Senida Poenariu – Despre fragilități

Volumul de proză scurtă prin care debutează Simona Goșu, Fragil1, oferă o panoplie de douăzeci de texte excelent conduse narativ, calitate dublată de relevanța acestora prin problemele, respectiv interogațiile extrem de actuale (și de stringente) pe care le ridică.

Din punct de vedere procedural, autoarea urmează cu o consecvență care-i conferă și o amprentă distinctivă, ce unifică sub aspect stilistic volumul, aceeași rețetă: prin vocea „inocentă”, deși poate mai corect ar fi să o numim „naivă”, a copiilor, extrem de credibilă, sunt redate situații sau evenimente dramatice, care sporesc în intensitate chiar prin contrastul dintre percepția și capacitatea de înțelegere a acestora și situația de facto. Apoi, se observă și capacitatea de a angaja lectorul prin anticipări cu un deznodământ de multe ori suspendat. Complementar, ca altă tehnică de a-și capta și captiva cititorul, Simona Goșu, în dezvoltările sale narative, se folosește foarte abil de tendința spre suspicionări, proiecții, stereotipii sau etichetări pripite de care ne facem vinovați cu toții. Pe de altă parte, deși sunt prezentate situații emoționante, trebuie remarcat faptul că nu avem de-a face cu alunecări spre patetisme și că, mai mult decât atât, autoarea nu pică în capcana discursului auctorial cu teză, care sancționează moralizator derapajele, ci reușește foarte subtil să ridice probleme extrem de complexe pe spații atât de scurte. Interogațiile pe care le lansează prin situațiile și subiectele prezentate, ca și strategiile compoziționale folosite – mai ales, așa cum am spus, folosirea vocilor copiilor, dar și modul construcției finalurilor suspendate –, au ca efect principal ceea ce Martha Nussbaum numea „identificare empatetică”, și acesta este, tind să cred, cel mai mare merit al cărții.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Despre prieteni și singurătate

Romulus Bucur demonstrează în despre prieteni și singurătate* că se poate scrie despre teme „mari” și fără a se folosi majuscule. Nu doar despre singurătate și prieteni sunt poemele din ultimul volum al poetului, ci și despre dragoste, moarte, împlinire, sens, rutină, viața animalelor, realitate virtuală ș.a., lista fiind destul de generoasă. Aceasta nu înseamnă însă și că Romulus Bucur a devenit un poet „grav”. Iar poemele despre și cu pisici (nici nu mai e cazul să insistăm asupra faptului că Romulus Bucur e un pisicofil, menționăm numai Cărticica pentru pisică și ale sale trimiteri savuroase la Old Possum’s Book of Practical Cats a lui Eliot), dar și despre gasteropode, câini și trântori, chiar și prezența „vecinului mardare / cu gânduri murdare”, mare chinuitor / ucigător de animale, cunoscut și el deja, o demonstrează. Pe de altă parte, despre prieteni și singurătate este un volum al crizelor existențiale.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Din nou despre viață și necunoscutele ei

Se remarcă în scrisul Andreei Răsuceanu, începând cu studiile de geografie literară – Bucureștiul lui Mircea Eliade (2013), Cele două Mântulese (2015), Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) – și apoi cu cele două romane – O formă de viață necunoscută (2018) și Vântul, duhul, suflarea (2020) – o coeziune între vocea criticului și cea a prozatorului care depășește eleganța scriiturii și sfera preocupărilor comune. După ce ne convinge prin incursiunile teoretice și lecturile aplicate că spațiul este purtătorul unui mesaj, respectiv că toposurile spațiilor interioare sunt pline de semnificații ascunse, în operele sale de beletristică Andreea Răsuceanu oferă carnație narativă unor concepte teoretice precum „polisenzorialitatea” (Westphal), „peisaj interior ” (Porteous) sau „psihogeografie” (J. M. Besse). A se reține însă că romanele Andreei Răsuceanu ating o complexitatea epică ce depășește caracterul ilustrativ al unor modele relativ noi de valorizare și de receptare a spațiului în literatură. Așadar, autoarea nu mizează pe ingeniozitatea firului narativ, pe întâmplările spectaculoase sau pe răsturnările de situație. Mai degrabă, printr-o „arborescență tentaculară, barocă, de obsesii și senzații cărora faptele li se subordonează; frazare amplă, proustiană, impecabil armonizată, poematică, exactă până la nuanțe infinitezimale, hipersenzorială și, în același timp, reflexivă”, cum afirma Paul Cernat în prefața volumului1, se configurează o extraordinară capacitate de fermecare a cititorului, demnă de o asemuire cu seducțiile Faraonoaicelor atât de des menționate în Vîntul, duhul, suflarea. Tot aici, se cade menționată și o altă amprentă a stilului autoarei, și anume calitatea de a induce stări, emoții, sentimente și senzații în mintea și corpul cititorului.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Afinități și admirații

Geometrizările Constantinei Raveca Buleu din volumul1 recent care îi configurează profilul de cronicar literar sunt, fără doar și poate, și rafinate exerciții de finețe. Dacă raportăm întregul demers hermeneutic la cele două tipologii ale criticii propuse de Mircea Martin în Geometrie și finețe, se poate sesiza că, deși autoarea își revendică în mesajul adresat cititorilor mai degrabă „structurile logice geometrizante” – fără vreo trimitere la teoreticianul menționat –, atât angajarea prin care reconstituie „palierele obsesionale, zonele de intensitate narativă sau lirică, pasiunile erudite”, refacerea „curenților subterani ai scriiturii” (p. 9), cât și admirația ca exprimare a propensiunii pentru alteritate, probează spirit de finețe și, pe cale de consecință, inteligența talentului critic care ia forma adecvării.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Din și despre spaime

La doi ani după transpunereafreneziei Centenarului din spațiul românesc pe ritmuri noir prin volumul CenteNOIR, la Crime Scene Press apare volumul colectiv care poartă sugestivul titlu Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii. Pandemicon1 nu este însă singurul volum care exploatează evenimentele curente. Aș mai menționa cartea Florinei Iliș, Pandemia veselă și tristă și antologia coordonată de Alexandra Rusu Izolare, în care semnează 20 de autori.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Mircea Cărtărescu și etapele influenței (II)

Dacă până în prima parte a acestui eseu ne-am concentrat atenția asupra relației hipertextuale dintre Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, în continuare propun să observăm și câteva mărci ale intertextualității practicate – ocurențe care au rol mai degrabă decorativ. În Măști de azur, poem construit predominant prin aluziile intertextuale, Muntele Rece mestecă „în crevase de șist / un Gary Snyder de plastilină”1, iar referințele la Howl sunt diverse și directe –„Cine mă vrea, cine mă cere / cine mă arde, cine / îmi umple urechile și rinichii și glandele salivare / cu urlet?” – poemul finalizându-se apoteotic cu versurile lui Corso din poemul Power dedicat lui Allen Ginsberg: „We are the imitation / of Power”.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Fascinația numelor

Preocuparea pentru potențialul simbolic al numelor personajelor literare este una de cursă lungă pentru Mihai Ignat. În 2009 apărea studiul monografic Onomastica în romanul românesc, la origine teză de doctorat, în 2016 volumul I din O istorie antroponimică a romanului romanesc, iar în 2019 volumul al II-lea din aceeași „simili-istorie”, cum o numește autorul.  Nu este cazul să glisăm asupra accepțiunii de „istorie” în termenii metodologiei și ai principiului panoramic pe care anvergura unei „metanarațiuni legitimatoare”, în cuvintele lui Angelo Mitchievici1, o presupune. De altfel, Istoria lui Mihai Ignat probează „spiritul de colecționar” pe care-l propunea Mitchievici pentru „noile” istorii literare semnate de Mihai Zamfir (2011/ 2017), Petre Anghel (2014), Monica Lovinescu (2014),  Răzvan Voncu (2014), Mircea Anghelescu (2019) sau Antonio Patraș (2019).

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea IV)

 

Alex GOLDIȘ

Insuficiența esteticului  

Una dintre caracteristicile care îl individualizează pe Mircea Martin în interiorul generației sale e aplecarea asupra problematicilor identitare. El n-a fost preocupat doar de a proba calitatea estetică a textelor, ci de explorarea unei culturi din unghiul portanței ei sociale și politice. Dacă nu e un teoretician în sensul propriu al cuvântului, Martin e – probabil – cel mai important diagnostician al literaturii române din ultimele decenii tocmai în măsura în care a încercat să descâlcească ghemul complex al acestor relații. În locul unor serii conceptuale, criticul furnizează chei esențiale de înțelegere a unei epoci. Cultura română sub comunism nu poate fi înțeleasă în absența conceptului de „estetism socialist”, în timp ce sintagma de „complex cultural” reprezintă o modalitate de a reflecta asupra raportului dintre centru și periferie (din unghiul periferiei), în sensul complexelor raporturi ierarhice expuse mult mai târziu de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor (1999). Nu întâmplător, Mircea Martin a fost recunoscut drept reper pentru mai tinerii cercetători ai literarului care au încercat să privească – în volumul Romanian Literature as World Literature (2017) – literatura română din unghiul relațiilor cu alte literaturi și prin prisma polilor de putere instituiți în câmpul literar internațional. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea I)

 

Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” intenționează schițarea portretului remarcabilei personalități a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin. Ne-am propus revizitarea operei integrale a teoreticianului octogenar Mircea Martin, și totodată, un testimoniu asupra activității culturale impresionante a profesorului, directorului de editură, editorului de carte, redactorului, președintelui Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și membrului corespondent al Academiei Române.

Dosarul aniversar se deschide cu o confesiune a criticului, Din nou despre dicțiunea ideilor sau despre natural, artificial și autentic – în scris și în viață. Citește în continuare →