Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”

S-a mai întâmplat că, taman atunci, un bolnav dintr-un alt salon avea nevoie urgentă de ajutorul infirmierei și a apăsat pe butonul de alarmă de la capătul patului său, iar pagerul Anetei (căci era înzestrată cu un pager) a început să producă bipuri și semnale luminoase. Astfel că Rujatu nu mai apucă să o întrebe unde e toaleta, iar Aneta se grăbi către salonul șase, lăsându-l pe baronul local într-o mare dilemă. De fapt, în spitalele moderne, fiecare salon are propria toaletă, însă putem presupune că, sub presiunea urgenței, Rujatu uitase de acest detaliu. Se va vedea că e doar o simplă presupunere, căci ulterior va rătăci minute în șir pe holurile spitalului, în căutarea a ceea ce știm că îl interesa, dar nu putem spune deocamdată, deoarece nu știm destul de precis, ci doar presupunem, iar presupunerea conține dintotdeauna un coeficient aproximativ.

Între timp, Aneta a făcut injecții, a pus perfuzii și a dat pastile bolnavilor din sectorul ei de activitate. Ce altceva ar fi putut face? Ceea ce știu și vă pot spune cu deplină certitudine este că, în momentul când a revenit în salonul trei, a găsit-o, în locul Rujatului, pe soția acestuia. Femeia cu barbă se văita la capătul patului pacientului al cărui singur merit era că avusese cândva doi rinichi sănătoși, iar acum mai avea numai unul. 

— Oh, mămăică, ah, mămăică, ce-ai făcut, fetițo? Oh, mămăică, de ce, fetițo?… – striga aproape disperată femeia cu barbă.

— Doamnă, fata dumneavoastră e dincoace, îi atrase atenția Aneta. Sau, mă rog, băiatul. Tatăl lui, ei, spunea că mai întâi a fost băiat.

Cu ochii umflați de supărare, sau fiindcă așa erau ochii ei, femeia cu barbă se apropie de celălalt pat și cercetă cu luare aminte alcătuirea învelită în ghips care zăcea acolo.

— Habar nu are. De unde să știe el? În realitate, a fost mai întâi fată și după aceea a devenit băiat. Dar acum vrea din nou să fie fată, pentru că s-a îndrăgostit de un fotbalist și a rămas gravidă. 

— Parcă ziceați că e deja fată, observă Aneta.

— Lăsați, doamnă, că știu eu mai bine, îi răspunse oarecum înțepat femeia cu barbă. După care își reluă behăiala, ce-i drept, într-un mod cam teatral. Oh, mămăică! Ah, mămăică! Cum ai putut să ne faci una ca asta?… Ah, biata de ea!… Dacă ați ști cât e de sensibilă!… Nu a mai rezistat presiunii. Asta s-a întâmplat. Numai din cauza nenorocitului de tac-su, știu eu!… Ah, oh, oh, oh!… 

— Dacă vreți, puteți să plângeți, o încurajă Aneta, în timp ce schimba pacientului numărul unu, să-i zicem provizoriu așa, perfuzia din care picura un lichid ușor gălbui. 

Cu precizarea că pacientul numărul doi era cel cu un singur rinichi. Sau fără un rinichi, cum preferați.

— Nu-mi vine să plâng. Sunt doar rănită și supărată, și nu-mi pot explica de ce. Scoase din poșetă o batistă, își suflă zgomotos nasul, apoi continuă: Mă simt foarte vulnerabilă emoțional. Știi, soțul meu, fostul meu soț… Ticălosul! După ce a fost ales europarlamentar, și-a găsit pe alta. E cu douăzeci de ani mai tânără. Spune și dumneata! Ce are aia și eu nu am? 

Ca să o consoleze, Aneta se gândi că ar fi nimerit să îi distragă atenția de la necazul ei și să o îndrepte către probleme cu caracter mai general.

— E multă durere și tristețe într-un spital, zise. Să nu credeți că mă plâng. Nicidecum. Vreau doar să zic. Știți cât mi-a venit factura la gaze? Te sperii, nu alta!

— Vreau să dețin controlul, să nu scap nimic de sub control, răspunse femeia cu barbă, de parcă în viața ei nu ar fi existat facturi de gaze. Și mai sunt și obosită. Ah, cred că arăt ca naiba! Nu am dormit deloc… 

În timp ce vorbea, scormonea în poșetă, căutând ceva ce nu găsea, probabil trusa de machiaj. Și tot scormonind, pipăind cu vârful degetelor și încercând să ghicească forma obiectului pe care îl căuta, își rotea ochii umflați într-o parte și-n alta, până când văzu, mai întâi pe lângă piciorul patului, apoi urcând pe pat și strecurându-se pe sub carcasa de ghips în care se afla fiică-sa sau fi-su, un fir electric care venea nu se știe de unde.

— Ho! Ce-i cu firul ăsta aici? Doamne, Dumnezeule, poate o electrocutează!

— Nu o electrocutează… E de la monitorul cardiac, o liniști Aneta.

O liniști e doar un mod de a spune. Nu o liniști deloc.

— Da? Dar furtunul ăsta? insistă femeia cu barbă.

— E de la ventilația artificială. 

— Hm. Văd că mai e unul acolo… Nu cumva?…

— Ăla colectează urina.

— Și toate aparatele astea… Dacă iau foc? Dacă explodează? Cine răspunde?

— Nu explodează. Sunt necesare. 

Ca prin minune, acest din urmă argument reuși să o calmeze. Poate că, dacă televizorul ar fi fost deschis și ar fi putut urmări emisiunea „Capriciile iubirii”, femeia cu barbă s-ar fi calmat de-a binelea. Dar când, la cererea ei, Aneta deschise televizorul, tocmai se transmitea un breaking-news cu un copil din Belgrad care își împușcase vreo cincisprezece colegi de școală, ca să primească like-uri pe facebook. 

— Doamnă, lumea e plină de pericole! Nici nu știi când te lovește soarta, pentru că sufletul este ceva foarte delicat. 

Ce treabă are aici sufletul? ar fi putut întreba Aneta. Pentru mine, însă, aceasta este o bună ocazie de a vă arăta că știu lucruri fundamentale despre suflet. Este ceva care în matematică se numește mulțime vidă, un fel de zero tăiat în două, adus din Danemarca sau poate din Norvegia. O mulțime vidă este mulțimea fără niciun element, inclusă în orice altă mulțime, dar disjunctă, asta însemnând că, oricât ai intersecta-o, rămâne ea însăși. Altfel spus, mulțimea al cărei cardinal este zero. Dar în momentul când spui asta, deja transformi nimicul în ceva. Exact! Acest nimic transformat în ceva este sufletul. Mai am și alte idei culese de pe internet, dar deocamdată mă opresc aici.

Când pagerul o chemă din nou pe Aneta în salonul șase (ce naiba se tot întâmpla în salonul ăla am să vă spun mai încolo), femeia cu barbă intră de-a binelea în panică. Mai întâi tresări, deoarece bipurile pagerului o luaseră prin surprindere. Apoi, văzând pe ecranul pagerului Anetei cifra șase licărind de trei ori la rând, ceea ce în imaginația ei însemna șase-șase-șase, făcu legătura cu un anumit pasaj din Apocalipsă. Altminteri, era foarte credincioasă, în sinea ei. Nu că ar fi citit vreodată din Biblie, dar aflase de la o prietenă ce catastrofe poate provoca acest număr diabolic.

— Unde pleci? se alarmă.

— Mă cheamă în alt salon. 

— Și mă lași singură? Dacă se întâmplă o catastrofă?

— Doamnă, nu vreau să pară că mă plâng. Vreau doar să zic. Lucrez de zece ore, colega care trebuia să mă schimbe nu a venit, fiindcă băiețelul ei a făcut rujeolă, face asta cam o dată la două săptămâni. Celelalte s-au transferat la un spital din Germania. Dacă ați ști câte am pe cap!…, răspunse Aneta în timp ce ieșea, grăbindu-se către salonul șase.

Am impresia că femeia asta, femeia cu barbă, vreau să zic, suferea de borderline. Probabil avusese vreo traumă în copilărie, căci era fiica unui fost nomenclaturist, fost prim-secretar de județ. Altfel nu-mi explic cum putea să treacă atât de repede de la o stare sufletească la alta. După ce Aneta a ieșit, în loc să intre în panică, cum ne-am fi așteptat, se aplecă deasupra patului în care teoretic se afla fiică-sa și, clătinând din cap, o mustră cu voce blândă.

— Ah, mămăică! Oh, mămăică!… Poftim, tocmai azi ți-ai găsit! Mă simt atât de tristă!… 

Prin urmare, scoase din poșetă un smartphone de ultimă generație și, folosindu-l ca oglindă, începu să-și aranjeze ținuta. M-am machiat greșit, arăt ca naiba, mormăi pentru sine. Ochii umflați, cu pleoapele acoperite de pungi de grăsime, îi confirmau presupunerea. Și totuși, în ciuda aparențelor, îi veni ideea năstrușnică de a-și face câteva selfie-uri cu fiică-sa. Pentru orice eventualitate, în caz că ceva, să aibă o amintire. Dar mai întâi trebuia să se rujeze. Când o femeie cu barbă (și mustață, am uitat să menționez) se rujează, apar niște contraste deosebit de interesante, mai ales dacă are buze strâmte și subțiri. Din nefericire, din cauza mâinilor scurte și groase, de altfel și picioarele îi erau la fel, pozele ieșeau ca naiba, din orice unghi le-ar fi luat. Lasă că nici lumina nu era suficient de puternică. Îi făcea ochii și mai bulbucați, fața și mai lată decât era, iar gușa îi atârna ca o piftie acoperită de solzi. Ca să nu mai spun că din fiică-sa nu se vedeau decât câteva fragmente de ghips, ceea ce o nemulțumi. 

Noroc că, în momentele următoare, în salon își făcură apariția doi brancardieri. Erau doi bărbați zdraveni, care ar fi putut lucra în construcții, însă ei își găsiseră un loc de muncă mai comod aici, cărând pacienții dintr-o parte în alta. De la ambulanță în salon, din salon la Tomografie, de acolo în sala de operații, pe urmă iar în salon și, din când în când, direct în frigiderul de la morgă. 

— Hei, flăcăilor, îmi faceți, vă rog, un selfie? întrebă femeia cu barbă, prefăcându-se prietenoasă. 

Cei doi se priviră câteva clipe nedumeriți. Unul dintre ei, cel mai înalt și care se credea șmecher, făcu un pas înainte și spuse:

— Doamnă, în primul rând că selfie înseamnă să-ți faci singur ce ai de făcut. Și în al doilea rând, am venit aici cu altă treabă. 

După care, crezând pesemne că e vreun donator, se repeziră să-i ia odrasla din patul unde se afla și să o pună pe brancardă. Cine știe ce aveau de gând să-i mai facă după aceea. Cel mai probabil, în locul ei ar fi adus un alt pacient aflat în comă indusă. Și cine știe ce s-ar fi întâmplat cu adevărat, dacă în momentul imediat următor nu ar fi intrat în salon Rujatu însuși. După ce își rezolvase, într-o zonă îndepărtată a spitalului, problema pentru care plecase, rătăcise minute în șir pe coridoare, până să regăsească, în sfârșit, drumul către secția de reanimare. Poate că nici nu s-ar mai fi întors, dacă nu ar fi constatat că își uitase telefonul. În mod sigur nu s-ar fi întors dacă ar fi știut că între timp ajunsese aici și nevastă-sa. Mai precis, fosta nevastă. Aceasta tocmai se certa cu brancardierii.

— Hei, hei, ce faceți?

— Știm noi ce facem.

— Asta e fiică-mea, lăsați-o în pace. Luați-l pe celălalt. 

Cei doi brancardieri se priviră din nou nedumeriți. Sau poate că așa erau ei, nedumeriți de felul lor.

— Băi, cred că am greșit salonul, zise cel mai înalt. Dar nouă ni s-a spus salonul trei.

Celălalt nu răspunse, doar ridică din umeri, în semn că puțin îi pasă. În momentul când intră pe ușă, revenind de pe unde umblase, Rujatu îi găsi într-o periculoasă degringoladă morală. 

— Nu cumva mi-am uitat aici telefonul? Nu-l mai găsesc, zise. Apoi, văzându-și fosta nevastă, exclamă: Ah, sunt o victimă a propriului destin!

Mi se pare că mai spusese chestia asta. De altfel, o spunea ori de câte ori avea ocazia.

— Pe unde umbli, nenorocitule? Nu-ți pasă de fiică-ta! Era cât pe ce să o răpească!…, strigă femeia cu barbă, confirmându-i astfel negrele presimțiri.

— Pleacă, lasă-mă în pace! răspunse Rujatu. Când te văd, îmi vine să… În ultima clipă, renunță la tonul amenințător și spuse cu totul altceva: Simt o emoție negativă!

Fiindcă erau de față și cei doi brancardieri, reprezentanți ai electoratului. În astfel de situații, mult mai indicat este, dimpotrivă, să adopți o conduită amabilă, subtilă, diplomatică. De aceea, băgând mâna în buzunarul interior al hainei, scoase de acolo legitimația de europarlamentar, o flutură pe sub nasul brancardierilor și, fără alte comentarii, le făcu semn cu capul, indicându-le pe unde să iasă din încăpere. Ceea ce ei au înțeles fără dificultate, deși din greșeală. Căci, după ce văzuseră o mulțime de filme pe Netflix, aveau impresia că orice legitimație scoasă din buzunarul interior al hainei este fie de la FBI, fie de la CIA. Așa că, în loc să ia pacientul numărul unu, au pus pe brancardă pacientul numărul doi și au ieșit cu el. Sper că știți cine era pacientul numărul doi, da? Fiindcă eu, drept să vă spun, nu știu. Iar ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nimeni nu știe.

(continuare în numărul viitor)

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 4-5]