Deși apărut în anul 2010, cu o a doua ediție, revăzută, în 2018, romanul Cercul sălbatic al Aurei Christi a fost menționat doar tangențial, în diferite comentarii privind ansamblul creației poetei, prozatoarea și eseistei, ca păstrând ecoul specificului, dar mai ales al profunzimii lumilor fixate în istoria culturii de către Dostoievski și Nietzsche, subliniindu-se și insistența problematicii suferinței și a morții, cu tenebrele ce străjuiesc subteranele caracterologiilor aduse în scenă, toate aliniate științei compoziționale care nu refuză, totuși, inovația și marcajul dezbaterii ideatice, dar evită deconstrucția aproape mecanică a postmodernității. E adevărat, acestea ocupă, măcar în parte, suprafața intenției auctoriale, cea care îl înscrie, stabil însă, ca roman al actualității, cum ale prezentului lor au fost și operele lui Dostoievski și Nietzsche. De altfel, și actualitatea romanului Aurei Christi desfășoară un timp bolnav, timpul zilelor noastre, decupat ca atare, în text, în mai multe rânduri, fie ca generalități, fie în detalii. Ne limităm la o primă adnotare: „Viața noastră de doi bani, mizerabilă…, neterminată, încropită în grabă din lașitate. Între două partide de zex. două dejunuri și două paturi împărțite cu câte un străin, căruia în cel mai bun caz nu-i știm decât numele; uneori, nici atât… […] lipsește ideea care ne-ar uni; toți ne-am fleșcăit […] «noi în loc de zânge avem zer»”.

Oricum, fără a uita că degradarea vieții, atât în cotidian, cât și în durată, a venit și pe liniile de forță ale deceniilor comuniste, unele rearticulate și extinse, altele inițiate prin false declinări ale unei necesități inexistente, crescând, astfel, segmentul social al profitorilor. S-a adăugat acestora consecințele procesului de destrămare a platformei existențiale care asigurase stabilitatea culturii și civilizației occidentale, sub presiunea dezvoltării științei și tehnologiei, care au dus la alterarea rigorilor spirituale, îndeosebi ale religiei. Am abordat și noi acest fenomen, comentând mai ampla expunere a filozofului George Steiner (vz. Nostalgia după absolut, Humanitas, 2021). Or, absolutul pierdut însemnase constanța unui anume mod de înțelegere care acoperea apariția universului și a lumii, proiecția acestora în prezent și viitor, a vieții și a tensiunilor de armonizare a lor cu interioritatea și exterioritatea omului, glisând convingeri larg consolidate în timp. Desprinsă de efemer, eternitatea nu era doar o promisiune, ci o certitudine, spiritualitatea  controla „adevărul”și materialitatea ș.a.m.d. Nu este, însă, cazul să abordăm, aici, avantajele și dezavantajele prezenței  religiei în vița omului; dar nesiguranța și îndoielile n-au lipsit niciodată, fiindcă ideea morții n-a putut fi blocată. Emil Cioran, bunăoară, considera că până și sfinții, canonizați, activaseră, ca referință, prima experiență trăită a omului, sedimentată în memoria originară, zonă a creierului care a generat și existența arhetipurilor, cele petrecute în spațiul și timpul grădinii sacre, în prezența Divinității. Mai rămăsese doar o întrebare: De ce nu a fost activată și a doua experiență, cea cuprinzând alungarea din Paradis, când apariția morții adusese iadul în realitatea pământului? (cf. Lacrimi și sfinți, Buc., Humanitas, 2022). Întrebarea rămânea deschisă către omisiunile religiei, alături de alte situații, întâlnite până și la Dostoievski, cum ar fi, în Frații Karamazov, refuzul Marelui Inchizitor de a accepta posibilitatea celei de a doua veniri a lui Isus pe pământ sau puterea personajelor de a-și dicta singure destinul. Cât despre Nietzsche – ca să rămânem în circuitul romanului Aurei Christi – filozoful își construise voința de putere și supraomul în cadrele „pure”, absolute ale vieții, schițând bazele unei religii a pământului, în care puterile conlucrau sub semnul adâncilor mișcări ale onticului de a controla și desăvârși materialitatea.

În atari conjuncturi, cum era și firesc, prăbușirea platformei existențiale și înlăturarea  „programului religios” n-au putut fi imediat compensate, de normativul științei, la nivelul eficienței. Încercări s-au făcut, se fac și astăzi, complicația venind, printre altele, și odată cu încercarea oamenilor de știință de a trece dincolo de limita la care părea că se află cercetarea realității cuantice, deruta devenind din nou posibilă. căci nu apare golul, ci vibrațiile spiritualității. Consumat pe întreaga durată a lecturii Cercului sălbatic, „programul” de mai sus accentuează continuu ceea ce, de fapt, apare ca intenție auctorială, aparent mascată de scenele din primele pagini ale romanului: la o lectură superficială, deși într-o logică destul de clară, impresia imediată, este a unui „roman al formării”, având ca personaj principal pe Diana, studentă la Politehnică, ce are, la douăzeci și unu de ani, vârsta la care viața, drumul ei spre împlinire de-abia începe, adică vârsta la care adolescența, parte a tinereții, se află în fața maturității. Tânără, frumoasă și inteligentă, are relație cu un bărbat având dublul vârstei ei, căpitanul de poliție Viorel Munteanu, relație presărată doar cu scurte, superficiale episoade de sex. acesta considerând-o obiect necesar, pe care îl poate expune, dar nu și să-l  integreze în lumea sa. Cum căpitanul nu-și uită atribuțiile, printre care și anchetele în urma sinuciderilor și crimelor, el îl va anunța telefonic, din apartamentul Dianei, pe graficianul Silviu  Vlavici de moartea (probabil o crimă) fiicei sale Vlada, care se aflase la mare pentru zece zile.

Graficianul abia se trezise, dar se vedea că „nu are chef de realitate, [că] ar fi preferat să se afunde din nou în somn, să fugă acolo (subl. aut. – n.n.), în speranța că va visa altceva”, să nu ți se întâmple să simți că te afli „într-o altă existență”. Fiind unul dintre marii graficieni în viață, e conștient de ceea ce s-a petrecut și în spațiul culturii și artei: „Valorile de vârf ale națiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate, iar elitele ei creatoare, majoritatea lor, supuse oprobriului public, «ucise» în efigie; oamenii mari, ca pe vremurile staliniste, cu inevitabile deosebiri, sunt vânați în plină libertate. Ideologia pe ordine de zi: cine n-are carte, are parte. Tronează incultura, mitocănia, hăhăismul, diversiunea și dezinformarea, extinse la scară națională. Marile modele, prin care s-a fondat statul român și cultura română, au fost lăsate de izbeliște”. Într-un târziu, și Diana va simți cam același lucru: „Mișună nimicul în mine. Mișună nimicul pretutindeni”.

Până atunci, însă, după  moartea Vladei, Diana va fi mai puțin prezentă în roman, Modelul „romanului de formare” va fi păstrat, alte și alte personaje intră în acțiune. Deși prezentate uneori detaliat, proveniența lor nu e importantă decât sub aspectul vârstei: pentru majoritatea lor, aceasta este a pragului dintre adolescență și tinerețe. Avem în față un segment clar definit al populației (nu putem vorbi de o singură generație, sunt cel puțin două, dacă nu chiar trei), iar  Cercul sălbatic primește conturul unui roman al „deformării” acesteia

Dar tinerii au vise, au idealuri, au dorințe, simt ce pot face mai bine. Totuși, viața nu le aparține: le este dată, până la amănunte, de societate: nu pot urma facultatea pe care o visează, chiar Diana visa că va studia filozofia; locuiesc împreună cu părinții, având o altă mentalitate (istoria imediată ne vorbește despre o intensificare a conflictului dintre generații); ei ocupă funcții derizorii pentru a-și susține propria familie abia încropită (unul este chelner, înlocuind astfel studiul susținut cu pasiune,, de mai mult timp, a operei lui Nietzsche; alții beneficiază fără rezerve de banii părinților și de sprijinul acestora, care dețin funcții importante etc. Ca și Diana, de altfel, asistă, uneori sunt chiar implicați, mai mult sau mai puțin, în sinucideri sau chiar crime, discută despre moarte după cărțile citite de ei etc. Dar, ciudat, nu se arată marcați de frică, o privesc ca pe o parteneră. Trăind în prezent, nu-i interesează trecutul, iar viitorul încă mai puțin, pentru a nu mai vorbi de a locului unde își duc existența. Totul, inclusiv religia, legile și tradiția, devine un soi de „panoramă a deșertăciunilor”, tratată ca atare. Nici Diana nu face excepție: „Nu mai vreau nimic.  De a-mi dori ceva. Nu-mi doresc dorința de a-mi dori ceva. Ducă-se totul pe apa zâmbetei. Ducă-se totul dracului” – își spune ea. Iar când ajungi în acest punct, numai aici, moartea, pe care o poți înțelege și altfel, poate fi așezată „înaintea existenței, fiindcă doar ea, moartea, ne împinge în largul vieții”. Astfel înțeleasă, dincolo de obsesiva întoarcere la ideile din textele dostoievskiene ori din tezele lui Nietzsche, moartea chiar poate fi o soluție, ultima, dacă acceptăm, ca esențială, „formula” extremă a existenței, de a nu-și va mai oferi decât sfârșitul în viață, ca final absolut. Constatarea rămâne valabilă pentru majoritatea personajelor, reale sau virtuale; Diana va mai fi actant doar într-o situație în care părăsește, într-o oarecare măsură, logica strânsă operantă până aici: „subteranele” perspectivei agresând rutina deja instalată. Iar agresarea nu o va ocoli nici pe ea.

Schimbându-și locuința, cu prilejul revizitării casei în care își trăise copilăria, Diana pătrunde, pentru prima dată singură, în camera mătușii sale Ira, unde descoperă două reproduceri ale unor celebre tablouri realizate de pictorul rus Rubliov: unul cu imaginea „marelui voievod, Arhanghelul Mihail, comandantul armatelor de neînvins ale lui Dumnezeu, […] de neînlocuit în războiul din ceruri”, iar celălalt reprezentând Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), alcătuită ca un cerc închis, cu sugestia întregului, doar astfel împlinit, întrucât „conține ceva… nelumesc și profund uman în același timp. Impresia copleșitoare este că, uitându-te la această lucrare, asiști la un spectacol și totodată la un fragment de viață cât se poate de reală”. A doua zi, dimineața, aproape fără să-și dea seama, ca și când „cineva mai mare și mai puternic decât ea o conducea”,   Diana se îndreaptă spre Biserica Albastră. Privește icoanele și le pătrunde, pentru prima dată, înțelesul. În fața unei Răstigniri, reproducere după un tablou de Rubens, trăirea schimbă realitatea: „Aici, în acest fragment de realitate rubensiană, suntem îmbrânciți în intimitatea teribilă a morții ultime, unde nu există urmă de cale isusiacă, nici urmă de adevăr, de viață și de credință nu găsești; triumful revine pe seama morții celei mai sublime făpturi, dăruite vreodată omenirii”. Apoi, descoperind o altă reproducere a Sfintei Treimi a lui Rubliov, înțelegerea devine verdictuală, redefinind Sinele: Cercul perfect îi arată că „Perfecțiunea, ca o boare ce te cuprinde cu blândețe și te eliberează, îți dă drumul schimbat: ești parcă un alt om, unul nou, cuprins de triumful ce urcă timid în amfora trupului, de a păși pe terenuri, alte dăți necunoscute. Cum să nu jubilezi și să nu te bucuri, ți s-a revelat dumnezerirea, una dintre fețele Ei nevăzute. Ți-a fost deschisă o ușă spre un mister de nedeslegat, care parcă respiră...”.

Este o ușă deschisă spre o realitate pe care Diana nu o cunoscuse până atunci. În concretul pe care îl trăise, credea că „nimeni nu ne împiedică să fim noi înșine. Să facem tot ce ne trece prin cap. Cu o condiție, să iubim”, deoarece „iubirea e totul”. Erau, însă, simple cuvinte, fiindcă Diana, neștiind semnificația extinsă, pornind de la un întreg și sfârșind într-un întreg, în cadrele învățăturii christice, în care – mai mult – fragmentul își conține întregul, cum spun învățații Orientului. Ea visa să fie asemeni fluturilor, trecând de la o floare la altă floare, așa descoperindu-și viața și prețuind doar aripile, pentru altceva lipsindu-i răbdarea. În noua realitate, își dorește a ști ce forțe îi vorbesc din icoanele al căror sens l-a intuit, întru câtva l-a simțit și pe care nu le poate explica., sperând că o discuție cu cel care a realizat reproducerile o va ajuta. Preotul de la Biserica Albastră îl indicase, ca autor, pe călugărul Simion, aflat la o mănăstire lângă Olt, la Călimănești. Ajunsă acolo, va descoperi un peisaj de o rară frumusețe, dar călugărul refuză să o primească, simțind că îi este amenințată austeritatea, ea asistă la moartea unei căprioare domesticită de acesta, împușcată de câțiva braconari, va fi urmărită, agresată și violată. Din compasiune, Simion o duce la mănăstire pentru a fi îngrijită și o va ajuta să se refacă. Marcată de depresie, având frecvente puseuri de febră și afectată de frică și, psihic, rămasă cu impresia că e mereu urmărită, hotărăște să se călugărească. E primită la mănăstirea unde fusese acceptată, în ultimii săi ani de viață, și mătușa sa Ira. Cum aceasta avusese obiceiul de a-și face însemnări zilnice, Diana, răsfoindu-i însemnările, întâlnește și o adnotare despre ea: „Sunt îngrijorată pentru Diana. Se clatină. Prea superficială ca să se aplece asupra sufletului ei și să-și analizeze cu răceală viața interioară. Și e păcat. Păcat de zece ori; de data asta mă leagă mai multe lucruri decât mi-aș fi dorit, inclusiv câteva presimțiri cât se poate de...”. Citind, Diana se simte ca prinsă în centrul de foc al cercului sălbatic, fiindcă n-a putut fi închis, fiindcă privise suferința (să revedem și motto-ul romanului: „Dacă așa le place zeilor, să recunoaștem că, de vreme ce suferim, noi am greșit.” Sofocle. Antigona) și fiindcă purta vina de a fi vie, drept care apelează la ultima soluție, înlăturând pericolul unei „maturități de neînțeles”. Dar chiar și așa, cercul va rămâne deschis, fiindcă adevărul – ne spune romanul Aurei Christi – nu este al morții.

Cercul sălbatic este un roman al profunzimilor, dar și un avertisment, conturat în consecința amplificării riscului de a separa unitatea ființială prin desprinderea spiritualității de gradientul rigid, mecanic al realului. Scris cu inteligență și talent, cu atenția necesară acordată detaliilor și nuanțărilor, cu o textualizare care urmărește atent și procesul de cunoaștere și înțelegere a provocării categoriale dintre moarte și viață, a dezechilibrului între simțire și gândire. Este un roman închis unei lecturi superficiale, solicitând un cititor-actant, fiindcă proiecția sa nu se înscrie în indiferență.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 166-168]