Scăpată din laborator, liberă pe străzi, aleargă bezmetică în jurul meu. Dă târcoale minții mele, așteptând un moment de neatenție, în care să se infiltreze, să capete contur, să declanșeze amintiri. Să revină. Să mă invadeze.

            O persoană pe care am crezut c-am îngropat-o. Mai adânc decât m-am îngropat pe mine.

            Întâlnirea noastră a fost ireală. Am văzut-o prima dată conducând un tren. Era prima femeie pe care o vedeam acolo în cabină, ieșind din tunel, țin minte perfect cum luminile din stație i-au dezvăluit fața în mai puțin de o secundă. Țin minte chipul ei neclintit. Am rămas încremenit, ușile s-au închis și trenul a plecat, primul și cel mai important dintr-un lung șir de trenuri care au trecut pe lângă mine. Abia după câteva minute, când a intrat în stație următorul tren, mi-am dat seama că ar fi trebuit să urc. Ce aveam de făcut acum? Să urc în al doilea tren? Până unde?

            Ce pot să spun în apărarea mea e că eram foarte tânăr.

            Credeam în întâlniri care-ți schimbă viața, credeam în oameni și în capacitatea mea de a fi printre oameni. Credeam că fac totul corect. Că știu să mă port, că n-o să greșesc niciodată atât de tare încât să distrug.

            Ce pot să spun în apărarea mea e că aveam curaj.

            Am revenit în stație în fiecare zi la aceeași oră, ba chiar mai devreme, întâi cu cinci minute, apoi cu zece și tot așa, până am ajuns să stau câte două-trei ore uitându-mă la toți bărbații în costum care conduceau trenurile.

Într-o zi m-am oprit în fața porților batante și m-am gândit foarte mult dacă mai are rost să intru.

Și atunci am văzut-o pe ea ieșind. Ușile s-au deschis și ea a trecut printre ele cu două pungi voluminoase.

De ce ați coborât la jumătatea drumului? am întrebat-o.

S-a oprit și s-a uitat nedumerită la mine.

Era ceva în neregulă cu pungile alea.

Nu înțeleg, a zis.

            Trebuia să conduceți trenul până la capăt. De ce ați ieșit la jumătate?

            În momentul ăsta putea să se întâmple orice și s-a întâmplat cel mai minunat lucru. Ea m-a privit lung, și-a imaginat ceva, a zâmbit și a zis:

            Puteți mai mult. Spuneți-mi o poveste mai convingătoare.

            Bine, poate că nu s-a întâmplat așa. Poate ne-am cunoscut la coadă la bilete și după aia am ajutat-o cu pungile.

            Dar după ce am îngropat-o de atâtea ori, după tot efortul pe care l-am făcut pentru ca amintirea ei să-mi facă mai puțin rău, mi-am spus că am dreptul să mă gândesc la ea așa cum vreau.

            Am așteptat-o apoi în fiecare zi la porțile batante. O dată i-am spus: Când s-au închis ușile în fața mea, în loc să-mi văd reflexia, v-am văzut pe dumneavoastră. Altă dată i-am zis: Stăteam la marginea peronului și curentul de aer prevestea venirea trenului. Dumneavoastră m-ați tras de haină înapoi. Mulți ani după aceea am luat-o ca pe un ajutor. Altă dată i-am zis: Dumneavoastră mi-ați vorbit prin difuzoare în fiecare zi, mi-ați dat indicii ca să vă găsesc.

Vocea ei mi-a răspuns: Dar preferata mea a fost aceasta – Aș vrea într-o noapte să găsim capătul tunelului, să intrăm pe furiș în el și să culegem ciuperci.

            Mai departe, în vis, aburul are miros de mațe de porc. Mi-e rușine de ea, că mă vede pe dinăuntru. Nu simt durere, dar simt cum umblă în măruntaiele mele, cum alege de acolo ce o interesează, își pune în tăvițe, o să taie bucăți străvezii de țesut, o să le studieze îndeaproape. Toți ceilalți ochi privesc cu atenție.

            Mă coase la loc, dar acul e bont, intră greu, rupe în piele. Și-a luat ce-i trebuie, știam că aici o s-ajungem. Știam și de-asta am făcut tot posibilul să scap de ea.

[Vatra, nr. 9/2023, p. 70]