Mircea A. Diaconu

– ­păi nu mai era decât nichita…

Cu siguranță, vă amintiți cuvintele de mai sus. Ele fac parte din poemul O seară la Operă, de Mircea Cărtărescu. După ce Femeia îl oprise brusc din excursul imitativ prin poezia românească, spunându-i: „ – stai, ajunge, lasă-le-ncolo de poezii, că nu de vorbe proaste îmi arde mie…”, Maimuțoiul vine cu această replică. Ce-i drept, el nu-i decât „spiritul de imitație al poetului tânăr”. Și Mircea Cărtărescu, sau, mai degrabă, dublul său (unul dintre ele), ține să precizeze: „înainte de a-și găsi o voce originală, el (acest spirit tânăr, n.n.) reia stilurile «clasice» ale poeziei care îl precedă și pe care el, primul, le iubește și le admiră cel mai mult”.

Urmează firește întrebarea dacă, față în față cu spiritul gregar tot mai prezent în viața publică și cu o societate puternic deculturalizată, în stare să spună „lasă-le-ncolo de poezii” (ipotetic: „la ce e bună literatura?”, „poezia nu mă ajută să trec strada?” sau altele de felul acesta), miza unei radiografii în negativ a lui Nichita Stănescu e utilă. Să ne amintim de răspunsul ultim al lui Socrate (nu că Socrate ar trebui crezut pe cuvânt; în fond, e un sofist) într-o chestiune care privea colportarea de informații: „Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”. Există, în a spune adevărul, și o problemă etică. Sigur, cercetătorul nu trebuie să țină cont de ea, deși Coșeriu însuși vorbea de un principiu al responsabilității în cercetare. Nu-i vorbă, să fac pe procurorul îmi plăcea și mie într-o vreme; azi vreau să fiu avocatul diavolului. Dar care e diavolul?

În fond, miza acestui chestionar este aflarea adevărului, înțelegând prin adevăr percepția actuală asupra lucrului. Totuși, întrebările, mai degrabă retorice, au răspunsul la vedere. Nu, Nichita Stănescu nu a avut spirit civic (L-a avut Bacovia? E o condiție obligatorie, un fel de cerință preliminară, pentru poet?), a fost produsul sistemului (într-un fel sau altul, toți suntem produsul unui sistem), ce-i drept, sistemul l-a și folosit, iar creația lui, părăsită de exegeză, de critică (poate mai puțin de cititorii fideli; dar cititorii validează rareori noul), nu mai participă la metabolismul poeziei. Și-a jucat rolul, și-a șlefuit legenda, deși, cel puțin în chestiunea cu rolul, lucrurile sunt interpretabile axiologic. Căci exact asta face un poet: se joacă cu măștile, unele dintre ele copleșitoare, devenite față și imposibil de smuls. În fine, cred că am rezumat bine, în cheie neutră, parțial neutră (hai să eliminăm interogațiile sau explicațiile din paranteze), care e sensul implicit al chestionarului la care răspund.

De fapt, răspunsul la aceste întrebări îl dă Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne. Nichita Stănescu și generația lui nu au avut „nici o legătură cu prezentul și cu viața cotidiană”, s-au înscris într-un „orizont metafizic” manierizat și devenit artificial, de „pură speculație intelectuală”. De fapt, teza lui Gheorghe Crăciun e următoarea: „A pune semnul egalității între poezie și metafizică, transcendență, magie sonoră, idealism, metaforă, orfism, vizionarism, impersonalitate, autoreflexivitatea discursului și motivarea limbajului înseamnă a recunoaște adevărul unui anume tip de creație. A reduce întreaga poezie la acest adevăr mi se pare un demers deosebit de riscant”. Un răspuns similar propusese Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc, care-l invoca pe Eugen Simon (cu imaginea acestuia asupra modernismului șaizecist: cultul purității genurilor, poezia Poeziei, limbajul ermetizant etc.), pentru a vorbi despre primirea euforică în cultura română a generației șaizeciste, un mit, adică o minciună.

În focul bătăliilor, a arunca acest tip de poezie la coșul de gunoi al istoriei poate să mi se pară acceptabil, cel puțin explicabil, poate chiar necesar. Doar că bătălia s-a încheiat de mult. Iar „agresorii” fac exact greșeala precursorilor: să creadă că poezia se reduce la paradigma, prin forța lucrurilor „victorioasă”, propusă de ei. Dar am putea răsturna afirmația lui Gheorghe Crăciun în sensul următor: A pune semnul egalității între poezie și biografie, corporalitate, civism, ironie, exhibare de sine, eventual, făcând un pas înapoi, joc intertextual și joc cu procedeele și cu instanțele discursului (iar lista care să definească elemente definitorii pentru optzecism, nouăzecism, douămiism și, dacă vreți, post-douămiismul ar putea continua) mi se pare un demers absolut riscant. Căci, deși diacronia e un instrument de care nu ne putem elibera, există și o iluzie, nu doar un adevăr al progresului și devenirii. Să vorbim de un demon al diacroniei și al progresului?.

În tot cazul, din nota explicativă la duetul invocat din O seară la Operă, aș reține cuvintele care spun că spiritul tânăr, „el, primul, le iubește și le admiră cel mai mult”. Căci despre admirație și un tip de competență (iertați abuzul, dar despre asta) e vorba, care vizează receptarea frumosului. În ce-l privește pe Mircea Cărtărescu, aș trece dincolo de duetul dintre Maimuțoi și Femeie; pe lângă admirația pentru Eminescu (nu are sens să intru în povestea asta aici), în Levantul, el se ipostaziază într-un narator (firește, se poate spune „hypocrite narrateur! – mon semblable, – mon frère”) care ține să precizeze într-o paranteză ceva foarte interesant. E o secvență dantescă (în același timp, un fel de Epigonii al lui Eminescu), cu Manoil coborât într-o Walhală barocă, infern și paradis totodată, unde, într-o sală în care se pătrunde prin „ușița ce se crapă-n glesna primului din sală”, este Nichita: „Pe un pedestal stă sângur, dăltuit în perlă mată, / Un colos cu ochi albaștri și cu buza sângerată, / Căutând în jur de sine cam sfios și rătăcit. / Un pulovăr ca o zale preste peptu-i stă lipit”. Urmează aici paranteza naratorului: „Ah, bătrâne, / Eu privii aceste pleoape și strânsei aceste mâne, / Și vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut. / Drămuiam în poesia-ți cât e aur și cât lut, / Făr-atunci a înțelege că de aur doar o vână / dacă-n munte să găsește stins în peatra cea bătrână, / E tot muntele de aur și minune e a lumii. Rău îmi pare de acestea, și destul rușine-acu mi-i”. În treacăt fie spus, Eminescu și mutațiile poeziei românești, deIoana Em. Petrescu, este și o implicită legitimare a lui Nichita Stănescu.

Dar să-l lăsăm pe Mircea Cărtărescu, să trecem peste Ioana Em. Petrescu și să revenim la întrebarea de fond: mai este Nichita Stănescu viu? Altfel spus, mai participă el în mod real, creativ, stimulativ la metabolismul poeziei române? A fost o vreme când eram convins – excepțiile nu se puneau – că intrarea în canon a unei opere, chiar în sensul lui Bloom, se face nu de critica literară, ci prin participarea ei propriu-zisă la metamorfozele limbajului, la avansarea discursului, cu o sintagmă folosită de cineva care se lupta pentru forța directoare a criticii. În acest sens, pornind de la Caragiale, le vorbeam la un moment dat doctoranzilor de la Școala de vară de la Ipotești, despre cosmoliteratură: de la E. Ionesco la Camil Petrescu și de la Topîrceanu și Șerban Foarță la optzeciști, de la Cristian Popescu la Cristian Tudor Popescu, ca să zic așa, o sumă întreagă de alte planete, sateliți, praf cosmic și traiecte, deliberate și asumate sau nu, într-un sistem de atracție și respingere, echilibru fragil într-un câmp de tensiuni și forțe magnetice, în care influențele sunt în toate direcțiile, inclusiv à rebours. Nichita Stănescu însuși intră într-o astfel de rețea. Dar poate că înscrierea lui Ion Stratan în descendența lui Nichita Stănescu e o excepție.

Pe de altă parte, dintr-un text care mă fascinează și pe care-l comentez an de an cu studenții, răspunsul lui Caragiale la problema pusă în discuție e următorul: „Adesea literații fac greșeala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămâne? Cât timp va rămânea? Așa întrebări sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, față cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta viază? Căci, încă o dată, dacă are viață, aibă-o pentru azi, mâine sau pentru veacuri – ea va fi trăit, și asta e condiția ființei: viața, nu durata vieții”. În chestiunea aceasta depinde și de la ce distanță privim lucrurile. Pentru simplul fapt că nu mai produc discipoli și că exegeza nu-și găsește, decât rar, noi teritorii de interpretare, sunt piese de muzeu azi Eminescu, Blaga, Ion Barbu sau Tudor Arghezi? Niște piese de muzeu, precum Țiganiada, Istoria ieroglifică sau Pseudo-Kynegetikos, nu fascinează încă? Pe de altă parte, va crea oare discipoli Theodoros, această carte fermecătoare a lui Mircea Cărtărescu? A creat discipoli poezia lui?

Teamă mi-e (dare e numai un fel de a privi lucrurile) că se va ajunge în situația (dacă nu cumva chiar locuim în ea) a pulverizării totale a oricărui vector identificabil și fragil în haosul vieții propriu-zise, în post-istorie, în epilogul euforic. S-ar putea ca ideea în sine a oricărei deveniri, a oricăror metamorfoze și mutații să fie caducă. Vor mai exista modele care să producă mutații și să determine un anumit metabolism? Cu atât mai puțin. Așa încât, vorba lui Mircea Cărtărescu, de la începutul acestor pagini, din 1980: rămână iubirea și admirația, care nu exclud spiritul critic. Dar, în fine, spirit critic înseamnă și interpretare. N-ar fi oare mai potrivit să vorbim de o deturnare a lui, sau, exact în aceeași măsura, de lenea în care se complace?

*

Angela Marcovici

Nichita, ostentativul*

Nichita Stănescu și Mihai Eminescu au reinventat ființa Poetului, dar și limbajul poetic. În cazul primului, cuvântul cheie este ostentația. Nichita Stănescu s-a născut pentru a fi ostentativ și pentru a da sens cuvântului ostentație. Aș vrea să leg aici Manifestul scriitoarelor feministe de stânga, intitulat apolinic „Către o lume mai blândă, neasupritoare”, în care era vorba despre recunoașterea unor drepturi și, în general, despre „o lume literară mai bună”, de discursul ostentației pe care l-a impus Nichita Stănescu. La el s-a întrevăzut posibilitatea ca aceeași linie care desparte ideologicul de estetic, să poată fi considerată și linia care unește ideologicul de estetic. Această idee vine din lectura Esteticii lui Hartmann, unde autorul scrie că numai ceea ce este mult-prea-omenesc poate fi metafizic. Atunci, am considerat că mult-prea-omenesc poate fi interpretat ca tendința de a judeca, de a moraliza. De aici la ideologie e doar un pas. La Nichita, nimeni nu s-a gândit să echivaleze ostentația lui, ca personaj și ca poet, cu această dimensiune moralizatoare, tocmai pentru că el însuși n-a făcut nimic anume în acest sens. Nici el nu a realizat că această ostentație, care era modul lui de a fi în lume, ca poet și ca personaj-poet, ar putea la un moment dat să fie citit, chiar dacă asta înseamnă să comiți un reducționism, ca o judecată.

Ostentația despre care vorbesc poate fi văzută și într-un alt registru. Michel Serres spunea că marea artă se distinge prin zgomot, nu prin finețe și subtilitate. Întorcându-ne la Nichita, putem spune, unii ar spune, mai precis, că „ticălosul de Nichita” era un bețiv elegant și zgomotos, inteligent și indiscret. În același timp, poezia lui avea anvergură. Aici intră și ostentația și zgomotul, ceea ce era altfel într-un sens evident. Aici se află și linia care apropie și separă estetismul de ideologie, adică frumos/urât de bine/rău (și în mare, de slab/bun). Aici era Nichita generosul și inconștientul. Aici a fost Nichita precursor și fondator. Ca să răspund la toate întrebările anchetei, pot să spun că Nichita a trăit și a scris strălucitor, dar cu o strălucire pe care nu o controla.

Nichita Stănescu a fost, este și va fi cel pornind de la care un anume fel de a fi poet rămâne o posibilitate care nu poate fi decât onorată. Acest mod de a fi nu se împiedică de o lume literară „rea”, ci o presupune. Mai precis, nu pornește de la ideea că există o lume literară rea sau bună, ci de la aceea că în orice lume literară binele și răul pot fi întemeiate printr-un limbaj și printr-o figură, și că lumea literară le așteaptă de fiecare dată, gata să le îmbrățișeze sau să le respingă.

***

*Notă: acest text a fost transcris de mine (ca scrib polemic, dacă pot spune asta). Menționez că n-am găsit fraza din Nicolai Hartmann, din cartea găsită pe internet (în engleză), dar că mult-prea-omenesc este într-adevăr o sintagmă folosită de autor. Nici „zgomotul” nu apare cu acest sens în Parazitul lui Michel Serres, dar analogia cu ambivalența liniei care separă și unește în același timp esteticul și ideologicul/moralismul mi se pare validă. (Alexandru Matei)

*

Vasile Baghiu

O posibilă actualizare dinspre performance, spoken poetry

Reprezintă poezia lui Nichita Stănescu un filon activ al literaturii actuale sau a devenit ea un discurs istoricizat, cu rol important în dinamica formelor literare autohtone, dar fără potențial de a mai produce urmași?

Deși inegală valoric, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o apariție unică în peisajul epocii. Strălucitoare prin inovație imagistic-vizionară, spectaculoasă prin acrobațiile de limbaj, originală prin sunetul ușor de recunoscut din numai câteva tonuri, ea a readus la viață însăși ideea de poezie scrisă în limba română.

A avut în deceniile șaizeci și șaptezeci ale secolului trecut efectele, influențele și impactul pe care orice poezie autentică îl poate avea peste tot în lume chiar la apariție. Se puteau număra, printre admiratorii poetului, destui epigoni și devenise chiar o modă să scrii încifrat, ermetic, metaforic, ușor teatral și patetic, cu sonorități surprinzătoare, în fine, „nichitastănescian”.

Creatorul „necuvintelor” a avut parte de vizibilitate și recunoaștere în timpul vieții, era „poetul”, iar regimul nu părea deranjat de popularitatea pe care o căpătase având în vedere că prezența sa publică nu depășea limitele literarului și ale poeticului.

După moartea sa, la începutul anilor optzeci, deopotrivă poezia și poetul au intrat într-un fel de uitare, astfel încât după 1989 nu prea se mai vorbea despre autorul celor 11 elegii, altele erau temele, subiectele, modelele, discuțiile. Au fost chiar și contestări, nu lipsite complet de argumente critice. Poate cea mai cunoscută, a lui Gheorghe Grigurcu, a mers, totuși, prea mult pe filonul ideologic sau, în orice caz, prea apăsat pe reperul „est-etic”, așa că efectul final al demersului său a fost de amestecare a instrumentelor și criteriilor.

Dacă însă este adevărat că poezia aceasta nu mai este acum un filon activ strict literar, se poate spune în schimb că modelul de poet din spatele ei (desprins de timp, deconectat de la actualitate, neimplicat) încă pare să aibă trecere. Este modelul, nu foarte blamabil etic (la urma urmei, și poeții au dreptul, la fel ca toată lumea, să-și trăiască viața în acord cu propriile valori și repere), pe care l-am mai văzut, în forme individualizate, și la George Bacovia, și la Ion Barbu, și la Mircea Ivănescu, pe care îl vedem, la o privire chiar grăbită, și la mulți dintre poeții de azi.

Am sentimentul că poezia lui Nichita Stănescu este un loc istoricizat. Pare să-și fi consumat energiile în acea epocă de restricții pe toate planurile și, chiar dacă, paradoxal, apariția ei (împreună cu o bună parte din poezia întregii generații șaizeci) a însemnat mai mult, poate, în plan psiho-social (resuscitarea speranței într-o normalitate literar-culturală după proletcultism) și mai puțin în sfera strict literară, „poezia necuvintelor” reușește să fie o marcă a timpului ei. Un semn al efortului lăudabil de separare a artei de comandamentele politice.

Nu văd influențe majore pe linia nichitastănesciană la noile generații. Nu le-am văzut nici la optzeciști, nici la cei care au urmat. Nu regăsesc în poezia lor combinația dintre ludic și metaforic atât de puternică și plină de efect de la Nichita Stănescu. Optzeciștii au preluat poate și de la el jocul de cuvinte, adevărat, dar au preferat în loc de încifrarea metaforică și de imageria luxuriantă să pună în ecuație un epic mai prins în realitatea cotidiană.

Este posibil ca în viitor să apară o creștere a atenției față de universul poetic al necuvintelor, dar deocamdată nimeni nu mai pare dispus să facă din jocul de cuvinte nucleul-obiect, să-i spun așa, al poeticității. Firește, îi avem pe Șerban Foarță (number one în jocul poetic de cuvinte), pe Dan Sociu (atras de sonorități rimate care amintesc uneori de Nichita), pe Ion Mureșan (cu nuclee de poezie abstract-vizionare în context epic) și chiar și pe Nicolae Tzone (cu jocurile lui suprarealiste aduse la timpul prezent), dar cu vizibilitate mai mare acum sunt poeticul filtrat prin narativitate, biografismul intertextual și conectarea himeristă la lumea largă.

Reprezintă „șaizecismul” ca fenomen literar coagulat în jurul noțiunii de autonomie a esteticului (cu Nichita Stănescu drept vârf de lance), o paradigmă complet anacronică sau ea e actualizabilă în contextul fenomenelor actuale?

Autonomia esteticului… Sună foarte bine. În practică însă, devine mai complicat. S-a văzut că acest concept a fost manipulat în funcție de interese adesea extraliterare. S-a spus, de exemplu, în cazul lui Sadoveanu, susținător implicat al regimului de ocupație sovietic, că ar trebui să privim opera și nu omul. Poate fi în regulă. Aveau dreptate clasicii, citesc o carte, nu judec viața unui autor. Foarte bine.

Numai că această abordare ar trebui aplicată în toate cazurile. Aceiași apărători ai detașării operei de autor nu mai erau (și încă nu sunt) dispuși să aplice principiul chiar fiecărui scriitor. Nu și lui Paul Goma, de exemplu, opozant al regimului comunist căruia încă i se aplică tot felul de etichete fără legătură cu literatura sa, dar cu impact negativ asupra receptării operei sale. Și mai pot fi date și alte exemple.

Este, poate, un argument în plus pentru o reconsiderare a separării operei de autor, iarăși actuală azi, se pare, când, din nou, criterii extraliterare, în special ideologice, năvălesc în câmpul receptării operei literare. Criteriul ideologic poate fi, ca oricare altul, funcțional (cu limitele lui, firește), nicio problemă, dar când punem cu insistență opera sub o astfel de lupă riscăm să o sufocăm, să nu o mai vedem. Ca în orice explorare, un spor de echilibru e binevenit mereu.   

Cât din autoritatea lui Nichita Stănescu s-a datorat calităților intrinseci ale scriiturii lui și cât din ea poate fi explicată prin adoptarea „posturii” biografice (chiar în sensul lui Jérôme Meizoz) a poetului ingenuu și serafic revelat într-o societate grav afectată de interdicții și de birocrație ideologică?

Dincolo de valoarea (chiar inegală) a poeziei sale, cred că jumătate din autoritatea lui Nichita Stănescu poate fi pusă pe seama perseverenței poetului în a rămâne în spațiul poeziei, literarului, poeticului, artisticului și de a nu se amesteca în ciorba social-politică. A avut, se știe, și el tușele lui de „roșu vertical” pe o pânză în care încerca să combine cât mai multe nuanțe de autenticitate, dar ingenuitatea sa, mai degrabă naturală decât jucată (sau și una, și alta), nu mai are importanță, a făcut să fie receptat ca un artist care vrea să fie lăsat în pace să fie doar artist, ca un poet care vrea să fie doar poet. Și a reușit. Iar lumea a înțeles mesajul. Sigur că nimic din acest efect de autoritate literară nu ar fi fost posibil fără caracterul unic al unei bune părți a poeziei sale. Combinația însă de valoare a operei și talent de performer al propriului rol îl face pe acest poet unul dintre cei mai interesanți, cu un potențial de impact încă neconsumat în totalitate.

Cum ar putea fi regenerat Nichita Stănescu în abordările școlare, reduse adesea la niște clișee și la un corpus limitat și/sau neatractiv de texte?

Aceeași poveste ca în cazul lui Eminescu și al altor poeți canonici: clișeizarea prin clasicizare, prin predarea la clasă. Soluția are, cred, în toate cazurile, cel puțin două aspecte.

Unul privește selecția textelor, care ar trebui făcută, poate, de mai mulți poeți, în cadrul unui fel de survey care să ducă la o medie a opțiunilor.

Altul ar trebui să includă o mai mare implicare a profesorilor, care pot discuta și alte texte al poetului decât cele incluse în programă, care pot face, prin utilizarea unei bibliografii critic-teoretice cât mai la zi, o mai naturală contextualizare a poeziei (global, european etc.) și o aducere a literaturii în zona sociologică, pragmatică, degrevată de aura „leșinat-romantic-poetică”. O abordare mai tehnică, așadar, fără kitsch-ul sentimentalismelor care se dovedesc mereu extrem de rezistente în timp. În fine, partea de comentariu al capitolului din manual alocat fiecărui poet sau scriitor ar trebui, la fel, să fie mai eclectică, să stimuleze gândirea critică, să-i facă pe elevi să spună cu propriile cuvinte și din capul lor ceva cât de cât coerent despre autorul pe care îl au de studiat.

Este poezia lui Nichita Stănescu exportabilă și dacă da, în ce cadru de referințe (deopotrivă teoretice și literare) poate fi ea plasată astfel încât să devină relevantă pentru alte zone culturale?

Din cât s-a putut observa, traducerile din Nichita Stănescu nu au reușit să facă prea multe valuri în lumea occidentală. Prin urmare, avem de a face fie cu un fel de inadecvare în modul de promovare a operei poetului, fie cu traduceri poate nu întotdeauna reușite, ceea ce înseamnă, împreună, ratarea unor oportunități de ieșire în față cu un poet adevărat. Sau este vorba doar de „intraductibilitate”, cum se spune și în cazul lui Eminescu. Mi se pare că poezia lui Nichita Stănescu s-ar preta și la „performance poetry”, chiar de tip „spoken poetry”, combinată cu muzică, dramatizată etc. Nu neapărat cu muzică folk, care în română are succesul ei, dar chiar cu genurile cele mai noi, electronice.

Poezia lui Nichita Stănescu s-ar plia foarte bine, aș zice, pe tendințele mai recente, observabile în revistele occidentale și nu numai, de integrare a culturilor mici pe filiera unei migrații populaționale globale accentuate care-i cuprinde și pe români. Este nevoie însă de proiecte, de ieșirea din adormire a institutelor, uniunilor, organizațiilor literar-culturale, a scriitorilor, de conectare la lume. Lucru valabil pentru întreaga literatură română.

*

Șerban Axinte

Adorația ca deserviciu

Întreaga evoluție a formelor literare poate fi gândită din perspectiva negocierii continue dintre ideea de ruptură și cea de continuitate. În cazul lui Nichita Stănescu, ruptura a fost evidentă și a condus în mod fericit către creația de limbaj poetic. Autorul nu s-a limitat însă la a întoarce spatele tradiției literare de dinaintea sa, ci a deschis prin propria operă o nouă paradigmă atât în ceea ce privește literatura ca atare, cât și din punctul de vedere al gândirii literaturii. Nichita Stănescu atrăgea prin asocierile bizare dintre cuvinte pe care le realiza, sfidând locurile comune și orizontul de așteptare al cititorilor. Figura (charisma) stănesciană a jucat de asemenea un rol important în ceea ce privește pătrunderea în conștiința publică a scrierilor lui Nichita Stănescu. Poetul e unul dintre aceia care și-au găsit foarte repede vocea. Inclusiv în textele adolescentine pot fi detectate versuri sau chiar poezii întregi ce stau foarte bine alături de unele scrise la maturitate.

Critica de întâmpinare nu doar că l-a primit cu entuziasm și l-a susținut cu frenezie, dar l-a și așezat foarte repede pe soclu. Așadar, Nichita Stănescu a devenit statuie încă din tinerețe. Nu știu dacă din pricini de autosuficiență sau dintr-o foarte dificilă gestionare a statutului de „mare poet”, Nichita Stănescu a început să practice o beție a limbajului, un delir mai mult sau mai puțin controlat, la alibiul propriei sale maniere de a scrie. Rezultatul e lesne de observat. Din punct de vedere cantitativ, opera stănesciană a crescut considerabil, dar invers proporțional cu calitatea textelor. Dar nu critica i-a făcut cel mai mare rău lui Nichita Stănescu, ci stănescienii, imitatorii poetului care au început să se manifeste încă din timpul vieții acestuia. Anii ʼ70 sunt profund marcați de activitatea celor care, conștient sau inconștient, refăceau mimetic aceleași trasee, produceau același tip de metafore ca și autorul celor 11 elegii. Se nichitastănesciza cu avânt și se declama în voie în acea manieră binecunoscută, împrumutându-se nu doar vocea poetică a lui Nichita, ci și timbrul vocal al acestuia. Avem de-a face cu un rău prin adulație venit, așadar, din două direcții: dinspre critică și dinspre confrații scriitori.

Multiplicarea aparențelor a condus spre diluarea esențelor și, implicit, spre diminuarea considerabilă a emoției poetice. De altfel, marile clișee din zona literaturii (vehiculate și astăzi) sunt de origine șaizecistă. Pe de altă parte, generația lui Nichita Stănescu a avut și cea mai mare deschidere către public, fiind deopotrivă și diversionistă/ subversivă și tributară din punct de vedere ideologic regimului comunist. Gândirea tributară formulelor prestabilite nu are cum să nu sucombe la un moment dat. E firesc ca bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste să-și afle motivațiile în destructurarea modelelor anterioare. Dacă printr-o operă rezistentă în timp o numim pe aceea care supraviețuiește mai mult sau mai puțin intact schimbării contextelor sociale și ideologice, atunci opera lui Nichita Stănescu e resimțită ca istoricizată. Unele prețiozități irită astăzi, alte fragmente sunt resimțite ca artificiale, neautentice. Asta ca să nu mai vorbim de supralicitarea până la epuizare ale unor formule vehiculate prin întreaga operă.

Dar o scriere nu trebuie să comunice în prezent fix aceleași lucruri ca în contextul în care a fost publicată. Se produc deplasări semantice, pot interesa alte lucruri în legătură cu ea. E important să ridice în continuare întrebări, să suscite un interes, altul decât cel patrimonial. Nichita Stănescu trebuie citit pentru el însuși, nu cu scopul de a fi continuat. Asta pentru că e domeniu închis ca formulă poetică. În schimb, întoarceri la poezia lui în maniere creative sunt posibile.

Îndrăznesc să cred că opera lui Nichita Stănescu are în continuare resursele necesare ca să fie citită și peste alte patru decenii de postumitate. Uneori redescoperirile sunt plasate în contexte teoretice propice activării unor potențialități ale respectivelor opere, posibilități necunoscute până la un moment dat. Analiza posturii cu toți indicii ce compun persona sau scenografia auctorială e și ea un mijloc de întoarcere la operă pe o cale poate mai atractivă. Un alt mijloc de revizitare a operei ar fi prin intermediul ficțiunii biografice. Romanul Nichita, poetul ca și soldatul al lui Bogdan Crețu e un exemplu în acest sens. Un destin posibil e în măsură să resusciteze interesul pentru cunoașterea celui care a fost cu adevărat Nichita Stănescu. Metoda biografistă de investigare a operelor nu e în totalitate de evitat. Ea e utilă din punct de vedere epistemologic. Cunoașterea contextelor de viață personală, dar și a celor culturale, sociale și ideologice poate aduce un plus cunoașterii operelor. În acest fel, poezia lui Nichita Stănescu poate trece peste deficitul de receptare din prezent. În ceea ce privește exportarea lui Nichita Stănescu, trebuie spus mai întâi că ceea ce înțelegem prin canon românesc nu e totuna cu literatura română ca literatură universală. În primă instanță, poezia lui Nichita Stănescu ar trebui gândită în raport cu literatura est-europeană ce prezintă legături de esență cu cea balcanică. Prin intermediul geografiilor literare s-ar putea ajunge la o altă perspectivă asupra exportului literaturii românești în lume. Acum un deceniu, Andrei Terian susținea pe bună dreptate că: „atât sub raport tipologic, cât și valoric, literatura și critica românească au mult mai multe note comune cu sistemele culturale est-europene decât cu cele occidentale. […]. Snobismul occidentalizant pe care critica autohtonă l-a practicat ostentativ în ultimul secol și jumătate nu a făcut decât să îi adâncească și mai mult propria izolare”. (Critica de export. Teorii, context, ideologii¸ Editura MNLR, București, 2013). Ar trebui demontat și clișeul intraductibilității poeziei. Se știe că traducerea nu înseamnă transpunere fidelă, ci „a spune cam același lucru” (Umberto Eco).

În sistemul literar românesc, literatura lui Nichita Stănescu rezistă dincolo de butaforie, dincolo de mitologiile create în jurul autorului. Pentru a fi exportant trebuie mai întâi să i se găsească nu corespondentul în literaturile străine – practică perdantă din start –, ci metoda prin care ar putea fi comparat cu alți scriitori din alte sisteme literare și culturale.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 52-57]