar că rezistă dar se și îmbogățesc. Am văzut multe din poeziile postmodernismului românesc țâfnos ignorate total de editorii străini care acuma descoperă și literatura noastră din veacul trecut sau moarte pe mesele de operație  al câtorva traducători care s-au încumetat să le resuscite în limbi străine. Mulți din cei care ne dădeau lecții au tăcut  demult, inconsistența multor gloriole de odinioară se vede acum cu ochiul liber, deși critica românească mai păstrează un soi de ierarhizare impusă pe vremuri, din incredibil dispreț față de poezia emoției, acuzată că nu experimentează.  Secretul poeziei lui Adrian Popescu, dincolo de finețea limbajului, de delicatețea imaginilor sau de dicția impecabilă ce dezvoltă temele, ține și de soliditatea structurii acestor compoziții. Și de „sinceritatea” lor, nu vă fie cu supărare că introduc acest inestetic criteriu… Recitite azi, poeme ca Expediție în Ținutul Diamantului, Curtea Medicilor, Unde fuge mercurul, Pisicile din Torcello și atâtea altele se dovedesc a fi construcții organice, armonice, care își trag izvoarele din pulsațiile și interogațiile ontologice esențiale ce nu vor lipsi niciodată din orice text literar autentic. Nu mulți știu, ca Adrian Popescu, să țină într-o admirabilă armonie texte care ne vorbesc despre viață, moarte, destin, frumusețe naturală și morală, spaime dar și iubire în raporturile cu divinitatea, piedici pe care le depășim sau altele pe care doar le întrezărim. Este o armonie discretă, în rezonanță cu frumoasa armonie morală a acestui poet, pendulând între lumi reale și imaginare, spre a afirma existența de facto a Paradisului, cum poetul însuși mărturisește pe clapele antologiei de etapă Umbria  (Vinea, 2000). Trebuie să ne acomodăm doar cu ritmul  lui contemplativ și vom simți respirația discretă, bogată, imensă a acestui cosmos.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 155-156]