În volumele sale (Peisajul metaontic, Tărâmurile ceții), Horia Al. Căbuți prezintă vectorii estetici ai gândirii artistice din spatele teoriilor științifice, în termenii limbajului și ai puterii lui de semnificare, respectiv ai calității literare a expunerii discursive, realizând o punte între științele umaniste și cele exacte. Dacă sensul cu care ne-a obișnuit era acela dinspre știința tare înspre estetică și/ sau poetică, ba chiar înspre esența științelor umaniste, și anume generatorul culturii în toată fragilitatea sa, Omul și umanitatea lui,  Contratemele 1 ne conving că avem mai degrabă un sens dublu, uneori interconectat, între „viziunea imaginativă din mai multe ramuri artistice și exigențele conceptuale în marele concert al creativității umane” (p. 8). Putem spune că Horia Căbuți ne propune o decelare a diverselor teorii științifice care apar în opera unor Musil, Broch, Kafka, Borges, Sábato, Eco, Bellow, Eliade, Proust și Céline. 

Inginer de profesie,  scriitor la rândul lui, demersul lui Căbuți se anunță a fi unul interesant, acesta demonstrând deja că deține instrumentele pentru depășirea  unor simple listări ale ocurențelor principiilor științifice sau o inventariere a surselor „științifice” ale unor imagini/ metafore etc.  Deși cu siguranță fascinante, comentariile de acest tip nu mai sunt, astăzi, noi în sine, existând chiar o mitologie în juriul geniului unor scriitori care ar fi prevăzut și totodată încarnat în operele lor descoperiri științifice de ultimă oră2. Ion Manolescu scria, de asemenea, în Observator cultural despre Literatura și știința: atractorii stranii în 2002, iar despre intersecțiile dintre știință și literatură în opera lui Musil, de exemplu, s-a scris în afară deja mult. E drept că, în spațiul nostru cultural, aceste comentarii, care par a fi mai degrabă rezervate doar poetului național, își păstrează aerul de originalitate și inedit.

Ceea ce diferențiază și particularizează contratemele de față este, cred eu, curiozitatea exultantă a lui Căbuți. La aceasta se adaugă, cu asupra de măsură, încântarea și mirarea comentatorului care iau forma unei magnetism ce vrăjește cititorul. Cu greu poți lăsa din mână cartea  odată ce te-ai apucat de citit. „Oare ce a mai văzut și la…?” este o întrebare perfect legitimă a lectorului care, după ce termină  secvența dedicată unui anumit autor întoarce repede pagina, sedus și surprins de expunerile comentatorului. Apoi, se poate observa și un profund spirit participativ al autorului, o încercare de  „construire a sensului în comun” în cuvintele lui Gadamer sau, altfel spus,  „în orice lectură se consumă mai curând o aplicare, astfel încât cel care citește un text este prezent el însuși în sensul pe care îl aude”³. Și aici nu mă refer doar la posibilele scenarii de final pe care le lansează Căbuți în cazul operei lui Musil, Omul fără însușiri, fiind, cum bine știm, neterminată, ci și la (re)scrierile plastice, cu mici excese stilistice, despre/ din/ după autorii analizați, adevărate mostre de identificare: „Moartea lui Vergiliu, «ascultată» în liniște desăvârșită, te învăluie în vibrațiile multi-sinusoidale ale cortegiului funerar al materiei, în consonanță cu inaudibilele fracții armonice pitagoreice din întinsurile celeste. Necunoscutele și variabilele dezvoltărilor sale înalță viguroase punți parabolice dinspre geometria ascuțită a solidelor platoniciene din carnea pământului către spectrul de frecvențe al Cuvântului primordial. Cuvântul fondator rostit de Zeul ce-și pregătea ivirea, neștiut, de dincolo de mare. Cu un sensibil popas prin preajma grației structurilor matriciale ale Muzelor. Muze ce vor șopti în urechea nesățioasă a Scriitorului cuvintele care se vor așterne în operă. Iată cum cercul epifaniei «romanului» se închide, așa cum Virgiliu în agonie percepea închiderile cercurilor ființei … ” (p. 43)

Deși inițial textele  din acest studiu au fost publicate în revista Arca, fiecare funcționând independent, în ansamblul lui volumul este unitar nu doar prin „tema” comună, respectiv „nucleul științific” pe care-l devoalează Căbuți, ci există o logică internă, o trecere progresivă de la un autor la celălalt cu anticipări și reveniri, ba chiar cu atenție atât pentru genul proxim, cât și pentru diferența specifică, acolo unde se pretează.

Simplificând poate nepermis de mult, dar sperând că astfel vom stimula cititorii să acorde o șansă acestui studiu plin de analogii și chei de lectură incitante, totodată inhibant și speculativ în esență, vom trece în revistă „nucleele științifice” identificate de Căbuți.

De la fractali, fulgul de zăpadă al lui Koch – paradoxul „conturului infinit ce închide o suprafață finită”, auto-similaritatea lui Mandelbrot („multiplicarea unui obiect și așezarea inteligentă a copiilor sale în spațiu, generând forme identice la scări tot mai mari”) ajungem la Omul fără însușiri al lui Robert Musil.  Căbuți ne demonstrează că, dacă Mandelbrot „s-a bătut matematic cu insubordonarea contururilor și oarecum le-a îmblânzit” (p. 13), tocmai pentru că le-a „închis” în formule matematice, Musil „a procedat în schimb la antipod, la deschideri succesive, brăzdate de deschiderile deschiderilor, deschise la rândul lor în alte deschideri deschise , până la nivelul delirant al pulverizării” (p. 14), astfel că „fractalitatea discursului acoperă întregul spectru estetic” (p. 17). Este o altă formă de a exprima, cu un alt jargon, ceea ce Ion Ianoși  numea „variațiuni nesfârșite pe teme inexistente” (Ianoși apud Căbuți, p. 20).  De menționat este și secvența dedicată descoperirilor științifice care au avut loc în timp ce Musil scria Omul fără însușiri. Acestea nu au trecut neobservate, intuiește Căbuți, dat fiind că Musil era la bază inginer mecanic. Îl credem pe cuvânt pe comentator că „formația inginerească” este „absolut evidentă” în „laboratorul de creație musilian”.

Moartea lui Vergiliu (Hermann Broch) este prezentată drept o simfonie pe model wagnerian, cu o scriitură înadins muzicală, în care „atemporalitatea devine ipoteza conceptuală” (p. 45), dezvoltată narativ din unghiul puridimensionalității (existența coordonatelor spațiale suplimentare celor carteziene), iar prin călătoria în luntre Vergiliu atinge singularitatea (spațiul și timpul devin nul-infinite) ca apoi să aibă loc un „involuționism” darwinian spre neantul lipsit de biologie – gaura neagră care consumă totul. Ba mai mult, Broch ar fi încorporat în ultimele pagini ale romanului și teoria punctului infinitezimal care a generat nașterea Universului, denumită ulterior Teoria Big Bang. Pentru a-și valida și legitima demersul, deși, până în acest punct, demonstrația lui Căbuți este, ce-i drept,  destul de convingătoare, ultima secvență a eseului este dedicată dovezilor de ordin biografic ale relației scriitorului austriac (care deținea chiar o licență în matematică, la Universitatea din Viena) cu științele exacte și experții aferenți. 

Chiar dacă Franz Kafka nu era un intelectual complet precum Musil sau Broch, tot a anticipat, conform comentatorului, cu vreo jumătate de secol înainte,  teoria haosului,  și asta dintr-o „intuiție mai specială a mecanismului lumii” (p. 59). Ba mai mult, aflăm că  opera lui Kafka poate fi decodată prin principiul funcției logistice (Ian Stewart) – „schimbările radicale nu au neapărat cauze radicale” (p. 60) – și aceasta deoarece „neașteptat și imperturbabil, haosul apare din când în când în câte un loc, așa cum apare în această funcție, ca un trăsnet, spulberând liniștea mirifică a obișnuitului” (p. 61). Borges, la rândul lui, prin „magia limbajului”, reușește să depășească limitările „expresiilor matematice ale infinitului”, Căbuți  urmărind cu minuțiozitate „conductele prin care infinitul se scurge în real” (p. 75). Dincolo de explorarea preocupării lui Ernesto Sábato (profesor de mecanică cuantică la Universitatea La Plata, cu vastă experiență în cercetare) pentru „necunoscutul cotloanelor insidioase ale ființei și societății umane” și analogiile cu cercetările asupra găurilor negre și materiei întunecate, analiza dedicată scriitorului argentinian debutează cu o discuție despre utilitatea și necesitatea umanioarelor, care, venind chiar din partea unui expert în științe exacte, este de-a dreptul satisfăcătoare pentru un filolog, mai ales într-un timp dominat de tehnologie și în care lectura devine, tot mai mult, o activitate doar pentru specialiști. Un triumf care merită notat. Așadar, ne spune Sábato: „«Știința strictă – matematizabilă – e străină de tot ce e mai valoros pentru ființa umană: emoțiile, sentimentele și trăirile, de artă sau justiție, ale acesteia, angoasele ei metafizice»” (p. 84).

Umberto Eco este preocupat de infinit, vid, lumi multiple, spațiu și timp, Saul Bellow de meditație filosofică, abstracțiune și concept, iar Mircea Eliade de… Timp (continuumul spațiu-timp, teoria relativității, „deplasarea în buclă cu viteză superioară luminii” – „migrația temporală”, „teoria celei de-a patra dimensiuni”, deformarea spațiului și a timpului ș.a.). Bucla lui Marcel Proust, care stă la baza contrucției romanului său, urmează regulile teoremei incompletitudinii lui Kurt Gödel („un sistem logic ce ajunge la o forță și anvergură […] dobândește capacitatea de a formula afirmații despre el însuși,  de a se întoarce în buclă asupră-și, de a formula adevăruri ce depășesc de-acum abilitățile demonstrative ale sistemului… ” (p. 154). Louis-Ferdinand Céline apare la antipodul lui Proust, cu toată gama lui de disonanțe, regresiuni și „dezacademizare” a limbii franceze.

Contratemele lui Horia Al. Căbuți, prin multidisciplinaritatea abordărilor, reușesc să ofere nu doar o perspectivă inedită asupra unor subiecte și tematici cunoscute și discutate din sfera literaturii, ci, mai mult decât atât, și acesta este probabil cel mai valoros câștig al cărții, surprinde potențialul și spectaculosul creativității umane care a stat la baza schimbărilor succesive ale paradigmelor (literare și științifice) ce au marcat secolul XX.

_____________

¹ Horia Al. Căbuți, Contrateme, Limes, Cluj, 2023, 182 pp.

2 O contrazicere a tezei „anticipărilor ” și codificărilor în literatură ale descoperirilor științifice ulterioare propune Teodora Dumitru în textele ei despre geniul și știința lui/ la Mihai Eminescu din revista Transilvania.

³ Hans-Georg Gadamer, Adevăr și metodă, Editura Teoria, București, 2001, p. 258.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 35-36]