„Toate lucrurile mărunte pentru care ne facem griji 

nu merită să ne facem griji” (PhillZdybel)

Săptămâna trecută, un instructor australian de taekwondo a murit timp de douăzeci și opt de minute, după un atac de cord. Pe urmă și-a revenit și a putut povesti ce i s-a întâmplat „dincolo”, cum a plutit aproape lipit de tavan și ce alte chestii extracorporale a mai simțit. Nici vorbă de vreo lumină albă sau figuri cerești. „Este ca și cum aș fi stat acolo și mă uitam la un film sau priveam totul ca un spectator”, a explicat el, conform site-ului știripesurse.ro, preluate din The Jerusalem Post care a preluat știrea din mirror.co.uk, care a preluat-o din dailystar.co.uk, care a preluat-o din geelongadvertiser.com.au – și așa mai departe.   

O chestie uimitor de asemănătoare mi se întâmplă și mie, aproape în fiecare zi, după ce beau cafea, chiar și fără să fac atac de cord. Numai că, spre deosebire de australianul PhillZdybel, la mine durează câteva minute, cel mult jumătate de oră. Tot așa, ca și cum aș vedea un film. Stau la calculator navigând cyberspațiul, mă plimb prin cameră în afara corpului sau mă ridic spre tavan și, de acolo, dirijez mental universul. Pe urmă, când îmi revin, îmi amintesc perfect totul și aș putea povesti în detaliu, dar se pare că, în afară de fiică-mea, nimeni nu e interesat să afle. Iar fiică-mea muncește din greu la firma ei de catering și, la fel ca Aneta, are doi băieți de crescut, așa că nu prea găsește timp și pentru experiențele mele extracorporale. Totuși, după ce a citit primele două capitole, a ajuns la concluzia că aș suferi de ADHD, fiindcă frazele i se par smucite, ba o iau într-o direcție, ba se întorc cu trei sute șaizeci de grade, încep despre ceva și se încheie despre altceva… Mă rog, cred că a greșit puțin unghiul. Dacă se întorc cu trei sute șaizeci de grade, e ca și cum nu s-ar întoarce deloc. Asta mă face să bănuiesc că ea însăși suferă de ADHD. Pe lângă problemele cu trigonometria, toți cei care suferă de ADHD au impresia că toți ceilalți suferă de ADHD. La adulți, această dereglare emoțională se manifestă printr-o agitație interioară fără cauze, impulsivitate, rătăcire excesivă a minții și o slabă imagine de sine. Din punctul de vedere al fiicei mele, toate personajele poveștii (cu excepția notabilă a Anetei) prezintă dificultăți persistente în a urma indicații, a reține informații, a se concentra, a organiza sarcini, având ca rezultat final o permanentă derută existențială și incapacitatea de a-și gestiona eficient viața. Dar elementul central rămâne procrastinarea, adică amânarea fără termen a rezolvării oricărei probleme.

Am căutat în Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mentale (DSM-5) și am ajuns la concluzia că, din punct de vedere mental, sunt sănătos tun. Într-adevăr, simptomatologia ADHD pare descrierea fidelă a profilului psihologic al oricărui politician. Iar după alegeri, poporul se miră degeaba că lucrurile merg tot prost. Ceea ce înseamnă că alegerile aduc de fiecare dată o schimbare cu trei sute șaizeci de grade. În schimb, am impresia că societatea umană în ansamblul ei suferă nu doar de ADHD, ci și de nenumărate alte maladii. Practic, dacă citești manualul ăsta, înțelegi că nu există pe planetă un singur om normal la cap, așa că ar cam fi cazul să predăm întreaga gestiune Inteligenței Artificiale. Fiică-mea susține, dimpotrivă, că tocmai această convingere face dovada că eu însumi am probleme. De vreme ce experiențele mele extracorporale sunt atât de contradictorii și, nu de puține ori, incoerente. De fapt, în capul meu totul e cât se poate de clar. Numai că, în timp ce scriu, unele cuvinte o iau razna, iar la sfârșitul frazei, în loc să spun ceea ce intenționam, mă pomenesc că am spus cu totul altceva – și trebuie să o iau de la capăt. Oricum, plec de la premisa că cititorul este o femeie inteligentă și îmi înțelege intențiile mai bine decât mine (între timp, bărbații se ocupă cu lucruri mai serioase). De exemplu, după ce brancardierii au ieșit din salon, Rujatu și femeia cu barbă, în loc să continue să se certe, s-au întrebat unul pe alta, una pe altul, aproape simultan:

– Dar unde a dispărut infirmiera?  

Fiindcă Aneta plecase de minute bune și nu mai apărea. Poate că avea încă de lucru în salonul șase, unde pacienții se sufocau unul după altul, din motive necunoscute, sau poate că, răpusă de oboseală, adormise cu capul pe masă în vreun alt salon. În schimb, cei doi brancardieri s-au întors aducând un alt donator, pacientul numărul trei, pe care l-au răsturnat în patul fostului pacient numărul doi. Abia după ce l-au conectat, mai mult de formă, la aparate, au plecat și ei – și nu vor mai reapărea în povestea noastră decât mult mai târziu.

De fapt intenția mea a fost să spun că, după ce și-a recuperat telefonul, Rujatu a avut o discuție foarte interesantă cu Aneta, numai că, din păcate, Aneta se afla deocamdată în alt salon. Până să se întoarcă, a trebuit ca femeii cu barbă să-i vină ideea de a aduce un preot care să sfințească salonul numărul trei, aparatura de monitorizare, cearșafurile, ghipsul, medicamentele și tot ce i-ar mai fi ieșit în cale. Și nu orice preot, ci însuși Înalt Preasfințitul! Fiindcă îl ajutase cândva cu o sponsorizare întru slava lui Dumnezeu și n-ar fi putut să o refuze. Nu contează că la ora aceea bietul om dormea, femeia cu barbă a format numărul lui de mobil. Pesemne că Înalt Preasfinția Sa anticipase o atare situație, căci, imediat după primul apel, a intrat robotul de mesagerie. „Salut, sunt Înalt Preasfințitul, vă rog lăsați mesajul dumneavoastră după semnalul sonor. Doamne ajută!”, zise robotul. 

– Zgura mă-tii! exclamă fără să vrea femeia cu barbă. 

Se poate să fi spus cu totul altceva, dar eu așa am auzit. V-am prevenit că, spre deosebire de alte personaje, suferea de borderline. Nu era singura ei problemă de sănătate, mai avea și reflux esofagian. Partea oarecum delicată este că a exclamat asta înainte de a închide telefonul, ceea ce, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, nu poate rămâne fără consecințe. Căci tocmai în acel moment Aneta a revenit în salon. 

– Mă scuzați că am întârziat un pic. Am salvat un om de la moarte, spuse ea cu modestia care o caracteriza. 

Pare tot mai evident că această femeie este un adevărat erou sanitar. Chiar presupunând că nu salvase pe cineva de la moarte, decât în timp ce visa dormind cu capul pe masă în vreun alt salon. 

– Stimată doamnă, dumneata ești o adevărată eroină! o anunță Rujatu. În mod normal, ar trebui să fii numită în funcția de director al spitalului. 

– Ptiu, iar ai luat-o razna, încercă să-l strunească femeia cu barbă – și aproape scuipă de necaz. 

– Ba da, ba da, confirmă Rujatu. Am să vorbesc eu cu ministrul muncii și protecției sociale să te facă cel puțin șefă de secție. Din păcate, acum a apărut o problemă urgentă și trebuie să plec. Mâine dimineață voi fi la Davos, la deschiderea Forumului Economic Mondial, iar săptămâna viitoare, la Strasbourg… Știi ce-i acolo, nu?

– Cred că e ceva deosebit, crezu Aneta.

– Parlamentul European! Acolo se iau toate deciziile privind viitorul Europei, o asigură Rujatu.

În sufletul Anetei licări o mică speranță.

– Ne mărește salariul? întrebă ea.

– Bineînțeles. Asta e prima problemă pe ordinea de zi. Dar mai întâi, trebuie să rezolvăm încălzirea globală, producția de energie verde, educația sexuală în școli și alte câteva probleme mai mărunte.

În tot acest timp, femeia cu barbă își tortura telefonul mobil, insistând să șteargă mesajul pe care tocmai îl înregistrase în mesageria Înalt Preasfințitului, ceea ce, din nefericire, în stadiul actual al dezvoltării tehnologiei, nu este posibil. Ea însă era convinsă că trebuie să existe un buton pe care să-l apeși pentru a rezolva problema, dificultatea fiind doar de a-l găsi. 

– Domnule, spuse Aneta, dacă trebuie să măriți salariul, mergeți mai repede. Fiți fără grijă, mă ocup eu de fetiță-băiat, orice-o fi.

– Doamnă, dacă se întâmplă ceva rău cu fiica mea, răspunzi cu capul! o avertiză femeia cu barbă, probabil din gelozie. 

Sătulă să tot butoneze la telefon, îl băgă în poșetă, apoi porni spre ieșire, după fostul ei soț.  

Chiar dacă toate acestea nu s-ar fi întâmplat întocmai așa cum le relatez aici, la limită putem admite că s-au întâmplat invers, urmarea ar fi fost aproximativ aceeași. Să presupunem că este vorba despre o piesă de teatru. De fapt, această poveste chiar este transcrierea în proză a unei piese de teatru, pe care am scris-o mai demult și pe care niciun teatru nu a vrut să o joace. Am muncit la ea vreo trei ani – iar acum s-o arunc? 

După ce Rujatu și femeia cu barbă au plecat, scena rămâne câteva momente goală. Mă rog, nu chiar goală. Este Aneta acolo, mai sunt și două paturi cu doi pacienți aproape vii, aparate de monitorizare, două noptiere, o masă cu scaun, un mic fișet aseptic, dulapul cu medicamente, stative pentru perfuzie și alte lucruri mai mărunte de care se ocupă scenograful. 

Oftând, Aneta se așează pe un scaun la întâmplare și vorbește singură.  

– Au plecat? Bine că au plecat! Doamne, ce oameni!…

Liniște, se aude doar țârâitul amestecat al aparatelor de monitorizare, ar fi momentul potrivit să-și mai tragă și ea sufletul, dar ți-ai găsit! Bâzâiala enervantă a unei muște ba se apropie, ba se îndepărtează. După cum bâzâie, pare o muscă destul de mare, poate chiar un bondar, totuși e atât de mică încât îți intră în ochi și nu o vezi. De aceea mi-e greu să o descriu. E ca muștele de nisip, dacă știți ce-s alea. Dacă nu, asta e! Am fost special, vara trecută, în Seychelles, ca să mă documentez, m-au pișcat de m-au zăpăcit și totuși n-am văzut niciuna, așa că până la urmă m-am documentat pe internet. Unii susțin că nici nu-s propriu-zis muște, ci purici, dar în cazul ăsta, cum ar putea să zboare? Sau poate că le confund și nu-mi dau seama. 

Pe de o parte, face un ocol pe deasupra paturilor, zboară când în sus, când în jos, se lovește de fereastră, se odihnește câteva momente pe pervaz, apoi o ia de la capăt. Pe unde să fi intrat, naiba știe. Poate că nici nu a intrat propriu-zis, ci dimpotrivă, a ieșit de undeva, de exemplu, din fișetul aseptic. Să fie însăși Regina muștelor de nisip? Căci, pe de altă parte, e doar un sunet, o bâzâială, aș compara-o cu ectoplasma despre care vorbesc spiritiștii, dar nu o ectoplasmă vizibilă, ci una sonoră, alcătuită din molecule fotonice numite de savanți excitoniu,  adică o substanță vâscoasă, gelatinoasă, ce pare să difere de orice formă cunoscută de materie prin faptul că se poate solidifica și poate fi folosită în scopuri materiale, după cum o descrie autorul lui Sherlock Holmes… Na, că am uitat cum îl cheamă! Ar trebui, dracului, neutralizată cumva, căci pune în pericol sănătatea celor doi pacienți, oricum problematică. 

Ceva mă face să cred că nu e prima oară când se întâmplă. Numai așa se explică de ce Aneta caută în dulapul cu medicamente și scoate de acolo un tub cu spray pentru muște și alte insecte dăunătoare sau doar nedorite, un spray universal, cum se spune, produs ca de obicei în Italia. Cred totuși că de data asta e produs în Germania. Ceea ce confirmă că îl avea pregătit de mai mult timp. Poate fi folosit inclusiv la dezinfectarea pardoselii, la combaterea moliilor și a gândacilor de bucătărie sau la lustruitul mobilei. Zilele trecute, un bărbat și o femeie din Dolj au dat cu un asemenea insecticid în dormitor, fiindcă erau prea multe muște și țânțari, iar după aceea s-au culcat și nu s-au mai sculat. Din păcate, până când Aneta a scos tubul de spray din dulap, ectoplasma s-a așezat într-un loc ferit și tace strategic. Când aproape să renunțe la luptă, pregătindu-se să pună spray-ul la loc în dulap, Aneta aude din nou bâzâiala. Și tot așa, de mai multe ori, ca într-un joc de-a spray-ul și ectoplasma, până când pagerul o cheamă pe Aneta în alt salon. Dar unde anume? În salonul trei! Stați puțin, nu ne aflăm deja în salonul trei? E ceva dubios aici. Fie că unul dintre cei doi pacienți a apăsat din greșeală butonul de alarmă, fie că, după ce Aneta a dat un puf de spray, numai așa, ca avertisment, câteva picături au ajuns pe pager și i-au afectat buna funcționare. Fie altceva ce nu știm pe moment și s-ar putea să nu aflăm niciodată. Oricum ar fi, Aneta iese din acest salon și pleacă să verifice starea pacienților din celelalte saloane. Cu speranța deșartă că, între timp, musca sau ce o fi se va duce și ea în altă parte.

Câteva clipe mai târziu, lumina becurilor pâlpâie fără o cauză bine stabilită, iar aparatele de monitorizare scot niște țiuituri dezordonate, semnalizând un nou eveniment. S-o spunem cinstit: pe ansamblu, efectul este unul de mister. Până când pe ușa îngustă a aceluiași fișet aseptic își face apariția Karawoke. Dracu știe de când stătea ascuns acolo. Aproape că nu-i vedem fața, am putea presupune că nici nu o are. Deocamdată, este îmbrăcat în ceva ca un frac negru cam ponosit, ale cărui cozi alungite îi dau într-adevăr, dacă îl privești din spate, aspectul unui gândac de dimensiuni umane. Merge ușor aplecat, ca unul care a pierdut un obiect mic și îl caută pe jos. Se apropie de patul pacientului numărul trei, îl studiază cu atenție, clatină nemulțumit din cap, apoi vine lângă pacientul numărul unu, unde rămâne mai mult timp, sprijinindu-se cu o mână de rama de la capul patului.  

Totuși, să nu ne mirăm degeaba. Dacă a fost posibil ca, într-o dimineață din anul 1912, un bărbat cu numele Gregor Samsa să se trezească metamorfozat în gândac, de ce n-ar fi posibil ca, o sută și ceva de ani mai târziu, grație progresului tehnologic, un gândac să se trezească transformat în om? El nu are de fapt nicio vină. Pur și simplu, a devenit astfel printr-o mutație genetică, eventual greșită. Este, în opinia mea, ipoteza cea mai plauzibilă, mai ales dacă avem în vedere că alta nu-mi trece prin cap.

(continuare în numărul viitor)

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 5-7]