Imaginar şi ficţiuni teoretice la Adrian Marino

Mihaela URSA

 

Comparatismul lui Adrian Marino este perceput în continuare, în România, drept un reper de raţionalism teoretic, obiectiv, şi de scriitură ştiinţifică. Erudiţia inhibantă, listele cvasi-exhaustive de bibliografii tematice şi tratamentul enciclopedic al unor idei şi concepte au conturat percepţia unui Marino ştiinţific, în sensul cel mai propriu. O analiză mai atentă a retoricii sale argumentative ne face însă atenţi la câteva operaţiuni prin care omul de ştiinţă şi hermeneutul ideilor foloseşte mecanisme de ficţionalizare pentru a-şi construi eşafodajul teoretic în cadrul unui imaginar subiectiv. Prin „ficţionalizare” înţeleg, aşa cum am insistat în alte lucrări (v. Scriitopia, 2005) procesul prin care un anumit construct fictiv este tratat în mod subiectiv ca şi cum ar fi adevărat, de obicei (dar nu exclusiv) din raţiuni euristice. În ceea ce îl priveşte pe autorul Biografiei ideii de literatură, două sunt punctele de inserţie ale celor mai multe operaţiuni de ficţionalizare: definirea ideocriticii sau a poeticii comparate şi, respectiv, descrierea unui comparatist ideal. Şi într-un caz, şi în celălalt, Marino expune două ficţiuni auto-legitimatoare pe care le tratează ca şi cum ar fi adevărate, respectiv ca şi cum ar deţine valoarea de generalitate pe care, în realitatea istorică a discursului comparatist, nu le au.

Format la şcoala lui Etiemble, dar nutrind afinităţi ideatice mai ales cu comparatismul american al lui Wellek, Adrian Marino consacră ideea că literatura comparată trebuie gândită ca o „poetică comparatistă”: „Literatura comparată încetează să mai fie un simplu capitol al istoriei literare sau al istoriei relaţiilor internaţionale; ea este dotată de această dată cu un obiect precis, autonom şi cu o metodă proprie.” (Comparatism şi teoria literaturii, 1988, 5). Proiectul său nu poate fi corect înţeles decât în contextul crizei literaturii comparate din anii ’60-’70, când nevoia de ştiinţificitate a condus uneori la supralicitarea unei metode şi concepte proprii (după modelul pozitivismului dogmatic de tip Van Tieghem): „de vreme ce cuvântul [literatură comparată] este în criză endemică şi nici o definiţie nu este acceptabilă, cine ne împiedică să reformulăm şi cuvântul, şi obiectul, deci problema comparatistă în ansamblul ei?” (9). Încercând definirea fără rest a literaturii comparate drept disciplină ştiinţifică perfect legitimată de autoritatea exclusivă asupra unui câmp metodologic, Marino supralicitează valoarea de generalizare metodologică a ideii că literatura comparată este poetica comparatistă şi face efortul de a-l diferenţia pe comparatistul „practicant” al poeticii comparate de poetician: „Nu se pune problema ca teoreticianul-comparatist să se substituie poeticianului; să disloce, să înlocuiască, să anuleze chiar, teoriile şi metodele existente. Misiunea lui este în acelaşi timp mai modestă şi mai ambiţioasă: adică o teorie şi o metodă situate într-o perspectivă ce nu-i decât a lui: care nu se confundă, nici nu se suprapune cu nici una dintre metodele mai mult sau mai puţin în vogă (structuraliste, semiotice etc.)” (17).

Astăzi, opţiunea metodologică a lui Adrian Marino, atât de atentă la separaţia disciplinară, ar fi contrapunctată de teoriile interdisciplinarităţii şi ale intermedialităţii. Literatura comparată ca discurs se defineşte acum mai degrabă ca un tertium comparationis instabil, fluid, tranziţional şi tranzacţional, capabil să deconstruiască însuşi sistemul instituţional în care s-a dezvoltat. Încercând să soluţioneze criza comparatismului, Marino caută să ofere în primul rând autoritate şi autonomie disciplinei. Ambiţia sa este să modifice paradigma comparatismului (aducând-o dinspre istorism către poetica comparatistă) şi să impună o preţioasă prioritate axiologică („ca să nu rămână la infinit în echivoc sau într-o poziţie «anexă», «auxiliară» etc.” – 10). Nu îl mulţumeşte nici o soluţie legată de utilizarea unui concept imperfect, nici una interdependentă: „ataşarea literaturii comparate la remorca «istoriei mentalităţilor» nu-i o soluţie: din capitol de istorie literară, comparatismul devine un simplu capitol al istoriei (culturale, a ideilor etc.). Autonomia sa este din nou ameninţată.” (94-95). Printre lucrurile care îl nemulţumesc se numără deschiderea prea liberală a comparatismului ca un refugiu prea încăpător pentru o întreagă serie de metode (structuraliste, semiotice, teoria receptării sau a comunicării etc.), „rezultatul inevitabil fiind anexarea şi absorbirea finală a comparatismului de către una sau alta dintre disciplinele la modă. Nimeni nu le contestă, în domeniul specific al fiecăreia. Dar prin ce act magic devin aceste metode «comparatiste», peste noapte, în vreme ce comparatismul ia subit un aspect «structuralist» sau «semiotic»?” (ibid.).

Cel mai celebru dintre precursorii lui săi (şi cel mai trecut cu vederea în România, unde este aproape inexistent în bibliografiile comparatiste), Basil Munteanu este cel care îi dă lui Marino ideea studiului sistematic al „realităţii constantelor” în sens dialectic, sintetic şi euristic. Studiile sale despre constante vor constitui un reper pentru poetica comparată pe care o va iniţia autorul Hermeneuticii ideii de literatură. Acesta îl identifică pe Basil Munteanu drept „singurul care a acceptat şi a înţeles importanţa constantelor”, a căror teorie o schiţase încă din 1934, cu mult înainte de Etiemble, consacrând-o în Constantes dialectiques en littérature et en histoire, din 1967. Deşi cvasi-necunoscută la noi, contribuţia lui Basil Munteanu la teoria invarianţilor (prin definirea constantelor dialectice drept constante structurale, fixe, sau „constantes variables, à la fois fixes et souples” – 1967, 131) este mai apropiat de modulaţiile comparatismului actual în problema eficienţei unui studiu al constantelor. Modul său de a proiecta o grilă a constantelor ţine cont de oscilaţia şi de transformările dialectice ale acestora pe parcursul unei durate şi sub imperiul unei deveniri. Dacă Marino face cu greu compromisuri istorismului (deşi invarianţii săi reprezintă, în teorie măcar, o „formă de universalitate în acelaşi timp metodologică şi istorică” – 64), susţinând că numai proba de verificare a invarianţilor este istorică, nimic altceva, B. Munteanu avertizează de la bun început „că orice negare a istoriei este frivolă” (1967, 13). Citindu-l însă, Marino îi reproşează „prudenţa cu totul istoricistă” şi ilustrarea unei istorii a ideilor (1988, trad. rom. 1998, 71), câtă vreme opţiunea sa se îndreaptă către universalul cu valoare anistorică, sau transistorică.

Singură ideea invarianţilor literari poate explica, consideră comparatistul român, apropierile evidente între poetici de autor ale unor scriitori care nu pot fi asociaţi cu un context extra-literar sau cu vreo influenţă comună. Intuiţia constantelor literare care nu pot fi puse pe seama influenţelor apăruse deja în literatura comparată, inclusiv la istoristul Van Tieghem, în 1931, unde ar fi făcut obiectul literaturii generale. Chiar mai devreme, în 1921, în primul număr din „Revue de littérature compareé”, Fernand Baldensperger susţine apariţia unui nou umanism dintr-un „mai puţin nesigur nucleu de valori comune”, care ar rezulta tocmai prin exerciţiul comparatist. La Marino, invarianţii teoretico-literari sunt „totalitatea, manifestată sub toate formele (explicite sau latente), reflecţiei teoretice a literaturii şi despre literatură, având caracter categorial, repetitiv, stabil, circular, pseudo-original” („Etiemble, les invariants, la poétique et la littérature comparée”, din volumul colectiv coordonat de Romul Munteanu, Le comparatisme roumain. 1982, 47). Tot aici se află singura concesie făcută istorismului: invariantul ar constitui „un fel de idee platoniciană, pe care o descoperim continuu, spontan, prin anamnesis”, dar „verificarea este istorică.” (ibid.).

Dincolo de aparenţa „rece” a discursului său ştiinţific, Marino ascunde o mulţime de mize personale şi tot atâtea acţiuni tipice de ficţionalizare. Iată, de pildă aspiraţia clasică a omului Adrian Marino transformându-se, într-o singură frază, într-o calitate intrinsecă a invariantului: „În dezordinea realului, în extrema varietate a literaturilor, el introduce un anumit principiu de ordine, o rigoare care îi aparţine cu adevărat.” (60) Structură ordonatoare, Adrian Marino dă viaţă, în proiectul unei poetici a comparatismului, utopiei geometrice personale, universalizante a unei reduceri la esenţe a „dezordinii realului”, care este, de fapt, dezordinea literaturii vii. „Generalizarea reductivă” care stă fatal la baza invariantului îi apare mult mai puţin periculoasă în sens critic decât abandonul hermeneutic în dezordinea textului fragmentar şi particular, după cum imposibilitatea de a epuiza bibliografia unei idei i se pare un preţ neglijabil în raport cu câştigul elaborării unei scheme „care poate primi şi include toate noile achiziţii sau date posibile care îi demonstrează pertinenţa” (59). Pentru teoreticianul Adrian Marino, literatura este stăpânită de principiul angoasant al varietăţii şi haosului, iar literatura comparată gândită ca o istorie a invarianţilor capătă implicit, în fantasma sa teoretică, funcţii soteriologice. „Ar fi deci imposibil de a da răspuns la întrebarea capitală: ce este literatura? în afara unui model pur logic, formal, care ar avea pe deasupra şi marele avantaj de a elibera ştiinţa literaturii (inclusiv comparatistă, fără îndoială) de ghetto-ul «umanităţilor».” (1988, 218).

La un moment dat, utopia teoretică este contemplată într-o asemenea rigoare impecabilă, încât sună de-a dreptul distopic: „ceea ce ar rămâne [din analiza poeticii comparate – n.m.] ar da o schemă ce ar echivala cu o definiţie posibilă a literaturii, funcţie de anumite preconcepte şi de anumiţi parametri obiectivi bine definiţi şi metodic cercetaţi. Nici un eclectism, nici un amalgam, doar o adevărată sinteză care să asculte de propriile sale legi.” (21). Despre incapacitatea sa structurală de a se obişnui cu haosul şi cu orice principiu de iraţionalitate mărturiseşte comparatistul şi în „Mică autobiografie spirituală”: „spiritul meu constructiv nu acceptă iraţionalitatea şi absurditatea distrugerii, şi cutremurul de la 4 martie 1977 a izbutit să-mi paralizeze două zile orice activitate şi putere de concentrare. Am simţit pentru o clipă panica interioară a catastrofei ireparabile.” (1978, ed. 2004, 47).

Înainte să-şi formuleze adeziunea la teoria invarianţilor, Adrian Marino găseşte expresia concentrată a noii metode la René Wellek, care susţine că literatura comparată trebuie să fie studiul literaturii „independent de frontierele lingvistice, etnice sau politice”. Marea noutate a comparatismului înţeles ca poetică comparatistă este descoperită însă în dublul demers al lui Etiemble: tipologic, de avans dinspre particular către general, „către o definiţie obiectiv valabilă a literaturii”, şi teoretic generalizant, de asimilare a totalităţii literaturilor, respectiv a „literaturii universale” în „literatura fără niciun adjectiv” (1988, 61). Pornind de la invarianţii antropologici, trecând prin cei teoretici sau ideologici şi ajungând la cei literari, Marino imaginează literatura ca pe un fenomen transistoric. Mai precis, literatura universală reprezintă în această descriere o realitate constantă, care are drept fundament „a priori-ul imaginarului”. Teoreticianul poeticii comparate se grăbeşte să renunţe la „accidentul” istoric şi, prin urmare, la orice formă de specific, pentru a atinge mai curând condiţia transistorică şi transnaţională, singură garanţie – din punctul său de vedere – a universalităţii.

În concluzie, deşi se bazează pe un artificiu logic general utilizat în discursurile de cunoaştere, ficţiunea ştiinţifică a condus deseori la proiectarea unor adevăruri subiective şi a unor aderenţe structurale individuale drept rezultate obiective, ştiinţifice. Adrian Marino nu utilizează conceptul de invariant ca pe o ficţiune utilă, ci ca pe un adevăr pur şi dur, a cărui valoare este mai întâi intrinsecă şi doar apoi (şi secundar) utilitară. Constatăm încă o dată că formularea ştiinţifică depinde, într-o măsură uriaşă, atât imaginar (ideatic), cât şi logic şi lingvistic (retoric) de o ficţiune subiectivă oarecare. În acest sens, nu există un grad zero al limbajului ştiinţelor umaniste.

 

 

***

Aura CHRISTI

Omul care venea din regatul frigului

Să revenim la Adrian Marino – unul dintre cei mai mari cărturari europeni, deţinut politic sub dictatura ceauşistă – un nevinovat căruia i-au putrezit oasele timp de paisprezece ani în puşcăriile de la Aiud şi Jilava – supus oprobriului public în libertate, la cinci ani după moartea sa, pentru că în memoriile sale publicate postum a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume, „fără teamă de exagerare: ba chiar cu exagerare”, adică aşa cum făcea prietenul lui Van Gogh, Paul Gauguin.

În România postcomunistă au văzut lumina tiparului puţine volume atât de incomode ca Viaţa unui om singur de Adrian Marino – eseist, critic, istoric şi teoretician literar român, laureat al Premiului Herder, autor al unor lucrări de sinteză de amploare enciclopedică apărute atât în ţară, cât şi peste hotare, cum ar fi bunăoară – ca să ne referim exclusiv la câteva lucrări de referinţă publicate în România – disputata Viaţă a lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, Dicţionar de idei literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII) sau Hermeneutica ideii de literatură şi altele. Aş situa în imediată vecinătate alte două cărţi-eveniment, şi anume Iluziile literaturii române de Eugen Negrici şi Trădarea criticii de Nicolae Breban. Fiecare dintre opus-urile menţionate au stârnit – previzibil pentru tabieturile nestrăine provinciei noastre de litere – polemici pătimaşe, atacuri, campanii virulente, nu rareori calomnioase, băşcălii şi istorii anecdotice, şi mai puţin ceea ce meritau aceste cărţi de referinţă: analize reci, atente şi nepărtinitoare.

Necruţător cu lipsa spiritului critic din peisajul literelor româneşti, Adrian Marino face cu onestitate, cu o cruzime îndreptată în primul rând împotriva sa, un bilanţ al întregii sale existenţe de cărturar, fiind nedrept cu sine însuşi, precum şi cu câţiva autori trataţi din vârful buzelor sau atacaţi nimicitor. Orice ar spune despre sine însuşi Marino – şi anume că nu este şi nici n-a fost vreodată, în ciuda celor care îl taxau ca atare, un critic literar propriu-zis, nici un teoretician al literaturii, nici eseist şi nici publicist (tagma publiciştilor, şi îndeosebi a amatorilor de fragmente, îi prilejuieşte nu o dată averse de cvasimprecaţii) – înainte de a fi ceea ce pretinde, autorul Biografiei ideii de literatură este, credem noi, un ideolog, un liberal pursânge, un istoric al ideilor şi al mentalităţilor. Marino e un cărturar, un enciclopedist care se asemuia – fie direct, fie înregistrând spusele altora – cu un extraterestru, cu „omul care venea din frig” şi se simţea acasă pe această planetă străină exclusiv în preajma cărţilor şi a Doamnei Lidia Bote-Marino, care figurează cu iniţiala numelui său, L. din discreţie şi din pudoare, nu după cum s-a scris abracadabrant… Nici nu mai citez cum anume; nu merită să invoc tonele de tâmpenii şi afirmaţii mincinoase, scrise despre această exemplară carte, de un radicalism gombrowiczian.

Adrian Marino este o rara avis căreia nu-i este străină conştiinţa propriei valori. Prin acest cărturar pursânge avem în faţa noastră un erudit, un intelectual superior, cioplit din trunchiul enciclopedistului Dimitrie Cantemir. Un spirit prin excelenţă neopaşoptist, care visează Opera şi îşi construieşte o Operă cu instinctul unui enciclopedist occidental într-o ţară unde există – inclusiv de un Ralea sau Drăghicescu, citaţi de autorul Dicţionarului de idei literare – şi sunt cultivate, în continuare, cu o stranie acribie băşcălioasă, dramatică şi în esenţă de neînţeles, şmecheria, parvenitismul cu orice preţ, cultul lenei, al lucrului fuşerit, lăsat la jumătate sau terminat în doi peri, cultul minciunii, cultul ţopeniei şi al vulgarităţii, legiferarea furtului, o mentalitate colectivă ceauşizată aparent iremediabil, cartiere de o urâţenie sordidă, case de chirpici etc., în cei douăzeci de ani postdecembrişti aceste şi alte limite căpătând o amploare nemaiîntâlnită probabil în istoria României. În asemenea circumstanţe, Adrian Marino îşi construieşte existenţa în funcţie de nevoia de a lăsa în urma sa o Operă; şi recunosc pe ici şi colo fărâme de furie bine gestionată şi îndreptată, în primul rând, împotriva celor paisprezece ani atroce, irosiţi în puşcăriile de la Aiud şi Jilava, după care intelectualul de factură mitteleuropeană va munci goethean, maniacal, drămuindu-şi timpul, gândindu-l până la cele mai mici, aparent insignifiante amănunte, pentru a scrie sinteze (în care cultura română, după cum se ştie, nu excelează), dicţionare şi enciclopedii (inclusiv la acest capitol stăm pe ultimele locuri ale Europei).

Mânat de un ideal de inspiraţie neopaşoptistă, formulat de autor şi redus la nevoia de a aduce Europa acasă, Marino se va investi, aşadar, exclusiv în operă. Va încerca să recupereze Timpul pierdut şi energia consumată în mizeria şi frigul închisorilor. În condiţiile unei dictaturi feroce, cărturarul se va înzidi în visul de a aduce Europa în România, da, în această margine a ei, ipostaziată într-o ţară subdezvoltată, cu un stat de nici o sută de ani, care funcţionează fără reproş atunci când e vorba de colectarea taxelor abuzive, mai puţin sau deloc atunci când abordăm capitolele infrastructură, servicii publice, democraţie, respectarea legii, funcţionarea justiţiei şi a altor organisme statale, încât România se trezeşte an de an nepregătită pentru inundaţii, secetă sau viscole; an de an, televiziunile publice şi private abordează aceleaşi subiecte apocaliptice, aceleaşi „dezastre” naţionale, aceleaşi calamităţi, transmiţând reportaje în timpul cărora unii cetăţeni, cu o conştiinţă civică în stadiu embrionar, aşteaptă ajutoare sau pomeni. Marino este extrem de aspru cu poporul, fiul de seamă al căruia este, numindu-l populaţie.

Marino este aspru cu obştea scriitoricească; deşi adesea nedrept, acest scriitor are, iarăşi, nu o dată dreptate. E firesc să nu te consideri coleg de breaslă cu cei peste două mii patru sute de membri ai Uniunii Scriitorilor din România, majoritatea lor covârşitoare alcătuită din iluştri veleitari simpatici, agresivi, inculţi şi obraznici, scriitorii pursânge nedepăşind probabil cifra de cinci-şase la sută din numărul membrilor USR. Dacă eşti un bun scriitor, dacă ai un spirit elitist şi dacă te revendici din coasta marilor înaintaşi, e normal să refuzi să fii considerat coleg cu oricine are legitimaţie de membru al USR. Este firesc să tratezi lucrurile cu obiectivitate şi să păstrezi o distanţă salvatoare între tine şi unii pretinşi colegi de litere, împărţiţi în grupuri şi grupuleţe ce vădesc, uneori, o mentalitate primitivă, departe de pretinsa europenitate.

Contrar obiceiurilor locului, cărturarul şi ideologul Marino se verifică mereu, îşi examinează adevărul său prin recursul la mari modele, transcrie afirmaţii, maxime sau orice frântură de gând ce-l ajută să rămână el însuşi. Revine la vechile fişe făcute de-a lungul deceniilor. La un moment dat, acestea se adună atât de multe, încât nu mai are loc pentru ele în casă. Scriitorul nu găseşte loc nici pentru miile de tomuri adunate şi mută o parte din acestea în pivniţă, iar altă parte, impresionantă, este donată Bibliotecii Universitare din Cluj. Să urmărim preţ de câteva minute ce tip de afirmaţii gnomice selectează Adrian Marino: „Nimic nu vine pe gratis” (Epictet), „a nu lăsa privirea să rătăcească vizând multiple ţeluri” (Platon), „eroul este cel ce este permanent concentrat asupra unui singur ţel (immovably centred)”, „cea mai mare înţelepciune (prudence) în viaţă este concentrarea; cel mai mare rău (one evil) este împrăştierea (dissipation)” (Emerson), „voieşte mereu acelaşi lucru, respinge mereu acelaşi lucru” (Seneca), „confirmarea normelor mele de viaţă şi nimic mai mult”, „spirite ilustre erau de aceeaşi părere cu mine. Sau… eu cu ele. Ceea ce îmi dădea din nou curaj şi mă echilibra sufleteşte”. Iată doar câteva citate menite să-l sprijine în singurătatea sa atroce, de cărturar neopaşoptist, căruia nu-i este străină voinţa de a vrea o altă Românie, voinţa de a rămâne un om liber, „fără obligaţii”, voinţa de a-şi păstra condiţia indispensabilă, respectată cu orice sacrificii, de a-şi păstra statutul de liber profesionist, la care ţine ca la ochii din cap, deoarece acest statut îi asigură libertatea mişcărilor, libertatea de a-şi alege temele studiilor şi ale monografiilor de sinteză, libertatea de a-şi scrie cărţile proiectate sub cupola ideologiei caracteristice unui urmaş spiritual al marilor liberali interbelici.

Autorul ultradisputatei Vieţi a lui Alexandru Macedonski izbuteşte cu reală dificultate să se menţină pe linia de plutire aleasă. Una dintre cele mai dificile piedici sub dictatură e lipsa literaturii de specialitate care să-i asigure o documentare fără reproş. Pe cărturar îl pândeşte pericolul de a-i fi îngrădită în orice clipă libertatea. În acest sens, e suficient să consultăm şi alte izvoare, care dovedesc cu asupra de măsură aceasta. Prima limită este pulverizată prin intermediul multiplelor voiaje de documentare şi de informare, voiaje făcute pe parcursul întregii sale existenţe – mai puţin după 1989 – cu o sumedenie de sacrificii datorate sărăciei, dictaturii şi condiţiilor restrictive impuse de sistemul represiv.

Am citit cu reală simpatie şi cu admiraţie paginile dedicate strategiilor şi subterfugiilor gândite de Adrian Marino în scopul de a-şi păstra libertatea sub inumanul sistem ceauşist. Parcă ar fi pagini scrise de un polonez sau de un rus! În timp ce reciteam memoriile marinoene, m-am surprins nu o dată făcând o paralelă între rezistenţa acestui mare spirit sub Ceauşescu şi rezistenţa regizorului Jerzy Grotowski, descrisă exemplar în Pământ de cenuşă şi diamant (traducere de Diana Cosma, Editura Ideea Europeană, 2010). Autorul acestui volum, regizorul Eugenio Barba, inventariază strategiile gândite de comun acord cu ilustrul creator al teatrului-experiment polonez Grotowski, strategii şi trucuri menite să intimideze organele represive. Una din acestea consta în crearea unei reţele de admiratori în ţările occidentale printre specialişti şi recenzenţi de influenţă care să scrie despre atipicul teatru polonez. După lectura ecourilor din presa occidentală, reprezentanţii dictaturii poloneze deveneau de trei ori mai prudenţi, căci erau conştienţi de faptul că în cazul în care aceştia vor recurge la represalii, opinia publică din statele libere ale Europei va lua negreşit atitudinea cuvenită faţă de orice abuz. De aici, multiplele jocuri salvatoare, de aici sumedenia de măşti, tertipuri şi pânde, care prelungeau existenţa teatrului grotowskian în condiţiile unei puşcării extinse la scara Poloniei, dictatura din Polonia nefiind, totuşi, comparabilă cu cea românească – feroce şi, în esenţă, barbară.

Identic aproape procedează Adrian Marino, care des­crie cu lux de amănunte modul de a edita cărţi şi de a-şi face publice succesele în Occident, pentru a lăsa impresia cerberilor dictaturii roşii că este celebru peste hotare. Prin urmare, nu poate fi intimidat aici, în ţara lui, în plină dictatură. Nici nu-i poate fi îngrădită, fără riscurile inerente, libertatea de expresie şi libertatea de mişcare. Cu toate luptele şi succesele, cărturarul Marino observă nu o dată faptul că „mă găseam deci dezarmat, naiv, «rupt» de realităţile româneşti imediate”. Dezamăgirea provocată şi de ceea ce a urmat după Revoluţia din 1989 îi accentuează dorinţa de a se izola, de a rupe aproape orice relaţie cu lumea literară, cu instituţiile şi personalităţile din ţările europene, aflate – din punct de vedere cultural – într-o splendidă şi probabil meritată decadenţă: „Experienţele au fost atât de profunde şi traumatizante, încât o întrebare a început să mi se pună cu tot mai mare intensitate. A devenit aproape obsesivă. În definitiv, de ce şi pentru ce am suferit? Şi cu ce urmări şi rezultate? Ce sens a avut întregul meu «sacrificiu»? Căci a fost, fără îndoială, unul. Deşi nu-l exagerez şi nu-l «eroizez» în nici un fel. Şi nu pretind nici o compensaţie sau recunoaştere publică. De la nimeni şi sub nici o formă”. Aceleaşi constatări amare revin obsesiv pe parcursul memoriilor şi sunt întunecate de „o imensă decepţie”, de „un eşec şi un «faliment» total”. Autorul regăseşte mereu „o agitaţie şi suferinţă inutile. Bune intenţii irosite şi nu o dată calomniate”.

Dezamăgirile ţin şi de prestaţia clasei politice postdecembriste, o clasă politică alcătuită într-o proporţie alarmantă din pretinşi oameni politici de un primitivism vesel, zornăitor şi rapace, cu instinctul unei parveniri joase; o clasă politică în majoritatea ei fără coloană, ruptă de trecut, de tradiţie şi lipsită, în majoritatea cazurilor, de specialişti, cu un spirit de o mediocritate surâzândă, obraznică, spirit aţâţat de setea de a se îmbogăţi peste noapte. În asemenea medii, un spirit ca Adrian Marino a „făcut mereu o figură de intrus, de inoportun, de inadaptat, în cel mai bun caz”. Retragerea sa din activitatea politică e un gest de onoare şi de demnitate, cu atât mai mult cu cât un biet scriitor nu are cum modifica catastrofica „supravieţuire” – cu vorbele lui Adrian Marino – „a comunismului în forme democratice”. Perioada vizată de creatorul Dicţionarului de idei literare este, indubitabil, cea postdecembristă, când, după cum se vede din ce în ce mai limpede, în joc este destinul naţiunii române, aflată sub semnul celei de-a doua schimbări la faţă care ar putea să însemne – spre dezamăgirea unui gânditor ca Emil Cioran; şi nu numai a lui – dispariţia poporului român. „Crunta ironie a făcut ca România să aibă, după 23 august 1944, o cu totul altă schimbare la faţă decât visase Cioran, în cartea din 1936, împreună cu generaţia lui – scrie profesorul, criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu – România a avut parte de faţa comunistă. Iar când aceasta părea că o să dispară în 1989, încât până şi scepticii Emil Cioran şi Eugen Ionescu au tresărit întorcându-şi privirile către ţară, după atâta amar de vreme, cu speranţă, s-a dovedit că noua schimbare la faţă e tot una aberantă, dar cu mult mai parşivă decât cea veche, căci ar putea să însemne nu schimbare la faţă, ci dispariţia însăşi a României.” (s.n.)

De o gravitate extremă e faptul că din arena actualităţii au fost excluşi înţelepţii cetăţii şi creatorii de vârf, încât la diverse emisiuni TV de un nivel cât de cât acceptabil revine tot mai des întrebarea: unde sunt scriitorii, oamenii de cultură, membrii Academiei Române? Răspunsul e pe cât de simplu pe atât de dramatic: scriitorii, oamenii de cultură, unii dintre aceştia membri ai Academiei Române, înţelepţii ţării noastre au fost marginalizaţi, ca să nu spunem exilaţi în propria ţară. În prim-plan se află comentatorii în vogă, care îşi trăiesc, zgomotoşi şi rapace, ca oricare dintre imposturi, momentele lor de glorie: „Orice impostură îşi are momentul ei de grandoare, altfel ar trece neobservată pe lângă noi şi lipsită, fireşte, de orice glorie. Mai mult de atât: impostura se arată de fiecare dată sub masca adevărului, «demască» miturile inventând moda «demitizărilor», când ea însăşi e întruchiparea mistificărilor, cădere în mitologie şi în «semibarbarie», cum ar spune Eminescu, cel supus, de aceiaşi impostori, «demitizării»”.

În condiţiile demitizărilor violente şi ale instaurării unei barbarii transpartinice, în ce fel un scriitor sau o mână de scriitori să urnească România din perioada de modernitate neconsumată, nedusă la împlinire, perioadă în care – la începutul mileniului al III-lea – prosperă discrepanţa flagrantă dintre vârfurile care alcătuiesc elita creatoare a acestei ţări – nu mă refer la elita transpartinică abuzivă, exclusivistă, mondenă, care domină de peste douăzeci de ani – şi păturile de jos ale societăţii?; din nefericire, în România nu există o clasă de mijloc. Cât despre clasa politică – aşa-zisa clasă politică –, Marino are dreptate: „Ce puteam crede despre un aşa-zis «Parlament» al României care refuză comemorarea oficială a Revoluţiei de la 1848? O adevărată ruşine naţională!”.

În arena scrierii marinoene revine nu o dată kierkegaardiana dilemă sau/ sau. Autorul se regăseşte în situaţia de a alege între cariera politică şi vocaţie, între familie şi vocaţie, între onoruri şi vocaţie. Având o puternică vocaţie de scriitor, autorul acestui opus incendiar alege ceea ce se cuvine. După cum se ştie de la iluştrii maeştri invocaţi, „pentru scriitorul adevărat, pentru omul de cultură autentic, «opera», «creaţia» trec, în mod firesc, pe primul plan”. În cazul autorului aspru şi drept, goetheana voinţă de limitare îşi arată multiplele feţe. Marino are stil şi în nedreptăţile sale. Aroganţa sa pe deplin justificată este pe măsura orgoliului şi a operei dăruite României; aroganţa e o vacanţă a orgoliului. Probabil că acest autor – unul dintre marii nedreptăţiţi ai istoriei literare româneşti – şi-a câştigat inclusiv dreptul la nedreptate. Pornirile justiţiare, ţâşnite aparent din resentiment, sunt consecinţa suitelor de nedreptăţi suportate stoic de-a lungul unei dramatice existenţe exemplare de un cărturar atipic în contextul unei culturi marginale, rău cunoscută şi rău tratată acasă, necunoscută şi, adesea, dispreţuită în lume.

Vina le aparţine, în primul rând, scriitorilor; pe unii dintre aceştia îi incriminează Adrian Marino, punând la stâlpul infamiei discordia din lumea literară, discordie care îşi trăieşte în perioada post-revoluţionară grandoarea: „Căzut pe mâna hidoasă a «vieţii literare», devii o victimă sigură. În orice caz, un obiect de senzaţie, în presă, denigrat, compromis, murdărit public. Am mai spus-o şi repet: nu mă tem nici de SRI, nici de Securitate. Cine vrea să mă verifice n-are decât să consulte dosarele depuse la BCU Cluj. Dar de veninul fără scrupule al «vieţii literare» – într-un anume sens – mă tem, deoarece pasiunea şi voinţa sa de denigrare şi compromitere nu are nici un fel de limite”; „Eu (şi alţii) suntem de fapt dezarmaţi. Orice acuzaţie devine posibilă. Orice «vânătoare de vrăjitoare» este permisă. Orice calomnie justificată”. Ceea ce i s-a întâmplat în pos­teritate vorbeşte de la sine. E suficient, în această ordine de idei, să ne referim en passant la modul în care a fost receptată această carte, la penibila, ignobila campanie de denigrare menită să-l compromită pe Adrian Marino, pentru ca orice om de bună credinţă, orice om cu judecata necoruptă, să cadă pe gânduri.

Adrian Marino completează suita de cărturari nobili, rari, transformaţi – prin complicitatea unei părţi a presei şi a câtorva scriitori influenţi – în victime ale CNSAS. Acuzele de colaborare cu securitatea sunt de departe gratuite; nu există probe concludente în acest sens. Nu există, conform uzanţelor, o sentinţă de colaborare dată de tribunal. Nu puţini ex-scriitori grăbiţi să calomnieze – hrănindu-şi astfel mediocritatea din veninul aruncat în statuile acestei literaturi – îşi văd de meseria lor de denigratori consacraţi, răscolesc prin dosare, smulg fragmente de file interpretabile, falsifică, inventează şi bricolează pe seama existenţei acestui mare cărturar, fiindcă dincolo de moarte – prin această carte-document a unui destin exemplar – autorul ei a deranjat nu puţini actori ai mondenităţii culturale de pe malurile Dâmboviţei. „Aceasta este starea lamentabilă a întregii societăţi româneşti după jumătate de secol de teroare poliţienească – susţine Adrian Marino cu amărăciune. Este greu să nu fi decepţionat de o astfel de decădere şi descompunere morală generalizată. Iar psihologia «dosarelor» şi a «informatorilor», sistematic alimentată, nu numai că o întreţine, dar o şi amplifică în proporţii de masă catastrofale. O epocă într-adevăr tristă, deprimantă, demoralizantă”. (s.n.) În asemenea condiţii, recursul la izolarea cvasitotală se înscrie în albia normalităţii asumate.

Viaţa unui om singur nici vorbă să fi fost scrisă din dorinţa de a plăti poliţe. Nu voi repeta enormităţile vehiculate în această ordine de idei; nu merită. Viaţa acestui cărturar atipic a fost un purgatoriu inclusiv prin preţul plătit pentru darurile oferite; singurătatea construită timp de decenii, harul, izolarea şi capacitatea titanică de a te livra unui proiect major se plătesc: „Am învăţat, în acelaşi timp, cum poate fi trăită, asumată şi, într-un anume sens, chiar valorificată, singurătatea. Şi, mai ales, care este preţul său – în treacăt fie spus – enorm. Căci totul se plăteşte în viaţă”.

Ajuns la capătul unei existenţe marcate de vârfuri spirituale de neatins şi de privaţiuni – nu puţine sunt rândurile în care vedem cum sângerează, cum plânge acest om venit din ţara frigului şi a jocului cu abstracţiunile – neîndurător cu sine însuşi în primul rând, protagonistul acestei existenţe vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat în realitate, îşi face sieşi înainte de toate un examen, pentru a pricepe scriind: „Această recapitulare finală este, probabil, textul cel mai «liber» din întreaga mea Viaţă, la propriu şi la figurat. Nu sunt preocupat nici de dimensiunile manuscrisului, nici de editare, nici de punerea postumă în valoare, ci doar de reconstituirea cât mai fidelă a adevărului «meu». Fără inhibiţii şi fără ipocrizie. Ceea ce, constat tot mai mult, nu este uşor”. (s.a.) Întreprinderea pe care şi-o propune ideologul nu este una uşoară. Cărturarul însuşi ajunge la concluzia că Viaţa… „este textul cel mai dificil dintre toate. Căci a rememora, fie şi reduse în esenţă, cel puţin şase decenii de mizerii, suferinţe, aberaţii, persecuţii, denigrări implică o mare uzură nervoasă”.

Dacă tragem cu ochiul la Platon, care împărţea oamenii în funcţie de temperament în două categorii dyscolos şi eucolos, avem prilejul de a trece – ca printr-un luminiş – printr-o grădină incredibil de bogată, asistând la un spectacol al cunoaşterii nestrăin de limanul surprizelor şi în cazul Adrian Marino. Astfel, „dacă celui dyscolos i se împlinesc nouă din zece dorinţe, el nu se bucură de cele nouă, ci se necăjeşte de acea unică neîmplinită; cel eucolos, dimpotrivă, când i se strică nouă şi izbuteşte una, se bucură de aceasta şi ştie să se mângâie de celelalte. Dar precum nu este uşor să existe vreun rău fără nici o compensaţie, aşa vedem şi aici, că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte şi fricoase, deşi vor avea să sufere mai multe rele şi dureri închipuite, vor avea mai puţine rele decât cei veseli şi fără griji; căci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de nenorociri şi se pregăteşte astfel a întâmpina viitorul, nu se va înşela aşa de des, precum se înşală cel ce vede toate în culori trandafirii”. (Arthur Schopenhauer, Despre ceea ce este cineva) Faţă în faţă cu firea sa, enciclopedistul Marino se va măcina de zece ori pe secundă pe marginea unui proiect nedus la capăt sau din varii pricini ratat şi va trece peste bucuriile şi împlinirile prilejuite de cărţile încheiate sau de faptele duse la capăt, ca şi când înlăuntrul său ar exista un mecanism, care – triind între lucrurile desăvârşite şi cele poticnite – ar insista asupra celor din urmă. În cazul analizelor ce ţintesc firea celor din preajmă funcţionează fără reproş, aproape de fiecare dată, acelaşi sistem, ca să nu spunem aceeaşi busolă lăuntrică, sensibilă îndeosebi la părţile întunecate, maligne, surse ale nefericirii, firea cărturarului înclinând, fără îndoială, spre un dyscolos bine conturat, cu deosebiri nete de categoria descrisă de Platon, căci despre Marino se pot spune multe lucruri, dar numai calificativul fricos nu i se poate nicidecum atribui.

În demersul esenţial care este Viaţa…, în acest examen al unei existenţe exemplare, firea iese, fără tăgadă, la suprafaţă. Ochiul obişnuit cu nefericirea al acestui om singur alege ceea ce-l împinge temperamentul să aleagă; şi nu ai cum să-i reproşezi cuiva propria natură, felul de a fi, decât dacă luneci în absurd sau pe alte domenii eşuate într-o umanitate cariată. Folosind pe parcursul întregii existenţe acest eficace instrument – nietzscheana „disciplină a suferinţei” – îl face pe autorul volumului Pentru Europa să acumuleze o tensiune uriaşă, ce explodează în forme dyscolos în cartea vieţii sale. Ce i-a oferit această tensiune inumană, acumulată în nefericire? Inventarierea ei la limita subţire ce desparte fiinţa de neant ne duce cu gândul la hierofantul suferinţei, ca să constatăm bogăţia sufletului prins în menghine de nefericire şi tensiunea ce-i inoculează, spune Nietzsche, „vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea şi îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii şi toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măştii, spiritului, vicleniei, măreţiei: – n-au fost oare toate acestea obţinute prin suferinţă, prin disciplina marii suferinţe?”

Adrian Marino este unul dintre cei mai nefericiţi oameni din literatura română. Adrian Marino este unul dintre oamenii mari ai acestei culturi cvasinecunoscute în ţară, care s-a apropiat de planeta suferinţei dintr-un alt unghi, conştient de capitalul reprezentat şi ascuns în ceea ce numim suferinţa filtrată în nefericire şi tratată – dincolo de duritatea, grozăvia şi absurditatea care se arată a fi durerea – cu ochi diferit: probabil, mai atent, mai încet şi mai răscolitor, tresărind la nuanţe, peste care un ochi fericit trece fără să tresară, deci, pluteşte menţinându-se invariabil la suprafaţa lucrurilor. În urma unei asemenea incursiuni, autorul se alege, conform propriilor mărturii, cu o revigorată, „mare tensiune sufletească, despre care, sincer spus, nu ştiu ce să cred: ori sunt «anormal», ori sunt un spirit suficient de tare, care să supravieţuiască şi chiar să realizeze unele construcţii intelectuale în condiţii extrem de grele”. Probabil că şi din aceste motive – în capul listei găsindu-şi un loc de onoare noua tensiune – Marino nu se regăseşte în cărţile scrise altădată; lucrările sale de referinţă îi rămân cu desăvârşire străine, pentru că au costat enorm şi au fost scrise într-o ţară unde nu sunt apreciate, decât cu excepţii, cum ar fi meritat, „rezistenţa morală, verticalitatea, independenţa de spirit”. E una din cauzele pentru care Marino vorbeşte despre o ţară „a eternei improvizaţii, fuşerelii şi amatorismului dominant. Unde nu se construieşte nimic solid, nimic durabil, nimic în perspectiva rezistenţei «istorice». Unde finisajul etic pare pedant. Iar ideea că «Dumnezeu se ascunde în detalii» este total necunoscută, inasimilabilă. Revin cu amărăciune: o ţară doar a lucrului de mântuială, care te aduce adesea la exasperare. Ţara lui pseudo, în toate domeniile”, unde „totul este strict personalizat, rezolvat subiectiv şi mereu negociabil. Apoi eterna şmechereală, talentul de a înşela, de a mistifica, de a salva aparenţele. Este faţa, poate, cea mai benignă, a eternelor «forme fără fond». Din care cauză absolutul şi radicalismul etic, politic şi ideologic sunt refuzate structural spiritului românesc. O incompatibilitate şi imposibilitate fundamentale. O existenţă ce se consumă în permanenţă doar în imediat, aproximativ, relativ şi improvizaţie combinativă. Nu contest, uneori, abilă şi pe termen scurt chiar eficientă. Dar fără nici un fel de rezultate durabile”.

În siajul lui Witold Gombrowicz, scriitorul îşi alege „marginalitatea ca patrie” şi face exerciţii de înstrăinare. Textul abundă în întrebări de genul „ce legătură am eu cu această lume?”, răspunsul căzând abrupt ca tăişul unui paloş: „Evident, nici una”. Acest spirit nordic parcă dinadins ar face eforturi să rămână străin, incomod, scorţos şi exotic, continuând să vadă cu luciditate acerbă realitatea hiperbalcanizată din jur. Cărturarul nu ezită să condamne România reală, pentru ca de îndată, în raza paşoptiştilor, să viseze România lui – România unei mâini de oameni mari: „Cultura nu se poate dezvolta fără un grad înalt de civilizaţie. În ce mod, deci, «a fi european»? Răspunsul este unul singur: a fi român şi european în acelaşi timp. Într-o formulă proprie de sinteză. A ne revendica de la o dublă tradiţie, de la o dublă serie de valori şi a ne afirma o dublă identitate: română şi totodată europeană”, „a aduce Europa acasă, a o transforma într-o realitate locală constituie o operaţie mult mai complicată, mai dificilă şi mai constructivă”. Iată un program major, de o actualitate stringentă, de care face abstracţie majoritatea politicienilor locuiţi de febra fanariotizării.

Ceea ce am încercat – citind acest voluminos opus de memorii scris excelent – s-a redus aproape de fiecare dată la efortul de a înţelege un om dificil şi întortocheat, o personalitate extrem de puternică, de o imensă vulnerabilitate, un dyscolos, să recunoaştem, atipic, totuşi. Un om care îşi întinde câteva capcane şi îşi construieşte o mască după alta, apoi – aidoma unui prestidigitator de vocaţie – izbuteşte să-şi tragă pe sfoară unii lectori, întinzându-le, de pildă, capcana mizantropiei ori capcana resentimentarului. Am făcut efortul să înţeleg un scriitor dur, în primul rând, cu sine însuşi, un om al cărţii grăbit să facă exerciţii de autodenigrare, dorindu-şi să se depăşească şi să se priceapă pe sine însuşi – e lucrul cel mai greu din lume – şi ajungând la concluzia că, prin modul său de a fi, a intrat într-un joc imposibil, iar logica întortocheată a acestuia îi scapă ca argintul viu printre degete, căci primul obstacol este el însuşi, mai exact, firea sa labirintică: „Nu sunt deloc simplu de explicat formele, cauzele şi efectele singularităţii şi singurătăţii mele tot mai accentuate. N-am dorit-o niciodată. Dar am acceptat-o ca pe o calamitate naturală şi nimic mai mult”.

Sentimentul de a fi un intrus iremediabil îl urmăreşte ca o maladie incurabilă pe autorul cărţii Libertate şi cenzură în România, ce se vede pe sine ca pe „«un corp străin», neintegrat şi neasimilabil”, ca pe „un intelectual nefericit, într-o ţară nefericită”, ca pe un cărturar ce trece „prin momente de mare perplexitate şi ambiguitate” sau „«un arhivar», în primul rând, al propriei sale existenţe, pe care n-ar mai relua-o niciodată de la capăt”. Un mare cărturar marginalizat ce notează – cuprins de amărăciune – că „rar mi-a fost dat să văd, ca după 1989, «o viaţă literară» mai standardizată, mai conformistă şi coruptă”. Fără îndoială, corupţia în mediul literar a ajuns până în punctul în care se negociază, se vinde şi se cumpără aproape totul, inclusiv lucrurile considerate de înaintaşii noştri iluştri sfinte.

În acest context, în luminoasa umbră a lui Ignaţiu de Loyola, Adrian Marino îşi propune să recurgă – nici mai mult, nici mai puţin – la exerciţii de adevăr: „Este greu să priveşti realitatea în faţă – extrem de dură – la sfârşitul unei vieţi care numai «comodă» nu a fost. Dar adevărul trebuie acceptat până la capăt. Aşa cum a fost. Fără rezerve. Fără menajamente, ipocrizii şi false pudori”. Ca şi când ar presimţi cum vor fi tratate memoriile sale, scriitorul susţine premonitoriu că „nu este vorba de nici un complex de persecuţie, de inferioritate sau de o iluzorie supraevaluare. Pur şi simplu doar de recunoaşterea unor evidenţe: am fost şi am rămas – mai ales după revenirea în viaţa culturală – un mare izolat. Un intrus, un inoportun. Neasimilat niciodată, acceptat şi tolerat doar la limită, în noua societate comunizantă”.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]