Destrămări şi reîntemeieri

Autoare a trei cărţi de critică literară despre geografia Bucureştiului (Cele două Mântulese, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară și Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului), Andreea Răsuceanu expune, în romanul de debut, destinul a trei femei, într-un spectru al narativităţii în care se împletesc timpul, memoria şi absenţa. Astfel, trei paliere narative structurează relieful romanului O formă de viață necunoscută (2018), paliere ce corespund avatarurilor existenţiale ale celor trei femei aparţinând unor secvenţe temporale diferite (Stanca, Elena, Ioana) şi unui spaţiu comun (strada Mântuleasa). Jocul cu trecutul favorizează emergenţa unor fragmente de istorie, frânturi de viaţă şi trăiri diverse, într-o construcţie epică amplă, în care personajele se confruntă cu propriile limite şi cu experienţa thanatosului.

Din goluri şi plinuri, din tăceri şi cuvinte, din absenţe, prezenţe, experienţe şi aşteptări provine dramatismul naraţiunii şi complexitatea formulelor epice. Romanul trăieşte din antinomii şi contraste (ciuma/ frenezia trăirii, avântul construcţiilor într-un Bucureşti pustiit, boala şi pofta de viaţă), adevărate vase comunicante ale naraţiunii („Cu cât se întindea mai departe moartea neagră, cu atât pofta de viață creștea în bucureșteni”), cu glisări continue de la viaţa văzută a personajelor, la puterea forţelor nevăzute, din care se alcătuieşte un echilibru instabil între cotidian şi mit, între datele concretului şi revelaţiile imaginarului, între lumină şi întuneric, alcătuindu-se astfel o carte a contrariilor, cu paralelisme spaţiale şi temporale şi traiectorii sinuoase ale personajelor, cu simetrii şi eterogenităţi ce conferă organicitate întregului ansamblu narativ.

Emergenţa spaţiilor (Bucureştiul, strada Mântuleasa etc.), predilecţia pentru evocarea trecutului, se întretaie cu sentimentul elanului vital ciclic, în care identitatea şi universalitatea se întrepătrund firesc („viețile altora impregnate în pereți” sau „toate mai fuseseră și sub alt chip”). Spaţiile au irizări ale acvaticului, în care se răsfrâng căldura, somnolenţa, automatismele vieţuirii şi imobilitatea senzitivă, dar şi reflexe sinestezice sau simbolice, într-o întâlnire ambiguă între corporalitate şi psihism, la care se adaugă atracţia intimităţii, sau pasiunea pentru geografia unui Bucureşti fascinant, prin care spaţialitatea şi temporalitatea sunt ritmate de jocul între absenţe şi prezenţe, între iluzii şi nostalgii. La intersecţia trecutului cu prezentul, a frescei cu reprezentarea unor emoţii volatile, romanul Andreei Răsuceanu e o parabolă a absenţei ca urmă a unei prezenţe, căci, dincolo de scene, întâmplări sau personaje se relevă o experienţă afectivă sau mentală, vibraţia unui sentiment, turnura nostalgică a unor cuvinte, ambianţa unei arhitecturi halucinante şi reale totodată, în descrieri minuţioase,  staze temporale, scene dinamice, sau infiltrări ale fanteziei şi glisări onirice ce conferă lucrurilor un timbru fascinant al decadenţei, maladivului şi rafinamentului. Romanul O formă de viață necunoscută e o carte despre melancolia străzilor, oamenilor şi făptuirilor unui Bucureşti decadent, pitoresc şi halucinant, în care sensibilitatea prozatoarei reface traseul existenţial al unor personaje măcinate de timp, de boală şi de propriile obsesii, într-un orizont existenţial al destrămărilor şi reîntemeierilor.

           Între adevăr şi ficţiune

Pentru Florina Ilis, cărţile sunt chipuri, imagini sau măşti care ascund şi revelează ipostazele eului profund. Primele romane (Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei şi Cruciada copiilor) îmbină libertatea dicţiunii, timbrul confesiv şi meandrele fluxului evenimenţial. Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit şi Vieţile paralele se constituie pe fundalul corespondenţei dintre document şi ficţiune, într-un echilibru între verosimil, fantezie şi vocaţia scrisului, remarcabilă fiind apetenţa prozatoarei pentru trecut, pentru rememorare, pentru taină şi vis. Oameni, figuri, gesturi şi scene ale trecutului sunt resuscitate de Florina Ilis cea care vrea să confere lucrurilor „o nouă înfățișare, cumva inefabilă și, cu ajutorul cuvântului potrivit, adevărată, de neuitat”, într-un joc grav între adevăr şi ficţiune, dimensiunea depoziţională a epicului fiind completată de fervorile unei imaginaţii în ebuliţie.

În romanul Cartea numerilor (2018) recursul la adevăr şi la ideea de destin reprezintă teme obsedante, deduse din sentimentul de apartenenţă la spectacolul unei istorii alambicate. Romanul este o cronică a două familii, cu generaţii suprapuse, revelând un continuu joc între trecut şi prezent. Începutul romanului are cadenţă solemn-evocatoare:„La început a fost tata. Tatăl meu, Ioachim. Dar, mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu. Gherasim. Bunicul meu. […] Și tot așa mai departe până în ziua fericită dintâi”. Perspectiva narativă structurată „din punctul cel mai îndepărtat al viitorului” redistribuie ordinea cronologic-obiectivă de la început (povestea de iubire dintre Ioachim şi Ana), reflectând o perspectivă interiorizată, din care provine de fapt această „vrăjită cântare” careface ca anii „să se adune șirag, să se adune mărgele (ca în doine)”. Reconstituirea evenimentelor istorice – al doilea război mondial, traumele comunismului şi aporiile postcomunismului – orientează fragmentele de timp, în jurul unor destine individuale precis conturate, ce transcend aparenţele cotidianului prin dimensiunea simbolic-recuperatoare. Cartea numerilor se naşte, astfel din nevoia de a reconstitui un trecut insondabil, dar şi din imperativul căutării propriilor rădăcini „pentru a supraviețui și a transmite urmașilor povestea trecutului“, căci pierderea ei pune în pericol chiar viitorul. Memoria e percepută aici ca o „poveste prin care o comunitate poate fi ținută împreună chiar și în fața nenorocirilor istoriei“, în timp ce trecutul este „un text greu descifrabil căruia te străduiești să-i dai un sens, să afli ce a vrut să spună autorul anonim, Timpul“. O altă dimensiune caracteristică a prozei Florinei Ilis este jocul dintre aparenţă şi esenţă, aspectul de palimpsest al naraţiunii, care arată şi ascunde, într-o subtilă cunoaştere a lumii, a trecutului, a propriilor mecanisme ficţionale. Părinţi, bunici, străbunici îşi întreţes destinele în paginile cărţii, îşi povestesc simţul apartenenţei şi al genealogiilor, sentimentul zidirii şi succesiunea vârstelor şi a generaţiilor, în împrejurări dramatice ale unei istorii trăite şi rememorate cu acuitate. Conştiinţa de sine şi conştiinţa propriilor cuvinte, a naraţiunii şi a limitelor raţionalităţii sunt constante ale acestei cărţi în care se întrepătrund luciditatea, imaginarul şi memoria, într-un desen epic arborescent şi fluid, căci numirile se transformă, treptat în prezumţii ale adevărului, percepţiile vizuale focalizându-se când asupra unor detalii, aşteptate sau neaşteptate, când asupra unor scene revelatorii.

Se conturează în roman, prin nume, figuri, fapte şi voci ale Istoriei, o lectură posibilă a unei lumi trecute, văzută prin lentilele memoriei, cartea numerilor înregistrând, ca în numerii biblici, un simbolic recensământ al neamurilor, efectuat din perspectiva prezentului, un recensământ recuperatoriu, alcătuit din plinuri şi goluri, în care documentul şi imaginarul coexistă. Călătoria narativă a Florinei Ilis prin cele patru generaţii, pe parcursul a o sută de ani, e o călătorie în lumea fără de sfârşit a Istoriei şi a făptuirilor ei, dar şi un recurs la mit, la uneltele magice ale limbajului, cu rosturile sale anamnetice, cu resursele sale morale, expresive, referenţiale. Parafrazele, paralelismele, inserturile intertextuale, exerciţiile ludice şi accentele grave fac din acest roman o carte a genealogiei, posterităţii şi memoriei. Aşteptarea ca revoltă şi vină, ca răscumpărare şi mântuire trasează arhitectura destinului epic, prin statura unor personaje ce îşi recuperează, prin rostire simbolică, propria genealogie, în care se intersectează atâtea destine individuale, încifrate în scriitura plastică, energică, evocatoare a Florinei Ilis, una dintre prozatoarele importante ale literaturii noastre de azi. Andreea Răsuceanu şi Florina Ilis împărtăşesc pasiunea pentru document, pentru trecut şi istorie, proza lor conferind imaginarului valenţe recuperatorii şi simbolice.

Referinţe critice

Iulian Boldea, Ficţiunea ca document uman, în revista „Apostrof”, nr. 4, 2019.

Iulian Boldea, Seducţia trecutului, în revista „Apostrof”, nr. 5, 2021.

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 73-74]