Argument

Dosarul de față a fost gândit în tandem cu cel de anul trecut, astfel încât poezia și proza scrise de femei să se completeze și să se lumineze reciproc și să redea imaginea cât mai fidelă a acestui îmbucurător fenomen din literatura autohtonă contemporană. Incontestabilul reviriment al literaturii scrise de femei a fost probat prin apariția a două importante antologii, care mi-au și ghidat demersul realizării celor două dosare tematice: Un secol de poezie română scrisă de femei, vol. I, 1990-2019, (Editura Cartier, 2019), coord. Alina Purcaru și Paula Erizanu și Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45, 2023), coord. Cristina Ispas.

În ciuda absenței din canonul școlar a oricărei scriitoare române (nu mă refer la unele fragmente semnate de scriitoare, care s-au strecurat în manualele de gimnaziu, ci la absența oricărei scriitoare din canonul liceal), al slabei prezențe în juriile de acordare a premiilor literare, exceptând Premiile Sofia Nădejde, o instituția creată tot de o scriitoare, Elena Vlădăreanu, pentru a veni în sprijinul unei mai bune vizibilități publice a colegelor de breaslă, scriitoarele ultimilor 10-15 ani au găsit căi de a se face auzite și, sperăm, citite, prin rețelele sociale, participări la târguri de carte naționale sau internaționale, dezbateri, evenimente organizate de edituri și mai ales prin valoarea intrinsecă a cărților de poezie, proză scurtă sau a romanelor publicate. Nici dramaturgia nu a fost neglijată, ultimii ani au dat scriitoare dramatice de mare forță, motiv care îndreptățește realizarea unui dosar tematic similar într-un viitor nu prea îndepărtat.

Revenind la dosarul de față, nu e vorba de a crea o segregare forțată pe criterii de gen, ci, așa cum argumenta Cristina Ispas în prefața antologiei de proză menționate anterior, de o mai bună reprezentativitate a literaturii scrise de femei într-o societate încă bântuită de atavisme patriarhale. Vocea scriitoarelor se aude clară și distinctă și în microantologia de proză din partea a doua a dosarului – cuprinzând mostre ale unor proze inedite sau romane aflate în lucru, semnate de nume deja consacrate, precum: Simona Goșu, Lavinia Braniște, Ștefania Mihalache, Diana Geacăr, Monica Tonea, Emanuela Ignățoiu-Sora, Iulia Militaru, Ramona Gabăr, Raluca Nagy ș.a., alături de scriitoare debutate în primul deceniu postdecembrist: Ioana Nicolaie sau Veronica D. Niculescu.                                                 

Nici prima secțiune a dosarului nu e mai puțin ofertantă, curpinzând texte critice de sinteză sau aplicate universului prozastic al unei scriitoare, printre semnatarele textelor de receptare regăsindu-se: Cristina Ispas – cu o binevenită sinteză, de pe poziția de antologator, Rodica Ilie – cu un text comprehensiv despre romanele Laviniei Braniște, Senida Poenariu – cu un comentariu pertinent asupra romanului de debut al Ruxandrei Burcescu, Nicoleta Cliveț – cu un text despre debutul Mariei Orban și altele, la fel de incitante, pe care le veți descoperi la lectură. Având surpriza ca anul trecut, un potențial colaborator la dosarul despre poezie să decline invitația de a participa, motivând, nu fără condescendență și ironie misogină, că e mai bine să lăsăm femeile să scrie despre femei, nu am insistat foarte mult să obțin texte și poziții ale unor scriitori/critici, motiv pentru care le mulțumesc celor trei colaboratori care au răspuns invitației din acest an, cu texte substanțiale: Victor Cobuz – autor și al postfeței antologiei coordonate de Cristina Ispas, Andrei Vornicu – cu o cronică despre debutul foarte promițător al Oanei Paler și Szakacs Lehel – cu un studiu dedicat romanul Prevestirea, al Ioanei Pârvulescu, fragment din teza sa de doctorat, aflată în curs de finalizare. Dincolo de stereotipii, literatura scrisă de femei nu poate fi decât bună sau rea, valoroasă sau nu, iar dosarul de față vă va convinge, sper, cu prisosință, că ea merită citită atât de femei cât și de bărbați și are ceva de spus în chestiunile cele mai arzătoare ale lumii contemporane.

                                                                                                Cristina Timar

*

I. Sinteze și receptări critice

Cristina Ispas

Literatura scrisă de femei nu este doar pentru femei

Ideea de a coordona o antologie de proză scurtă scrisă de femei (Retroversiuni, Editura Paralela 45, 2023) mi-a încolțit în minte în primul an în care am făcut parte din juriul Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, în 2021, în timp ce citeam cărţile eligibile. M-a surprins atunci numărul mare de cărţi scrise de femei publicate în anul acela, la categoria proză, povestea cu poezia fiind un pic alta. Deşi am urmărit de-a lungul anilor fenomenul literaturii române contemporane şi eram deja conştientă, chiar şi fără o analiză foarte atentă, de faptul că avem din ce în ce mai multe prozatoare, impactul acelui teanc de cărţi selectate strict pentru acest premiu a fost mai puternic decât o simplă impresie formată din mers. Mai ales că vedeam în spatele lui mult mai multe cărţi decât acelea publicate pe final de 2020 şi în cea mai mare parte a anului 2021 (perioada eligibilă pentru ediţia respectivă a premiilor), practic toate cărţile scrise de autoarele respective până acum. În acelaşi timp, mi-am putut da seama imediat că o astfel de idee nu era chiar atât de uşor de pus în practică, pentru că ea deschidea o serie de întrebări, legate de poziţionare, de concept, de cât de multe sau puţine lucruri ştiam eu însămi, la momentul respectiv, despre modul în care este percepută literatura scrisă de femei, de contextul mai larg socio-cultural etc. Aveam multe întrebări, mai pe scurt, pentru care nu aveam încă un răspuns. Sau nu unul articulat, în orice caz. O parte dintre aceste răspunsuri au venit cu timpul, în timp ce pe altele le caut în continuare, inclusiv în timp ce scriu acest articol.

Revenind la teancul de cărţi, în timp ce îl aşezam frumos pentru o fotografie pe care urma să o postez pe reţelele sociale, având în minte, după cum spuneam, şi celelalte cărţi scrise de autoarele în cauză, m-am dus şi mai departe şi mi-am amintit de câteva romane apărute la începutul anilor 2000, într-un moment revoluţionar pentru literatura română, de profunde schimbări, cum ar fi Fişă de înregistrare, de Ioana Baietica (actuală Ioana Baetica Morpurgo), publicat în colecţia EGO. PROZĂ de la Polirom, în 2004, un roman excentric pentru perioada respectivă, în care autoarea explora nonconformist în zona sexualităţii, Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ştefănescu, publicat iniţial de Paralela 45, în 2002, şi apoi republicat de Polirom, în 2005, un roman care a fost promovat ca având în centru relaţia dintre două lesbiene, deşi în realitate este vorba doar despre două fete tinere şi dezinhibate, sau Băgău, de Ioana Bradea, apărut la editura Est, în 2004, romanul de după 1989 cu cel mai celebru început („Sunt o doamnă, ce pula mea!”), după cum a fost numit. Aceste trei romane, care pot fi considerate deschizătoare de drumuri pentru proza scrisă de femei după 1989, şochează, în egală măsură, la vremea respectivă, acesta fiind şi principalul motiv pentru care ele au avut succes în momentul apariţiei. În sensul că, deşi nu le lipsesc deloc calităţile literare, estetice, nu aceste calităţi le-au propulsat în primul rând în atenţia publicului, ci unda de şoc pe care ele au fost capabile să o provoace. Ce vreau să spun cu asta este că în spatele deciziei mele de a face parte din juriul Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, atunci când mi s-a propus, a stat şi această idee, pe care ştiu că o împărtăşesc multe scriitoare, că femeile trebuie să vină fie cu ceva extraordinar, nemaivăzut, fie cu ceva extrem de şocant, ca să fie sigure că vor câştiga şi ele un loc cât de cât vizibil printre operele care definesc un anumit moment literar. Altfel se perpetuează fără probleme vechea prejudecată care spune că femeile scriu mai soft, sunt preocupate prea mult de chestiunile personale, de ideea de familie, de relaţiile dintre părinţi şi copii, pe lângă faptul că sunt şi mult prea sentimentale şi romantice, în timp ce bărbaţii sunt preocupaţi în primul rând de soarta lumii, de chestiunile politice generale etc. Am citit nu cu mult timp în urmă un articol semnat de Mary Ann Sieghart, Why Are So Many Men Still Resistant to Reading Women?¹, în care autoarea o citează pe scriitoarea Kamila Shamsie, câştigătoare a Women’s Prize for Fiction în 2018, spunând aşa: „Atunci când se discută despre cărţile mele, cel mai mult se insistă asupra aspectelor legate de familie şi asupra elementelor romantice pe care acestea le conţin. Şi bărbaţii scriu la fel de mult sau poate chiar mai mult despre romantism şi familie, numai că, în cazul lor, discuţia se concentrează în principal pe contextul politic mai larg la care ei fac referire.” Pentru a exemplifica, autoarea articolului în care este citată Shamsie îl numeşte mai departe, de exemplu, pe norvegianul Karl Ove Knausgaard, care a avut un succes absolut răsunător cu o serie întreagă de romane (traduse şi la noi, sub titlul Lupta mea, la editura Litera, începând cu anul 2017), toate considerabile ca dimensiune, în care descrie pe larg, cu infinite detalii, viaţa din propria familie, relaţia cu soţia şi cu proprii copii. Şi exemplele ar mai putea continua bineînţeles, pe această idee a dublului standard, un altul pe care l-am întâlnit menţionat de câteva ori fiind cel al lui Cormac McCarthy, cu romanul Drumul, care are în centru relaţia tată-fiu, adică aceeaşi relaţie părinte-copil care plictiseşte atât de mult când în discuţie se află cartea unei femei. Aşa cum nici Kamila Shamsie nu reprezintă, bineînţeles, un caz izolat, când vine vorba de ideea pe care o conţine afirmaţia ei de mai sus, existând destul de multe alte scriitoare foarte importante care îi împărtăşesc părerea, una dintre ele fiind Anne Enright: „Ceea ce înseamnă că editorii au de obicei impresia că bărbaţii scriitori exprimă adevăruri universale în operele lor, în timp ce femeile scriitoare abordează subiecte mult mai puţin ambiţioase, lipsindu-le şi subtilitatea necesară pentru a putea menţine un creier de bărbat angajat în lectură.^2” Sau, ca să citez de data aceasta direct dintr-o operă literară, iată şi ce scrie, în metaromanul Femeia urs³, scriitoarea suedeză Karolina Ramqvist: „Obişnuiesc să mă opun interpretărilor în cheie biografistă, posibil exagerat de mult şi probabil fiindcă mă roade bănuiala că acest gen de interpretare afectează scriitoarele în mult mai mare măsură decât scriitorii, deoarece se presupune din start că bărbaţii scriu despre lucruri general valabile, în vreme ce femeile nu scriu decât despre ele însele. (Poate pentru că prăpastia dintre a scrie şi a fi femeie e încă imposibil de trecut?).” De fapt, deşi nu cred că mai are sens să explic asta, în orice moment există cineva care stabileşte ce anume este general valabil, chiar lăsând la o parte faptul că, de foarte multe ori, femeile abordează exact aceleaşi probleme pe care le abordează şi bărbaţii, îmbogăţind sau împrospătând, sau mişcând doar un pic perspectiva.

Pe de altă parte, revenind la literatura română, romane mai puţin şocante, deşi abordau teme noi pentru noi la acea vreme şi interesante, precum cel cu care a debutat Ştefania Mihalache, Est-falia, 2004, editura Paralela 45, în care sunt menţionate o serie întreagă de teorii feministe, sau romanul Mariei Manolescu, Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006), au cam trecut pe sub radar. Ceea ce nu înseamnă neapărat că aceste romane erau (sunt, de fapt) geniale sau excepţionale, dar sunt la fel de bune sau mai bune decât multe altele scrise de bărbaţi care au fost mai bine promovate şi au câştigat mai multă vizibilitate la vremea lor. Despre acest dublu standard cred eu că trebuie să vorbim mai mult şi nu doar strict despre valoarea în absolut a unei anumite cărţi, cu scopul de a demonstra că are şi minusuri, ceea ce i-ar justifica, chipurile, lipsa de succes.

Şi cred că ar fi timpul aici să amintesc şi de unele studii (în principal din ultimii zece ani) care arată clar că există un decalaj semnificativ între numărul de cititori bărbaţi care citesc cărţi scrise de femei şi numărul de cititori femei care citesc cărţi scrise de bărbaţi. Şi prefer să o citez aici pe Grace Paley, pe care o citează de fapt Mary Ann Sieghart în acelaşi articol menţionat mai sus, „Femeile le-au făcut întotdeauna această favoare bărbaţilor de a le citi cărţile, în timp ce bărbaţii nu au binevoit să le returneze favoarea.⁴” Sau aş putea să citez o altă scriitoare, de data aceasta una câştigătoare a Booker Prize for Fiction, Bernardine Evaristo: „Sunt conştientă de foarte mult timp de faptul că bărbaţii pur şi simplu nu sunt interesaţi să ne citească literatura.⁵” Un astfel de studiu a fost condus de Lisa Jardine şi Annie Watkins la Queen Mary University⁶, în rândul a sute de universitari, critici şi scriitori, care au fost întrebaţi despre obiceiurile lor de lectură, reieşind că, în timp ce femeile citesc atât cărţi scrise de femei, cât şi cărţi scrise de bărbaţi, în proporţii aproximativ egale, foarte puţini bărbaţi citesc cărţi scrise de femei. Şi, bineînţeles, sunt mai multe probleme care decurg de aici, cum ar fi aceea legată de personajele feminine din cărţile bărbaţilor care sunt schematice şi intră într-un număr extrem de restrâns de categorii, problemă despre care vorbeşte, tangenţial, şi Iris Nuţu, de exemplu, într-un articol din Observator cultural⁷, în care porneşte discuţia, care altfel are în centru romanul Nataliei Haynes, O mie de corăbii⁸, de la arhetipurile feminine stabilite de mituri şi modul în care continuă să se perpetueze ele astăzi: „Cu alte cuvinte, aceste arhetipuri feminine adânc înrădăcinate în gândirea occidentală sunt condiționate de situarea personajului feminin în orânduirea puterii – care, la rândul ei, are loc în funcție de plasarea aceluiași personaj în raport cu o autoritate masculină căreia femeia îi este, într-un fel sau altul, anexată.”

Un alt studiu condus de Deloitte⁹ la nivel global arată acelaşi lucru, plus faptul că sunt mult mai multe femei care citesc cărţi decât bărbaţi, în general, în lume, şi asta în contextul în care sunt semnificativ mai multe femei cărora încă le este refuzat accesul la educaţie. Iar una dintre explicațiile pe care le oferă studiul pentru această din urmă problemă, dezvăluind un cerc vicios, este aceea că sunt mult mai rare cazurile în care copiii văd acasă un model masculin citind decât un model feminin. Ca să vin însă şi cu cifre mai exacte, un alt studiu, condus de Nielsen Book Research şi comandat de MA Sieghart¹⁰ (Mary Ann Sieghart semnează uneori MA Sieghart, arătând în acelaşi timp cum multe femei au preferat de-a lungul timpului să semneze doar cu iniţiala prenumelui pentru a le da o şansă în plus cărţilor lor să ajungă şi la cititori bărbaţi) pentru cartea sa The Authority Gap, a arătat că, pentru un top zece al celor mai bine vândute romane scrise de femei, top care le include pe Margaret Atwood şi Jane Austin, dar şi pe Danielle Steel şi Jojo Moyes, 19% dintre cititori sunt bărbaţi şi 81 la sută femei, în timp ce pentru un top zece al celor mai bine vândute romane scrise de bărbaţi, top care îi include pe Charles Dickens şi JRR Tolkien, dar şi pe Lee Child şi Stephen King, 55% dintre cititori sunt bărbaţi şi 45% femei, proporţii mult mai apropiate. Context în care Sieghart se întreabă, şi pe bună dreptate, de unde ştiu bărbaţii, până la urmă, cum scriu femeile, dacă nici măcar nu le citesc?

Toate aceste prejudecăţi constituie probabil şi unul dintre motivele pentru care o temă care în mod normal ar fi trebuit să fie considerată foarte importantă şi să fie abordată frecvent, cea a sarcinii şi a naşterii, este, în realitate, foarte puţin tratată în literatură, după cum ne-o arată Lily Gurton-Wachter, într-un articol¹¹ care porneşte de la observaţia că literatura de război (pe care ea însăşi o studiază şi o predă), de la Iliada la războiul din Irak (articolul este scris în anul 2016, astăzi ar fi spus probabil Ucraina) este infinit mai bogată, beneficiind de un număr foarte mare nu doar de opere, dar şi de articole şi cărţi de critică literară sau filozofică dedicate. Iar motivul acestui interes substanţial pentru tema în cauză, notează ea, îl constituie faptul că războiul reprezintă „o experienţă limită¹²”, chiar dacă majoritatea celor care citesc asemenea cărţi sau se arată interesaţi de ele nu au trăit propriu-zis experienţa războiului. În schimb, deşi sarcina constituie ea însăşi o experienţă extremă, bulversantă, răscolitoare, transformatoare, la fel cum o constituie şi maternitatea (sau paternitatea), cunoscută în mod direct de foarte multe femei, ea apare foarte puţin în literatură. Practic, există extrem de puţine cărţi despre sarcină şi naştere scrise de femei care au trecut prin această experienţă înainte de anii ʼ70 ai secolului trecut, observă Gurton-Wachter, în timp ce scriitoarele cele mai celebre (articolul se referă la scriitoarele de limba engleză) au fost femei care nu au trecut prin experienţa maternităţii, cum ar fi Virgina Woolf, Emily Dickinson, Jane Austen, aceasta fiind totodată şi una dintre posibilele explicaţii pentru cariera lor de succes, în contextul în care scrisul necesită foarte mult timp şi libertate, ceea ce femeile nu prea au, sau nu în aceeaşi măsură ca bărbaţii, în orice caz. Practic, numărul bărbaţilor, scriitori sau filozofi, care şi-au oferit de-a lungul timpului opinia şi le-au oferit diferite sfaturi tinerelor mame, este mult mai mare decât cel al femeilor. Maggie Nelson (pe care, de altfel, o citează şi Lily Gurton-Wachter) observă şi ea în Argonauţii¹³ că, deşi există în continuare o mulţime de cărţi despre sarcină şi maternitate, cărţi de non-ficţiune, care sunt foarte citite, ele continuă să fie scrise de bărbaţi. Bineînţeles, toţi aceşti autori nu vorbesc deloc despre experienţa psihologică complexă prin care trec femeile, ci doar de partea mai practică a lucrurilor. Revenind, aşadar, la ce spuneam la începutul acestui paragraf, o explicaţie posibilă pentru faptul că femeile care au trecut prin această experienţă răvăşitoare nu scriu despre ea, pe lângă faptul că, de cele mai multe ori, le lipseşte timpul necesar pentru a scrie, este aceea că le este teamă să abordeze tema din cauză ca ea va părea neinteresantă în ochii cititorilor şi va fi expediată ca fiind o temă minoră, genul de temă care lipeşte încă şi mai bine eticheta uşor dispreţuitoare de literatură feminină pe respectivele cărţi. Desigur, lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani, din ce în ce mai multe cărţi au început să apară care tratează această triplă temă, aş putea-o numi, a sarcinii, naşterii şi maternităţii, printre care le-aş menţiona pe cele scrise de Rachel Cusk, Maggie Nelson, pe care deja am invocat-o, după ce, timp de foarte mulţi ani, în trecut, după cum notează Jessie Greengrass în Why Does Literature Ignore Pregancy?¹⁴ sarcina reprezenta de obicei „an impediment, freedom’s curtailment”, atunci când nu era expediată în spaţiul unei singure propoziţii simple, prin intermediul căreia eram informaţi că personajul feminin respectiv a născut o fată sau un băiat. M-am bucurat când am realizat pentru prima dată că această temă a naşterii şi a maternităţii este exact atât cât trebuie de prezentă în Retroversiuni.

Reluând firul de mai vreme, în timp ce priveam acel teanc frumos pe care îl aveam în faţă, aproape fără să îmi dau seama, m-am aplecat şi am scos din bibliotecă, de pe raftul cel mai de jos, acolo unde ţin cărţile mamut, Istoria critică a literaturii române¹⁵ (editura Paralela 45, 2008),de Nicolae Manolescu, şi m-am dus direct la cuprins. Prima femeie menţionată este, bineînţeles, la capitol A doua bătălie canonică, subcapitolul Marii scriitori, Hortensia Papadat-Bengescu (proaspăt dispărută din lista pentru Bacalaureat), cea despre care Eugen Lovinescu spunea următoarele: „Deşi materialul este exclusiv feminin, atitudinea scriitoarei rămâne, aşadar, bărbătească, fără sentimentalism, fără duioşie, fără simpatie chiar, pornită din setea cunoştinţii pure şi realizată, cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros ştiinţifice, ceea ce-i constituie o notă diferenţială faţă de întreaga literatură feminină.¹⁶” Aşadar, prima femeie scriitoare menţionată în Istoria lui Manolescu este una care a fost apreciată în primul rând pentru faptul că nu scria ca o femeie, după cum au considerat criticii. Fast forward mai departe şi ajungem tocmai la generaţia ’70, unde le întâlnim pe Gabriela Adameşteanu şi Dana Dumitriu. Despre Dana Dumitriu nu se mai vorbeşte deloc, iar despre Gabriela Adameşteanu ştim că s-a tot spus acelaşi lucru, şi anume că scrie ca un bărbat, lucru pe care l-a confirmat încă o dată scriitoarea însăşi, în momentul în care a primit Premiul Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, pentru romanul Fontana di Trevi, apărut în 2018, spunând că, de fapt, mult timp acest gen de apreciere a fost primită ca fiind un compliment. Mai departe, printre prozatorii generaţiei ’80, o avem doar pe Adriana Bittel, după care mai există o singură autoare, listată la capitolul După 1989, şi anume Ioana Pârvulescu. Şi cred că ar trebui să repet aici faptul că mă refer strict la cuprins, pentru că altfel mai sunt, desigur, şi alte autoare, alte prozatoare, menţionate în carte. Oricum, tot răsfoind opul lui Manolescu, mi-am amintit de o întrebare pe care mi-a pus-o la un moment dat o cititoare care a venit la unul dintre evenimentele de promovare dedicate Retroversiunilor (evenimentul în cauză a fost Deznodământul nu contează, organizat de Doina Ruşti la Casa Cesianu), care mă întreba de ce oare ei îi place totuşi să citească mai mult cărţi scrise de bărbaţi decât cărţi scrise de femei? Răspunsul meu rapid a fost că nu prea am cum să o ajut eu cu un răspuns la întrebarea respectivă, că doar ea deţine răspunsul, dar apoi am adăugat totuşi că e posibil ca o explicaţie să o constituie faptul că aşa s-a format, pur şi simplu, citind exclusiv cărţi scrise de bărbaţi, însușindu-și un anumit mod de a privi lucrurile. Atât la şcoală, în anii de formare, cât şi în afara şcolii sau mai târziu, când a întâlnit mereu, pe orice listă, mult mai multe cărţi scrise de bărbaţi decât cărţi scrise de femei, mult mai multe cărţi premiate de bărbaţi şi tot felul de prejudecăţi, pronunţate în varii contexte, dintre cele pe care le-am menţionat deja mai sus. Pentru că toate aceste lucruri despre care vorbesc aici reprezintă o realitate palpabilă, cât se poate de clară, chiar dacă, de exemplu, autoarele au început să fie mai prezente în manuale în ultimii ani, cu mici fragmente din operele lor (nu şi la BAC!) şi mai sunt destule alte semne îmbucurătoare. De altfel, unul dintre motivele pentru care le-am cerut autoarelor să se gândească la un personaj feminin central pentru prozele lor (deşi erau şanse mari, oricum, ca majoritatea să îşi aleagă aşa) a fost şi acela că mie, personal, privind retrospectiv, mi-au lipsit mult modelele feminine în perioada de formare, dincolo de persoanele din imediata mea apropiere. Am şi discutat de altfel despre asta în cadrul emisiunii Adelei Greceanu de la Radio România Cultural, Timpul prezent în literatură¹⁷, unde am prezentat Retroversiuni împreună cu cealaltă invitată, o autoare prezentă în antologie, Maria Manolescu, şi toate trei am fost de acord că ne-ar fi prins foarte bine la vremea respectivă nişte personaje feminine puternice. Un alt motiv pentru care mi-am dorit exclusiv personaje principale feminine l-a constituit însă o analiză a Nicolei Griffith¹⁸ a celor mai importante premii literare acordate în SUA şi Marea Britanie în ultimii cincisprezece ani, care a dezvăluit că, cu cât este mai prestigios premiul, cu atât sunt şansele mai mari ca personajele principale din romanele premiate să fie personaje masculine. De exemplu, a observat ea, în decursul a cincisprezece ani, între anii 2000 şi 2015, mai mult de jumătate dintre cărţile câştigătoare a Pulitzer Prize au fost cărţi scrise de bărbaţi despre bărbaţi, în timp ce jumătate dintre cărţile scrise de femeile câştigătoare ale aceluiaşi premiu au tot bărbaţi ca personaje principale, cealaltă jumătate având în centrul poveştii atât bărbaţi, cât şi femei. Niciun câştigător, fie el bărbat sau femeile, nu a câştigat cu o carte care să aibă în centru un personaj feminin.

Dincolo de aceste motivaţii însă, bineînţeles că m-a interesat foarte mult şi perspectiva feminină în sine, compusă, dinamică, aruncată asupra realităţii pe care o trăim, pe care urmau să o propună textele, odată adunate împreună. În schimb, foarte repede am abandonat ideea de proză socială, pe care o lansasem la început, în sensul în care nu am mai insistat deloc pe asta după ce am lansat propunerea iniţială, preferând în schimb să le acord încredere autoarelor că se vor duce şi singure în zone interesante şi relevante social.

Ca o paranteză, dincolo însă de ideea de literatură scrisă de femei, ar trebui să mărturisesc aici şi faptul că mă interesează foarte mult şi m-a interesat dintotdeauna şi proza scurtă în sine, ca gen, şi m-am bucurat în momentul în care am văzut că a apărut o nouă platformă dedicată prozei scurte, Laconic.ro, unde am citit deja mai multe texte interesante.

Oricum, după cum spuneam la început, întâmplarea a făcut să public antologia într-un an în care proiectul Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei a luat o pauză, care sper să nu se prelungească, deşi îmi dau seama cât este de greu să gestionezi un asemenea proiect, şi cum devine din ce în ce mai greu, proiectele independente însemnând foarte multă muncă şi foarte puţini bani oricum. Şi m-am bucurat, în acest context, că am putut măcar să oferim această antologie într-un an în care absenţa premiilor se va simţi foarte mult. Nu vreau însă să uit să menţionez aici şi numele Lilianei Basarab, care a realizat coperta pentru Retroversiuni, ea fiind în acelaşi timp şi artista care s-a ocupat de tot ceea ce a ţinut de visuals şi de trofeele în sine de la Premiile Sofia Nădejde, pentru că nu de puţine ori am văzut menţionată inclusiv această problemă a copertelor în dezbaterea despre modul în care sunt clasate încă din start cărţile autoarelor într-o categorie inferioară celor ale autorilor. Bărbaţii primesc, adică, coperte cu un design elegant, sobru şi eficient, puternice, care pot atrage orice tip de public, în timp ce femeile primesc de obicei coperte cu un design romantic, considerat a fi tipic feminin, destinate din start unui anumit tip de audienţă. Liliana Basarab ne-a oferit o copertă feminină şi în acelaşi timp puternică, care cred că reprezintă bine antologia.

Înainte de concluzie, îmi propun să răspund la două întrebări care mi s-au pus în mai multe rânduri şi la care am mai încercat să răspund, deja în mai multe rânduri, cum ar fi în cadrul emisiunii Intrare liberă, de la TVR Cultural, moderată de Mirela Nagâţ¹⁹, şi la care răspunde foarte convingător, anticipându-le, şi Victor Cobuz în postfaţa cărţii, şi anume aceea legată de faptul că o antologie în care apar doar nume de scriitoare, la fel cum este cazul şi premiilor dedicate exclusiv scriitoarelor (Women’s Prize for Fiction sau Premiile Sofia Nădejde, despre care tot am vorbit) denotă o tendinţă de autosegregare a scriitoarelor, de autoizolare, care ar putea face mai mult rău decât bine, dar şi aceea care spune, de fapt, că nu ar mai fi nevoie de o astfel de antologie în acest moment, pentru că lucrurile stau deja cum nu se poate mai bine din punctul de vedere al raportului de forţe bărbaţi femei în literatura română. Pentru prima întrebare am să repropun termenul pe care îl înaintează Victor Cobuz pentru a-l înlocui pe cel de autosegregare, şi anume acela de autoreprezentare, şi nu cred că este cazul să insist mai mult, în timp ce la a doua întrebare prefer să răspund în ceva mai multe cuvinte. Pentru că eu cred că manifestările feministe din ultimii ani au creat acest val care a împins puternic în faţă literatura scrisă de femei, care val însă se poate retragere înapoi în matcă la fel de repede, ştergând în retragere şi toate aceste câştiguri. Nu în sensul că feministele vor renunţa la lupta lor (începută cu mult timp în urmă, chiar şi la noi, în special în mediul academic şi prin câteva traduceri, şi nu doar în urmă cu 4,5 ani, cum par mulţi să creadă), ci în sensul că nu vor mai reuşi să stârnească un val de reacţii suficient de puternic care să împingă lucrurile în faţă. Câştigurile, care sunt oricum mici, deocamdată, pentru că operează mai mult la nivel de suprafaţă decât mai adânc, în mentalităţi, trebuie consolidate. Iar mentalităţile, cred eu, se schimbă cu foarte multe poveşti. Acesta este şi motivul pentru care m-am gândit de la bun început la o serie de antologii, de fapt, în loc de una singură, în acest moment aflându-se deja în pregătire volumul doi.

Note

¹ https://lithub.com/why-are-so-many-men-still-resistant-to-reading-women/, traducerea îmi aparţine

² Women are better writers than men, by John Boyne https://www.theguardian.com/books/2017/dec/12/double-x-factor-why-women-are-better-writers-than-men

³ Karolina Ramqvist, Femeia Urs, Pandora M, colecţia Anansi, 2022, traducere din limba suedeză de Ovio Olaru, citatul se află la pagina 80.

⁴ https://lithub.com/why-are-so-many-men-still-resistant-to-reading-women/, traducerea îmi aparţine

⁵ În articolul The Second Shelf, de Meg Wolitzer, https://www.nytimes.com/2021/10/21/books/meg-wolitzer-second-shelf.html

⁶ https://www.theguardian.com/uk/2005/may/29/gender.books

⁷ Casandre şi Meduse. Despre ficţiunea mitologică feministă în 2023, de Iris Nuţu, Observator cultural, nr. 1161, 07.06.2023

⁸ Natalia Haynes – O mie de corăbii, Pandora M, Anansi, traducere

⁹ The gender gap in reading: Boy meets book, boy loses book, boy never gets book back, de Brooke Auxler, Duncan Stewart, Arlane Bucalle, Kevin Westcott, https://www2.deloitte.com/za/en/insights/industry/technology/technology-media-and-telecom-predictions/2022/gender-gap-in-reading.html

¹⁰ https://www.theguardian.com/books/2021/jul/09/why-do-so-few-men-read-books-by-women

¹¹ he Stranger Guest: The Literature on Pregnancy and New Motherhood, de Lily Gurton-Wachter https://lareviewofbooks.org/article/stranger-guest-literature-pregnancy-new-motherhood/

¹² Idem, traducerea mea.

¹³ Maggie Nelson, Argonauţii, editura Black Button Books, 2017, traducere Elena Marcu.

¹⁴ https://www.theguardian.com/books/booksblog/2018/feb/22/why-does-literature-ignore-pregnancy

¹⁵ Nicolae Manolescu – Istorica critică a literaturii române, editura Paralela 45, 2008.

¹⁶ Eugen Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 228)

¹⁷ https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/timpul-prezent/timpul-prezent-in-literatura-ce-aduce-perspectiva-femeilor-in-literatura-id38292.html

¹⁸ https://nicolagriffith.com/2015/05/26/books-about-women-tend-not-to-win-awards/

¹⁹ Emisiunea Intrare liberă, Mirela Nagâţ, TVR Cultural, https://www.youtube.com/watch?v=-5VpBHT01_E

*

Victor Cobuz

Proza scurtă scrisă de femei în anii 2010

Unul dintre cele mai importante fenomene din literatura română a anilor 2010 a fost revirimentul prozei scurte autohtone. Fără a intra foarte mult în detalii, dacă privim evoluția genului scurt în câmpul literar românesc modern putem observa un paradox: deși a fost foarte practicată în ultimul secol, proza scurtă nu a fost printre cele mai apreciate forme literare de către critici și – din această cauză, într-o anumită măsură – nici de către public, de unde și impresia că, de fapt, genul scurt nu are o tradiție puternică la noi.

În realitate, istoria prozei scurte românești este mult mai bogată și mai fascinantă decât am putea crede, însă lipsa unor studii serioase care să cerceteze sistematic genul va menține această imagine falsă. Ultimii 10-15 ani reprezintă una dintre cele mai bune perioade din existența prozei scurte românești. Dincolo de creșterea popularității și de sporirea producției, genul scurt mai are un mare câștig în ultimul deceniu: din ce în ce mai multe scriitoare au publicat povestiri și flash fiction, fie în volume individuale sau colective, fie în reviste literare sau pe platforme dedicate acestor forme literare. Din acest punct de vedere, nu cred că exagerez când afirm că anii 2010 sunt cei mai importanți din ultimul secol pentru proza scurtă românească scrisă de femei.                                                                                

În același timp, este adevărat că proza scurtă nu este genul în care scriitoarele au fost cele mai active. Dacă rămânem în zona ficțiunii, romanul rămâne arena în care autoarele au dat cele mai multe încercări și, poate, cele mai multe reușite. Romanul însă este genul care poartă cel mai mult capital simbolic în câmpul literar românesc – alături de poezie –, de unde și încărcătura mare de prejudecăți cu care femeile trebuie să se lupte atunci când aleg să lucreze în această zonă. Proza scurtă a fost și încă este ofertantă pentru scriitoare pentru că le oferă un spațiu mai vast pentru a se exprima și afirma.                                                    

Nu de puține ori teoreticienii prozei scurte au subliniat potențialul subversiv al acestui gen literar. În introducerea volumului colectiv Re-reading the Short Story, Clare Hanson afirmă că proza scurtă poate să fie un vehicul pentru tipuri de cunoaștere alternative care s-ar afla în contradicție cu narațiunea oficială a culturii dominante, iar caracteristici formale ca fragmentarea, oblicitatea și eschivarea în fața unui final concludent leagă genul de o anumită „marginalitate ideologică”, scoțând la suprafață ce este suprimat de către literatura mainstream¹. Așadar, subversivitatea prozei scurte se manifestă în primul rând în câmpul literar, dar mizele sale pot fi și de ordin social sau politic. Istoria literaturii române conține destule episoade care ar putea servi ca exemple pentru cele descrise mai sus, dar cel mai complex și mai important dintre ele este de găsit în dinamica roman-proză scurtă din perioada regimului comunist. Mai exact, după ce în anii ’50 romanul a fost forma literară în care s-au investit cele mai multe resurse pentru a crea o literatură realist socialistă, tinerii prozatori care au debutat la începutul anilor ’60 s-au orientat către proza scurtă, de la care nu existau prea multe așteptări de reprezentare a noii ordini politice și a schimbărilor aduse de aceasta. Mircea Cărtărescu observă cum în fața așa-numitului roman al obsedantului deceniu, care critica regimul Dej, cu acordul tacit al lui Nicolae Ceaușescu, „o nouă frondă este din nou necesară, și tinerii scriitori optzeciști recurg, deloc surprinzător la vechiul mecanism al opoziției proză scurtă (=revoltă) vs. roman (=conformism ideologic)”².

Sintetizând, dacă romanul certifică și înglobează o paradigmă, indiferent de natura sa, proza scurtă o contestă. Acest gen literar este un mijloc foarte productiv prin care anumite schimbări se pot produce în câmpul literar. Dacă luăm în considerare această idee, ne este mai ușor să înțelegem reîmprospătarea literaturii române din anii 2010, la care a contribuit decisiv și revirimentul prozei scurte. Ce s-a discutat prea puțin în legătură cu acest subiect este importanța autoarelor în procesul descris. Nu putem nega că cele două fenomene sunt interconectate: proza scurtă a devenit din nou atractivă, oferindu-le astfel o platformă scriitoarelor, iar reușitele lor personale au permis genului să câștige mai mult teren în competiția cu alte forme literare.                                                                              

Pentru a înțelege mai bine rolul și impactul scriitoarelor în dezvoltarea prozei scurte românești a ultimului deceniu, trebuie să trecem în revistă cele mai importante momente din acest proces. Acum zece ani, Marius Chivu publica o antologie cu cele mai bune și reprezentative proze scurte ale anilor 2000, intitulată Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (editura Polirom). Volumul conține 40 de povestiri semnate de 23 de autori, din care doar 3 sunt femei: Ioana Baetica Morpurgo, Lavinia Braniște, Veronica D. Niculescu. Plecând de la această observație, editorul antologiei trage o concluzie personală, și anume că femeile nu sunt interesate să scrie proză scurtă. Dacă privim producția editorială a anilor 2000, impresia lui Marius Chivu este greu de contraargumentat. Totuși, lucrurile au început să se schimbe chiar în preajma apariției acestei antologii. Deși vizează anii 2000, editorul face și niște mici excepții, introducând doi autori care și-au publicat primele cărți de proză în 2011, mai exact pe Mihai Mateiu și pe Lavinia Braniște. Aceasta din urmă va deveni unul dintre cele mai importante nume ale prozei românești a anilor 2010, iar colecțiile sale de povestiri vor fi repere ale genului, cu care mare parte din cărțile de proză publicate după vor fi comparate.

Succesul literar al Laviniei Braniște pare să fi venit odată cu primul său roman, Interior zero (Polirom, 2016), însă până în acest punct autoare publicase deja două dintre cele mai bune volume de proză scurtă de după 2000. Acest deceniu foarte bun pentru proza scurtă se deschide cu Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011), în care Lavinia Braniște începe să-și contureze toate elementele care o vor consacra mai târziu în romane. Cinci minute pe zi este formată din 26 de texte, care sunt mai degrabă schițe decât povestiri sau, dacă vreți, flash fiction, în care putem găsi același tip de personaj principal, o tânără aflată la începutul vieții de adult, care navighează printre problemele existențiale ale vârstei și printre cele materiale ale vremurilor cum poate, uneori cu succes, alteori fără. Cea mai mare reușită a cărții este vocea pentru care autoarea va fi foarte apreciată în romanele sale, dar pe care, de fapt și de drept, și-a construit-o aici, prin intermediul povestirilor sale. Naratoarea-protagonistă a acestor proze își povestește întâmplările și căutările cu multă vulnerabilitate, cu o sinceritate crudă, dar și cu mult umor și autoironie. Emma Young, în volumul său Contemporary Feminism and Women’s Short Story, analizează, pe urmele Clarei Hanson, felul în care caracteristicile formale ale prozei scurte fac acest gen ofertant pentru scriitoarele cu o agendă feministă, iar una dintre cele mai relevante trăsături pentru proza scrisă de femei pe care autoare le-a identificat este tocmai vocea pentru rolul vital pe care-l joacă în conturarea identității scriitoricești a unei femei și în asigurarea unui agency individual.³ Cea de-a doua colecție de povestiri a Laviniei Braniște, Escapada (Polirom, 2014; reeditată în 2021 în colecția Top10+) este o carte diferită, mai reușită, în care autoarea apare mai sigură pe ea și mai curajoasă din punct de vedere literar. Ce aduce poate cel mai important noul volum este conectarea cu problemele imediate ale contemporaneității noastre, într-un mod subtil, dar puternic, demonstrând că și scriitoarele pot aborda astfel de subiecte. Aprecierea, mai ales din partea criticii, de care aceste cărți s-au bucurat le-au oferit altor posibile autoare un precedent foarte important, și anume că pot fi autentice, să-și caute propria voce, adică să nu „scrie ca niște bărbați” și totuși să fie respectate și judecate la justa valoare.    

Lavinia Braniște a anticipat noul val din proza românească contemporană, care a început să se manifeste în jurul anului 2015. S-a tot scris și se va mai scrie despre utilitatea și importanța cursurilor de scriere creativă care au devenit populare la noi la începutul anilor 2010, dar este din ce în ce mai clar că lor le datorăm apariția unei noi promoții de prozatori în câmpul literar românesc. Primele cărți ale absolvenților acestor cursuri au fost colecții de povestiri, toate semnate de scriitoare aflate la început de drum. Amintesc aici Zăpadă neagră (Tracus Arte, 2014) și Fabrica de fericire (Editura Școala Ardeleană, 2016) de Anca Goja, Felii de lămâie (Polirom, 2015) de Anca Vieru și Ferestre deschise (Casa de Pariuri Literare, 2016) de Irina Georgescu-Groza. Deși nu au avut impactul debutului Laviniei Braniște, aceste volume de proză scurtă au calitățile lor, sunt peste medie, introduc niște prozatoare care vor da cărți mai bune după și, cel mai important, certifică faptul că proza scurtă contează din nou și că din ce în ce mai multe femei sunt dispuse să ia calea scrisului. Mai mult decât atât, cărțile amintite au o libertate de încercare și de experimentare, fără a fi inhibate de frica eșecului, iar acest aspect a fost vital în dezvoltarea prozei scurte scrise de femei în acești ani. Diversificarea tematică și stilistică care are loc în cadrul acestei zone s-a realizat și prin aceste volume.

Una dintre cărțile cu care s-a lansat în 2018 „n’autor”, colecția de literatură contemporană a editurii Nemira, a fost volumul de povestiri al Cristinei Andrei, intitulat Matriarhat. Deși titlul este într-o anumită măsură ironic, povestirile explorează cu deschidere viața femeilor contemporane în diferite ipostaze. Găsesc această carte importantă pentru că este una dintre primele colecții de povestiri din acești ani care se își alege drept concept central identitatea feminină, explorând apoi ipostazele pe care le poate lua aceasta. La ediția din 2019 a Galei Premiilor Observator cultural, Matriarhat a fost laureata premiului Observator Lyceum, oferit de către un juriu format din elevi din câteva licee bucureștene, semn că proza scrisă de femei este gustată și apreciată de cititori de vârste diferite. În apropierea acestei cărți aș plasa și Cine locuiește la subsol (Paralela 45, 2019) de Diana Geacăr, o valoroasă colecție de proze scurte (ce poate fi citit și ca un volum de proză compozită) ce au în centrul lor două verișoare – în jurul cărora roiesc oricum multe alte femei. Cele două personaje sunt surprinse la diferite vârste, din mai multe perspective, în unul dintre cele mai incitante demersuri literare din această zonă. Aș mai vrea să amintesc aici, pentru o viitoare extindere a discuției, și alte două volume: Papa Nicolau și alte povestiri (Polirom, 2019) de Roxana Dumitrache și Poem cu oameni mari și mici (Casa de Pariuri Literare, 2021) de Ramona Micu.                                                                       

În 2020 s-a publicat unul dintre primele vârfuri ale noului val din proza românească, care a confirmat că peisajul literar s-a schimbat și nu oricum, ci în bine. Mă refer aici la debutul Simonei Goșu cu Fragil (Polirom). Pe lângă că este o carte foarte bine scrisă, în care greșelile caracteristice debutului sunt aproape inexistente, Fragil aduce în discuție o serie de teme și probleme foarte relevante pentru societatea noastră, pe care puțini scriitori s-au încumetat să le atingă. Prozele nu sunt doar despre relațiile defectuoase dintre părinți și copii. Simona Goșu a reușit să surprindă mai multe ipostaze ale maternității, multe dintre ele nu foarte luminoase. Spărgând tabuurile, autoarea arată că nu orice femeie vrea și poate să fie mamă, reliefând mai ales consecințele nefaste ale impunerii acestui rol. Fragil este și una dintre cele mai de succes cărți de proză românească din ultimii ani, fiind nominalizată la toate premiile la care era eligibilă, câștigând mare parte dintre acestea. Fără a mai intra mult în detalii, debutul Simonei Goșu este dovada că se pot scrie volume de povestiri care să se bată de la egal la egal cu mai popularele romane și că scriitoarele pot să inoveze și tematic, nu doar stilistic.                               

O altă dovadă că proza scurtă a început să fie din ce în ce mai atractivă este și faptul că poeții au început să o practice. Am amintit-o mai sus pe Diana Geacăr, care a publicat o colecție de povestiri după mai multe volume de poezie, dar poate cea mai așteptată transgresiune generică este cea a Elenei Vlădăreanu. În August (Nemira, 2021), protagonistele se simt sufocate de multitudinea de responsabilități cu care sunt încărcate, de lipsa sprijinului bărbaților și de toate pericolele care le pândesc. Pe lângă valoarea ei, August este o carte importantă și pentru că aduce una dintre cele mai puternice voci ale literaturii douămiiste în zona prozei, oferindu-i instrumentele genului pentru a-și atinge mai bine atât scopurile artistice, cât și cele sociale. Mai adaug la această listă și un volum de proză scurtă recent, Stații (Nemira, 2022) de Ramona Gabăr, care este relevant deoarece conturează o perspectivă trasnațională asupra problemelor femeilor de astăzi, privind cu empatie mai multe personaje feminine din contexte culturale și sociale diferite.                                   

Atunci când scriam că proza scurtă le oferă scriitoarelor un spațiu generos de exprimare nu mă refeream doar la simpla practicare a genului în volume individuale, ci și la experiențele colective: antologii, reviste și site-uri de specialitate. Iocan, revista de povestiri, Literomania și, mai recent, Cod de poveste și Laconic au fost și încă sunt locurile în care autoarele au ieșit la rampă cu textele lor și în care încă debutează multe scriitoare care vor debuta în volum în următorii ani. Apoi antologiile de proză scurtă ar merita o discuție separată, începând cu Kiwi. Antologie de proză scurtă (Polirom, 2021-2023; editată de Marius Chivu), trecând prin cele coordonate de Doina Ruști la editura Litera și ajungând la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Paralela 45, 2023; coordonată de Cristina Ispas). Niciodată în istoria literaturii române scena prozei scurte nu a fost atât de dinamică, iar toate aceste proiecte, alături de festivaluri și alte evenimente dedicate genului, invită foarte multe autoare să-și încerce puterile în proză scurtă.                                                            

Am încercat să arăt cât de mult a evoluat proza scurtă românească în ultimul deceniu și cât de mult au contribuit scriitoarele la acest proces. De la Best Of la Retroversiuni, genul scurt a făcut niște pași importanți, devenind astăzi o formă literară mult mai populară și mai frecventată. Volumele de proză scurtă semnate de scriitoare sunt căutate de editori, citite de publicul interesat de literatura română contemporană și apreciate de către critici. Dacă ne uităm peste cărțile de proză publicate anul acesta putem observa câte autoare au ales să debuteze cu proză scurtă: Cristina Chira, Dorica Boltașu, Adriana Jderu, Serenela Ghițeanu și Mihaela Buruiană. Nu cred că a existat un moment mai prielnic să scrii proză scurtă ca femeie și cred că în următorii ani vom cunoaște și mai multe scriitoare. Mai sunt foarte multe de spus și de analizat pe marginea acestui subiect, dar cred că este timpul să recunoaștem scriitoarelor din ultimii 10-15 ani impactul pe care l-au avut în creșterea prozei contemporane.

Note

¹ Clare Hanson (ed.), Re-reading the Short Story, Londra: Palgrave Macmillan, 1989, p. 6.

² Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfață de Paul Cornea, București: Humanitas, 2010, p. 408.

³ Emma Young, Contemporary Feminism and Women’s Short Stories, Edinburgh: Edinburgh University Press, 2018, p. 14.

*

Gabriela Feceoru

Proza scrisă de femei ‒ o necesitate permanentă

Eforturile de a reprezenta literatura scrisă de femei, în ultimii ani, au venit din mai multe direcții, din partea unor reviste literare, din partea traducătorilor, din partea organizatorilor de festivaluri. În ceea ce mă privește nu mi-am ales niciodată cărțile în funcție de cota lor pe piață, dar am ales cărți ale autoarelor de care eram direct interesată, care mi se par interesante și de la care am știut că am ce învăța.

În ultimii 10-15 ani au apărut pe scena prozei românești multe nume de scriitoare extraordinare, multe dintre ele s-au văzut mai clar cu ocazia nominalizării la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatura Scrisă de Femei (premii care nu mai există, din păcate, sper să se reia, erau singurele premii care puneau reflectorul pe munca de creație a femeilor, pe scrisul femeilor, primele premii dedicate strict femeilor), atunci când au și fost premiate cărțile puternice și merituoase și când a fost pusă cu adevărat în valoare literatura scrisă de femei. Aceste premii apăruseră în România ca reacție la galele la care erau premiați numai bărbații-scriitori.

Romanele românești scrise de femei mi-au plăcut și m-am apropiat de ele prin prisma caracterului lor confesiv, autobiografic. Dana Heuberger se confesează sub pretextul unor Scrisori către un critic. Petronela Rotar scrie Ajută-mă să nu dispar cu miza pe traumele care ne fac să nu ne mai autoconștientizăm, ca atunci când lipsa de iubire ne anulează. O surpriză este Simona Poclid, care nu scrie biografic și ale cărei romane sunt pură ficțiune, aici mă refer la Pescarul nimicului și Monștrii cu bot de catifea. Corina Sabău radiografiază în romanele sale: Blocul 29, apartamentul 1; Dragostea, chiar ea; Și se auzeau greierii, viața femeilor tinere în comunism, îngrozitoarele drame prin care treceau femeile, groaza decretului anti-avort și oroarea avorturilor clandestine. Ioana Nicolaie surprinde plăcut de la un roman la altul cu subiecte asumat autobiografice povestind poetic fricile tinerei mame, tenebrele vieții din Epoca de Aur, dar în mod particular, tenebrele nordului țării, 12 copii, 2 părinți și destine de ecranizat, vorbim despre: Cerul din burtă; Pelinul negru; Cartea Reghinei; Tot înainte; Miezul inimii. Miruna Lavinia este o prozatoare discretă, se întâmplă să fi venit din Valea Jiului și eu și ea și să ne fi întâlnit la Târgu Mureș, a scris două romane stranii, două romane de pură ficțiune, ambele din perspectivă masculină, ceea ce m-a confuzat în primă instanță, dar este interesant acest joc de-a perspectivele narative, Decolorat și Andrei Straja – o poveste momârlănească, mărturisesc că cel de-al doilea e mai aproape de inima mea, asta dintr-un subiectivism absolut în legătură cu zona noastră unde momârlani se numesc oamenii de baștină ai Văii Jiului, ei își au casele pe coline și trăiesc și azi în ele. Alexandra Niculescu își face lectorul să viseze la Grecia, acolo unde „bătea soarele de mai”, mi-a plăcut această carte și m-am delectat cu prozele scurte de aici. Nu mi-a luat mai mult de o oră, dar ce bogăție! Despre proza Doinei Ruști, nimic negativ de zis, intensă, stilată, calofilă, manierată, subiectul este mereu concentrat în intențiile personajelor-femei în toate cele trei romane pe care le-am citit de la ea și ce îmi place este că nu se dezice de realismul magic pe care se duc firele narative: Patru bărbați plus Aurelius; paturi oculte; Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot. De la Ioana Drăgan am citit 2 cărți de proză, un roman și o carte de proze scurte: Gripa. O poveste de Crăciun; povești misterioase cu femei și alte vietăți, mi-au plăcut ambele cărți, recunoști scriitura Ioanei Drăgan dintr-un milion de stiluri, pentru că are capacitatea de a radiografia expresiile sufletești feminine cum nimeni altcineva, poate să facă dintr-o scenă domestică o capodoperă folosindu-se de ironie, de dialog, de un limbaj colocvial desprins, parcă, din imediata vecinătate. Oana David scrie un roman în care o poveste de dragoste controversată lasă loc de specule, e cu piper, cu sare și cu război și e Între două fronturi. Romanele Sofiei Nădejde Părinți și copii și Patimi au fost în anii recenți reeditate la editura Publisol, vorbim despre cărți care au făcut istorie în ceea ce privește problematica feminină în România, rolul de mamă, rolul de soție, dacă le citești îți dai seama că te și șochează în vreme ce te seduce rețeta de scriere a acestora și unele urme patriarhale ale vremurilor în care Sofia Nădejde scria. Jeni Acterian nu credea că îi va fi publicat jurnalul, dar fratele său s-a ocupat de Jurnalul unei fete greu de mulțumit și a apărut post-mortem, Jeni chiar a sperat că nimeni nu-l va citi niciodată, dar azi avem a-i mulțumi fratelui ei pentru acest jurnal memorabil pe care ni l-a dăruit o intelectuală rasată. M-am tot ferit din nu știu ce motiv să citesc romanele Gabrielei Adameșteanu, poate m-am considerat încă nepregătită, sunt unele cărți care necesită antrenament pentru a avea curajul să te afunzi în ele, la fel este și Gara de Est. Întâlnirea, dar visez la ziua în care să cred că sunt de ajuns pentru a citi romanele scrise de această scriitoare multipremiată. Oana Paler a debutat anul acesta cu romanul Stadii, îl voi lectura cu atenție, mai ales pentru că vine de la cineva bine pus la punct cu teoriile literare, îmi doresc să văd ce a încercat să experimenteze și să aplice din punct de vedere textual în acest prim roman. Ileana Popescu Bâldea a intrat în biblioteca mea, (e ceva vreme de atunci) cu două cărți de proză: Step pe o planetă sălbatică și Anatomia sugestiei, nu le-am citit, dar anul acesta nu scapă. Fragmente din Ophanim, romanul Anei Barton, am citit, am primit-o cu autograf și m-a încântat extraordinar, după lectură sigur vin cu opinii. Începusem Maia Levantini, Cine te uită, îmi plăcea, nu știu ce m-a distras și am lăsat cartea, dar voi reveni cât de curând asupra ei. Copilăria mea, copilăria Anei Herța, a trecut prin mâinile mele, am și scris despre ea la vremea respectivă, a fost o lectură liniștitoare cu date biografice, cu descrierea unor obiceiuri rurale și a unei copilării în tihnă. Alina Nelega a scris un roman ecranizabil despre perioada comunistă și despre neajunsurile acestei perioade ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a intrat în atenția cititorilor avizați și nu numai, a fost un roman impactant, l-am citit cu sufletul la gură. Adriana Ruță Neagoe, Trompa lui Eustachio, marșează pe o proză ușor de citit, este o carte de dimensiuni mici și te răcorește ca briza, asta dacă și numai dacă e cazul pe la tine de briză. Tatiana Niculescu, Tăierea fecioarelor, un roman care prezintă un subiect dificil, dureros și exotic, de ținut minte. La romanul translucid al Ligiei Pârvulescu mi-a plăcut jocul cu planurile narative, vitalitatea debordantă a textului, analiza relațiilor toxice. Daniela Rațiu și un titlu sugestiv, ultimul an cu Ceaușescu. Este chiar ultimul an cu Ceaușescu, femeile sunt terifiate de sarcinile nedorite, citim despre o intervenție clandestină pentru eliminarea unei sarcini nedorite, descrierile sunt emoționante, participă și copiii vecinei la această intervenție, este un roman breathless.

Sunt genul de om care stă la coadă pentru autografele scriitoarelor preferate și mă entuziasmez teribil când am în mâna mea un roman pe care am autograful dedicat mie și numai mie al autoarelor preferate. Din experiența lecturii romanelor până acum și a prozei scurte, mi-am dat seama că îmi plac romanele realiste, romane care vorbesc despre greutățile femeilor, foarte subiectivă această apreciere, desigur, asta pentru că eu mă regăsesc în anumite situații și pentru că mie îmi fac mai blândă traiectoria. Oriunde plec am cărți cu mine, oriunde ajung îmi place să știu că nu sunt singură, câtă vreme am poveștile altor femei cu mine, n-am cum să fiu singură. Despre majoritatea cărților care intră în top am scris pe blogul meu gabrielascrie.ro, în reviste, pe diverse platforme, sau pe site-urile cu care colaborez: cultura.inmures.ro și revistapsyche.ro.

Încerc să creez un top absolut aleatoriu al cărților de proză scrise de femei. Am aceste cărți în biblioteca mea. De menționat că acest top nu este unul creat pentru a stabili vreun podium, iar numele de aici sunt într-o ordine aleatorie. Vă las să judecați voi, dar sper că nu prea aspru.

1. Dana Heuberger, Scrisori către un critic, Cartea Românească, 2019;
2. Petronela Rotar, Ajută-mă să nu dispar, Herg Benet, 2019;
3. Simona Poclid, Pescarul nimicului, Eikon, 2020;
4. Simona Poclid, Monștrii cu bot de catifea, Eikon, 2020;
5. Corina Sabău, Blocul 29, apartamentul 1, Polirom, 2009;
6. Corina Sabău, Dragostea, chiar ea, Polirom, 2012;
7. Corina Sabău, Și se auzeau greierii, Humanitas, 2019;
8. Ioana Nicolaie, Cerul din burtă, Polirom, 2010;
9. Ioana Nicolaie, Pelinul negru, Humanitas, 2017;
10. Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, Humanitas, 2019;
11. Ioana Nicolaie, Tot înainte, Humanitas, 2021;
12. Ioana Nicolaie, Miezul inimii, Humanitas, 2022;
13. Miruna Lavinia, Decolorat, Berg, 2018;
14. Miruna Lavinia, Andrei Straja – o poveste momârlănească, Berg, 2019;
15. Alexandra Niculescu, kyparissia, Litera, 2020;
16. Doina Ruști, Patru bărbați plus Aurelius, Polirom, 2011;
17. Doina Ruști, paturi oculte, Litera, 2020;
18. Doina Ruști, Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Litera, 2021;
19. Ioana Drăgan, Gripa. O poveste de Crăciun, Tracus Arte, 2021;
20. Ioana Drăgan, povești misterioase cu femei și alte vietăți, Litera, 2022;
21. Oana David, Între două fronturi, Hyperliteratura, 2021;
22. Sofia Nădejde, Patimi, Publisol, 2021;
23. Sofia Nădejde, Părinți și copii, Publisol, 2022;
24. Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, 2015;
25. Gabriela Adameșteanu, Gara de Est. Întâlnirea, Polirom, 2018;
26. Oana Paler, Stadii, ROCART, 2023;
27. Ileana Popescu Bâldea, Step pe o planetă sălbatică, Tracus Arte, 2021;
28. Ileana Popescu Bâldea, Anatomia sugestiei, Tracus Arte, 2021;
29. Ana Barton, Ophanim, Trei, 2022;
30. Maia Levantini, Cine te uită, Tracus Arte, 2021;
31. Ana Herța, Copilăria mea, Limes, 2021;
32. Alina Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Polirom, 2019;
33. Adriana Ruță Neagoe, Trompa lui Eustachio, CDPL, 2021;
34. Tatiana Niculescu, Tăierea fecioarelor, Humanitas, 2018;
35. Ligia Pârvulescu, translucid, Litera, 2021;
36. Daniela Rațiu, ultimul an cu Ceaușescu, Litera, 2022;

*

Ruxandra Ivăncescu

Letiția Branea și istoria

„Țara mișcătoare și neașezată”, sunt cuvintele pe care le repetă Virgil Olaru, în romanul Provizorat, de Gabriela Adameșteanu. Cuvintele îi aparțin lui Simion Dascălul, un cronicar controversat, și au fost preluate de Constantin Noica într-un articol. Ele dau titlul unei părți substanțiale din romanul Provizorat, de fapt un roman în roman, care vorbește despre Rebeliunea legionară, guvernarea lui Ion Antonescu și România din 1940 până la instaurarea la putere a regimului comunist. Extrem de bine documentată, această parte a romanului, după părerea mea absolut necesară înțelegerii operei, a fost adesea neglijată de perspectiva critică. Vom încerca să vedem de ce romanele Gabrielei Adameșteanu au fost apreciate pentru perspectiva lor istorică înainte de decembrie 1989, și de ce acest aspect, fundamental pentru a înțelege cu adevărat opera autoarei, este lejer trecut cu vederea acum.

Dar să ne uităm un pic mai atent la Provizorat. Romanul istoric se desfășoară în fundal, pentru că firul narativ principal, prim planul este ocupat de anii ʼ70 ai Secolului XX, unde se întâlnesc, la ședințe de partid, la serviciu într-o Clădire efigie a propagandei comuniste și într-un amor clandestin în cartierul Militari, Letiția Branea și Sorin Olaru. Amorul bovaric al Letiției are o contrapondere într-o istorie tragică, unde familiile Branea și Iovănescu – Olaru s-au mai întâlnit. Ajungem la poveștile din trecut și la romanul istoric în stilul cu care ne-a obișnuit Gabriela Adameșteanu: prin fluxul memoriei. „Septembrie 40, când s-au văzut la conacul de la Leordeni al familiei Branea, era o lună de vară. Cele 12 camere s-au umplut cu rude și prieteni. Pe terasa redeschisă, unde arhitectul terminase de pus mozaicul italian, Margareta Branea, împreună cu Biță Silișteanu, tria plăcile de patefon pentru dansul de seară, espana, charleston și tango argentinian. Alături, într-un șezlong, fratele lor mai mare, profesorul Ion Silișteanu, se cufundase într-o carte groasă. Verișoarele nemăritate ori văduve ale Memicăi erau la canastă în salonaș. Nelly Olaru, Caius, Lizica și Victor Branea la terenul de tenis, iar Ștefi Silișteanu chinuia pianul Beckstein din salon. Cerul își revărsa peste lac roșul încins, cu marginile cenușii. Sus, în foișor era atâta liniște, încât se auzea fâlfâitul greu al aripilor de ciocănitori și plesnetul înfundat al prunelor stafidite care cădeau din copacii cheliți de frunze în iarba arsă de brumă. Traian Branea, fratele mijlociu, chemase aici servitoarea cu ceaiul și fursecurile, ca să poată vorbi politică netulburați de nimeni cu prietenul său Virgil Olaru.” (Gabriela Adameșteanu, Provizorat, Polirom, 2017, p. 122)                                                   

Ce s-a întâmplat cu toată această lume? Cu greu ne-o putem imagina pe Margareta Silișteanu, mama Letiției Branea din romanul Drumul egal al fiecărei zile, dansând charleston. Pe unchiul Ion îl vedem în același roman, învins, resemnat, acceptând sarcini ingrate la școală. Locuiește, împreuna cu sora Margareta și nepoata Letiția, într-un spațiu închiriat, iar proprietarul, îmbătat de noua sa autoritate, amenință mereu că îi dă afară. Letiția se plictisește grozav într-un oraș de provincie, până când află că acolo fuseseră torturați și omorâți tineri de vârsta ei. Plictiseala însemna normalitate, era un semn de bine în anii ʼ50.

Letiția Branea, cea care nu cunoaște istoria, nici pe cea publică, nici pe cea privată, a familiei sale, are parte de lecții de istorie din partea lui Sorin Olaru, iubitul ei. Spre deosebire de Letiția, Sorin este fascinat de istoria recentă și încearcă să explice de ce oamenii din generația sa nu o cunosc. Pentru că, spune Sorin Olaru, societatea i-a crescut (pe cei născuți după cel de-al doilea Război mondial) cu cravata de pionieri la gât, i-a integrat în lumea comunistă, cu valorile sale și, prin urmare, tot ceea ce a fost înainte nu există.                           

Este posibil ca, la fiecare schimbare radicală de regim politic, istoria să se întoarcă la 180 de grade, să se reseteze.. Și, după „Anii romantici”, în termenii Gabrielei Adameșteanu, ani ai recuperării perioadei precomuniste, a condamnării crimelor comunismului, societatea românească actuală să devină anistorică. Acest „gol istoric”, vorba lui Bacovia (vizionar poet), pare a absorbi și componenta istorică substanțială, bine documentată din opera Gabrielei Adameșteanu.       

Recent, la lansarea cărții lui Ovidiu Pecican, Românii, stigmat etnic, patrii imaginare, unde se vorbește despre Simion Dascălul, autor al cronicii lui Grigore Ureche, și despre Miron Costin, care îl critică pe Simion Dascălul, am aflat că puțină lume auzise despre Simion Dascălul. Puțină lume a auzit și despre Neacșu din Câmpulung și scrisoarea sa.

 Revenind la Gabriela Adameșteanu, critica actuală se lasă adesea sedusă de dimensiunea analitică a discursului său uitând – voit sau nu – puternicul suport istoric. Mărturisesc, și eu am fost cucerită de Vica Delcă, doar că, în spatele limbajului ei colorat, există, în Dimineața pierdută, o istorie tragică. Jurnalul profesorului Mironescu, o trimitere la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, analizează, cu luciditatea eroului de factură camilpetresciană, evenimentele politice care au dus la intrarea României în Primul Război mondial, cuprinde pagini de război foarte bine documentate. Ori Primul Război Mondial are un întreg dosar în literatură și cinematografie, nu însă în literatura noastră. Cu excepția lui Camil Petrescu și probabil, a lui Cezar Petrescu, prin romanul Întunecare. De aceea ar fi interesant să revenim cu lectura asupra acestei parți neglijate de critică din Dimineața pierdută.         

Cronicarul Miron Costin discută despre textul lui Simion Dascălul privind originea românilor și combate afirmațiile acestuia ca fiind „basne și ocări”. După care ne spune că se grăbește să scrie, deoarece „omul e sub vremi”, nu știe ce îi rezervă soarta de pe o zi pe alta, „umblă cu zilele în mână”. Cronicarul a oferit, el însuși, un exemplu de „om sub vremi”: victimă a suspiciunilor voievodului, va fi executat.                                    

Poate însă nicio operă literară nu ilustrează mai bine soarta „omului sub vremi”, a omului dus de val și măturat de valul istoriei, ca Provizorat. Dincolo de aventurile bovarice ale Letiției Branea, pe care prelegerile de istorie ale iubitului ei, între partidele de sex, o plictisesc precum odinioară prelegerile de filosofie ale lui Ștefan Ghiorghidiu o plictiseau pe Ela, se desfășoară, undeva în fundal, o poveste în care familiile Iovănescu-Olaru și Branea erau prietene și petreceau împreună la moșia de la Leordeni, achiziționată de familia Branea de la descendenții familiei Golescu. Un nume cu ecouri din alte cronici. Dar să reținem de la Miron Costin că istoria este una și istoriografia este alta. Și ceea ce a fost odată un adevăr general valabil devine „basme și ocări” la schimbarea de regim politic.              

S-a vorbit despre tema familiei și a istoriei familiei în romanele Gabrielei Adameșteanu. Am văzut, ceva mai devreme, un tablou de familie la moșia de la Leordeni: familia Branea, familia Iovănescu și Silișteanu. Un echivalent al tabloului de familie din „Dimineața pierdută”. Peste decenii, Nelly Iovănescu, adaptată la societatea comunistă, își va pune pe cap o bască a la Vica Delcă și își va oferi un scurt răgaz pentru rememorări – a  unei lumi pierdute, a unei iubiri pierdute „Din când în când privirea ochilor ei înțepenea rătăcită. Atunci întrezărea silueta în alb a lui Caius Branea, foarte tânăr, râzând, cu ochii micșorați în soare și părul cârlionțat și des, rebel sub briantină, în timp ce servea, din colțul careului, într-un dublu mixt. Se vedea pe ea, cu pulpele blonde julite de căzătura pe zgură, și serviciul ratat al lui Traian, râsul lui jenat când trimite, icnind, mingea și țipătul furios al Lizicăi Focșa, ambițioasa lui coechipieră /…/ De unde răsăriseră, atât de proaspete, amintirile tinereții ei renegate? Și acel Caius Branea, plin de umor, nelipsit de la toate ceaiurile dansante, de la toate balurile caritabile?” (Provizorat, 2017, p.106)          

Dincolo de tema familiei destrămate sub impactul evenimentelor istorice, recurentă este tema dublului, a fraților, ca opțiune de destin. Frații Branea, verișoarele Sorana și Nelly Iovănescu, Sorin Olaru și fratele său geamăn Anton. În cel mai recent roman al autoarei, Voci la distanță o întâlnim pe doctorița Alexandra/ Anda și pe fratele ei geamăn, Alex. Destinul fraților Branea reprezintă tragicul opțiunilor sub presiunea istoriei: Caius, fratele cel mare, se căsătorește cu o moștenitoare bogată, Lizica Focșa. La insistențele ambițioasei sale soții, devine Secretar de Stat în Ministerul de Externe în guvernul condus de Ion Antonescu. După rebeliunea legionară își salvează prietenii arestați, pe Sorana și Corneluș Iovănescu. Nu știm dacă împărtășește ideile lui Antonescu, nu are importanță. Împreună cu întregul guvern este condamnat la moarte de justiția comunistă. Sentința îi este comutată la închisoare pe viață. Soția sa, arestată odată cu el, moare în închisoare. Traian Branea, cel de-al doilea frate, este filoenglez. El este căutat de legionari, care vor să-l omoare în timpul rebeliunii, și torturat până la moarte de comuniști, care îl consideră spion al englezilor. În fine fratele cel mic, Victor Branea, tatăl abulicei Letiția, ajunge la închisoare pentru „omisiune de denunț”. Asta se întâmpla după Revoluția din Ungaria, când Gheorghe Ghiorghiu Dej își simte poziția amenințată, după cum explică Sorin Olaru.                                                                                       

Frații Branea reprezintă exemplul clar al „omului sub vremi”. În familia Iovănescu-Olaru vedem omul „dus de val”, și măturat de valurile istoriei. „Exaltata” Sorana Iovănescu este sedusă de un legionar. Vasi Stamatiu. Este gata să-l urmeze, să-i împărtășească soarta. Participă la Rebeliunea legionară, împreună cu fratele ei, Corneluș. Ei sunt adolescenții mereu în fruntea unei mișcări de mase violente, „rebeliune” sau revoluție. Pentru că se află unde nu trebuie vor deveni țapi ispășitori pentru crimele altora. Adolescenții protestează verbal, criminalii ucid iar provocatorii dau foc unor soldați, motiv pentru ca armata să intervină în forță, să înăbușească rebeliunea. Sorana este arestată și eliberată din închisoare la intervenția lui Caius Branea. Siguranța i-a făcut însă dosar, pe care îl va prelua Securitatea comunistă. Nefericita mamă a lui Sorin Olaru va fi violată și ucisă de torționarii comuniști, iar dosarul ei îl va urmări și pe Sorin, până la căderea regimului comunist, când istoria se va întoarce din nou la 180 de grade.                                                                                            

După o relație cu Sorana și căsătorit cu pragmatica verișoară a acesteia, Nelly, Virgil Olaru va muri încet, cu bănuiala că Nelly a predat-o Securității pe Sorana, pentru a-i lua copilul. Torționarii Securității din anii ʼ50 pândesc în subsolul Clădirii, citadelă a propagandei comuniste. Asemeni unor păianjeni, ei își vor țese plasa în jurul urmașilor victimelor lor, care sunt șantajați, amenințați, „restructurați” în numele unei istorii pe care nu o cunosc.                       

Și, în vreme ce Letiția Branea și Sorin Olaru fac dragoste și vorbesc despre istorie, în anii ʼ70, numiți „ai deschiderii” aducătoare de speranțe, Securitatea își face planuri pe termen lung. „Poate chiar în timp ce Sorin și Letiția scot farfurii și pahare din bucătăria lui Florinel, într-un laborator al Securității de la Băneasa se fabrică bancuri diversioniste /…/ și se schițează variantele loviturii de stat ce va fi lansată odată cu mișcarea populară de la București, dar și într-un alt oraș de provincie, unde? La Iași, lângă granița cu Uniunea Sovietică? La Cluj, lângă granița cu Ungaria? Ori mai bine la Timișoara, lângă granița cu Ungaria și Iugoslavia? Cel puțin 1000 de vieți tinere trebuie sacrificate ca să justifice execuția Tovarășului! Spune șeful proiectului. Dar și a Ei! Și a Ei! I se transmite prin cască. Numai că tinerețea Letiției și a lui Sorin va trece până atunci.” (Gabriela Adameșteanu, Provizorat 2017, p. 296)                                

Teoria adolescenților sacrificați va reapare după revoluția din decembrie 1989, și va fi teoretizată în romanul Fontana di Trevi. Harry Fischer va comenta cu privire la cei din Piața Universității: „S-au adunat pentru că se simt vinovați, dar nu sunt în stare decât să trăncăne și să cânte! Ce atâta vorbărie? Două găști de ticăloși i-au împins pe copiii ăia în fața gloanțelor de război. Sacrificiu uman ritualic, ca în civilizațiile premoderne! În toate revoluțiile găsești adolescenți, creierul lor nu și-a dezvoltat încă instinctele de conservare!” (Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, Polirom, 2019, p. 48). Și, va scrie în continuare Letiția Branea: „Tot ce-a urmat în țara aia mi-amintește de citatele lui din antici despre păcatul colectiv nerăzbunat: Au distrus, care mai de care, cetatea, iar azi se lamentează că nimeni nu mai crede în nimic.” ( idem Fontana di Trevi ).  

Admirabil sunt evocate scenele din decembrie ʼ89, din perspectiva tinerilor sacrificați. A lui Șerban, cel căzut jertfă, și din punctul de vedere al Claudiei, care scapă cu viață dar va fi victima inocentă a unei alte mișcări de masă: demonstrația din Piața Universității, urmată de mineriadă. Maltratată de minerii conduși de securiști, fiica familiei Morar va fi eliberată la intervenția lui Petru Arcan, dar destinul sacrificial o va ajunge din urmă. Bântuind prin țâri străine, lucrând la masterate și doctorate, Claudia nu își va găsi locul în nicio lume. Copil al iluziilor pierdute, se va întoarce în țară doar pentru a muri de cancer. Să fie refuzul de a cunoaște istoria motivul golului interior al Letiției Branea? Tânăra provincială atrasă de capitală, dar care navighează spre periferie atunci când locuiește în centru, este mereu plictisită de ceea ce are – căsnicie, statut social – până când va avea de-a face cu fața întunecată a comunismului și a epocii Ceaușescu.                        

Poate romanul pe care îl scrie Letiția Branea în Voci la distanță să conțină această dimensiune istorică și să umple golul interior al eroinei? Dacă nu, poate va pieri de Covid, ca ultim avatar al „omului sub vremi”.

*

Rodica Ilie

Lavinia Braniște – Dicțiunea romanului nesentimental

Critica privind scriitura feminină contemporană a narativei românești are indiscutabil datoria să analizeze romanele deja cunoscute semnate de Lavinia Braniște. I s-au dedicat recenzii și cronici favorabile, semnalând relevanța scrisului prozatoarei care este o voce incontestabilă a prezentului. Atât prozele scurte, cât și romanele sondează teme ale crizelor contemporane, de la acceptarea și depășirea sinelui la critica fină, acută a mentalității, a sensibilelor probleme ale generațiilor celor îndepărtați/ plecați, rupți aparent de un centru, de tradiție, de familie, de modelele considerate vetuste. Însă, după cum conduce autoarea destinul personajelor, putem deduce faptul că devenirea lor le întoarce spre o viziune acută asupra prezentului care reînnoadă cu trecutul afectiv recuperat mereu, în cele mai dureroase momente ale declinului. Revenirea la centru, la bunica, la microcosmosul protectiv asigurat de casa acesteia, întoarcerea la comunicarea cu valorile materne, chiar dacă prezența itinerantă a mamei este și nu este realmente o prezență, ci o fantasmatică stare de recuperare a armoniei familiale, toate duc spre o nostalgică recuperare a confortului interior a personajului feminin, mai mereu în căutarea de sine, în căutarea iubirii, a confortului conviețuirii cu sine și cu celălalt. De acest discurs onest o leagă anamnetic imaginarul explorărilor prin orașele țării, deși pare că personajul se distanțează mereu, revenind la un iluzoriu centru, acesta aparține copilăriei și adolescenței, nu este unul topografic, ci mai degrabă mental. În Interior zero, personajul feminin parcurge o odisee care o aruncă în marele oraș, unde supraviețuirea la cotele aglomerației, zgurii morale și ale zbuciumului cotidian conduc la singurătate și la căutarea acelor valori dezirabile ce trebuie recuperate, de care este tot mai convinsă. Iată vocea naratoarei personaj care va recunoaște nevoia de intimitate, de securitate: „M-am apucat să citesc cartea Viețile secrete ale creierului. După care urmează Sinele. După care Tunelul Eului. După care Cine sunt eu? și Mintea ca întâmplare. Toate ordonate pe raft, acum am timp pentru ele, în sfârșit, le-a venit rândul”¹.                                                           

O viziune ironic-nesentimentală pe care o proiectează asupra existenței materializate în limbajul romanesc aduce Braniște nu doar în acest prim roman din 2016, premiat și tradus deja, ci și în Sonia ridică mâna, din 2019 și în mai recentul Mă găsești când vrei, apărut în 2021. Doar că distanța de trei ani de la debutul ca romancieră face ca perspectiva narativă a autoarei să se modifice, să nu mai fie una homodiegetică, să nu mai dicteze narcisiac un discurs autoscopic, ci de data aceasta unul mai distant, mai rece și mai dur. În Sonia ridică mâna, perspectiva este mai amplă, personajul păstrează în construcția sa nevoia de autodefinire, însă ea se extinde la înțelegerea mai acută a istoriei, la nevoia de reconciliere cu trecutul și cu memoria colectivă a perioadei comuniste, chiar dacă ea se restrânge la o explorare de rescriere ficțională, de reconstituire metaistorică aflată în proiectul Soniei, proiect care de altfel până la final eșuează. Tensiunile ipseității cu sinele, cu alteritatea masculină, care solicită o anume concurență, intelectuală, nu doar erotică, dar și cu mediul gazetăresc, cu istoria recentă, sunt însă cu acuitate notate în țesătura narativă.        

Putem constata că toate cele trei romane sunt ale vocii feminine, prinse în diferite forme de competiție, de rezistență la presiunile unui anturaj. Personajele sunt aflate adeseori în starea de asediu, de alertă, caută să reziste unui ritm urban, uneori presiunilor de la locul de muncă, din relațiile tatonante prin care sunt verificate valorile prieteniei, ale iubirii, ale fidelității, ale autenticității sentimentelor. Însă de fiecare dată precaritatea este rezultatul, deziluzia, destrămarea cuplurilor, chiar și al părinților care s-ar fi părut că întruchipau vechea mentalitate (Mă găsești când vrei). Rezistența, dorința de echilibru atât interior, cât și exterior, nostalgica siguranță a arcadiei materne, toate sunt degradate de serializarea vieții personajelor, de o ritualizare artificială ce oferă doar iluzia habitudinilor firești din cuplu, toate sunt erodate în surdină de compromis și de eșuarea dialogului, de perimarea valorilor etice, de pierderea constantelor sentimentului iubirii. Cele trei romane aduc ca efigii ale regăsirii în cadrele securității feminine imaginile mamei și a bunicii, care articulează utopia matriarhală, a unui acasă nealterat. Însă utopia protectoare face adeseori ca refugiul personajului să nu fie decât o recunoaștere a eșecului, iar centrul domestic o reverie care progresiv își pierde substanța (v. deznodământul ultimului roman). În Mă găsești când vrei, reîntoarcerea aduce cu sine constatarea dură că familia este dezorganizată, demult destrămată, că acasă nu mai înseamnă acasă, familia nemaiexistând de când tatăl a ales amanta în locul mamei, care a rezistat compromisului, însă care ajunge ea însăși la a renunța, părăsind fără regret cadrul domestic dezintegrat. Reperele simbolice ale puterii feminine nu se mai bazează pe reciproca fidelitate, cât pe rezistență, pe autoînșelare, finalmente ajungând la decizia plecării, a evadării din cuplu, a divorțului, a exilului, a renunțării. Acesta este de altfel chiar punctul de trezire, de emancipare a personajelor feminine, mamă și / sau fiică. Pentru că atât personajul central, cât și cel secundar parcurg acest traseu formator prin suferință, negare, autocontrol, forță. Maternitatea conservatoare, idealizată, dar și cea actuală, născută din aleatoriu, produsă spontan, nu ajung să reprezinte telosul acțiunii împlinite, însele raporturile feminine, mamă-fiică, nepoată-bunică, sunt adeseori surprinse în formele irealizării, în corespondența sau schimburile de mesaje telefonice din depărtare, în speranța rănită a unei regăsiri pentru totdeauna. „Mama îmi dă mesaj că a pus pachet cu «bunătăți». (…) Abia aștept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră și atunci îmi țin și eu respirația ca să fie liniște completă și să pot auzi. Și asta e iubirea, e liniștea asta în care-ți ții respirația, ușor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo”³.                                                             Romanele Laviniei Braniște desenează trasee existențiale care întruchipează de fapt forme de căutare a compensării crizelor, formele magice și iluzorii ale regăsirii, tensiuni și modalități de recuperare a coerenței identității feminine, narațiunile construite de autoare aleg vocile asumate a lui Who I am?, dar și a lui What to do?⁴.                   

Viziunile care ar putea să fie luminoase mereu se află sub amenințarea a ceva nedefinit, care pe parcurs aduce cuplul în declin, însă personajul, fie că este Cristina (Interior zero), fie că este Sonia (Sonia ridică mâna) sau Maria (Mă găsești când vrei), toate ajung să se redreseze, să se trezească, să constate că sunt puternice și fără cei pe care i-au avut ca parteneri pasageri. Relațiile de prietenie, ca și cele erotice, sunt validate ca autentice numai dacă nu sunt prea invazive, numai dacă actorii reușesc să comunice fără menajamente, să coabiteze, să dovedească moderație, toleranță și acceptare. De la distanța impusă de Mihai, Cristina ajunge să capete o autonomie ce o caracterizează și-n relațiile colegiale de la serviciu (cu Timea, Ioana, Mona sau Bogdan), și-n cele de amiciție/ de prietenie. Numai Otilia, Coco și Dan, prietenul gay, îi pot împărtăși valorile, astfel ajunge să dorească să se autodefinească prin Otilia, de exemplu: „Râdem. Otilia e radioasă. Și are o inteligență care te taie. Îmi place de ea. Uneori aș vrea să fiu ca ea. Ca să știu exact ce crede despre mine”⁵. Chiar dacă avortul spontan al Cristinei rămâne ascuns prietenei și lui Mihai, personajul păstrează nostalgia maternității, dureros și crud anunțată: „Nu face asta, copil, îi zic. M-am învățat cu tine”⁶. Personajul nu ni se înfățișează în niciun moment sub aura sentimentalismului, Lavinia Braniște alege o notație cinematografică, obiectivul auctorial se deplasează alert, romanul avansează cu viziunea tăios-rece, obiectivă asupra stărilor actorilor. Cristina, personajul narator, are acuitatea și previzibilitatea acțiunilor care-i vor fi salvatoare. Deși mereu singură, surprinsă de evenimente, reușește mereu să le depășească, să afle că toate relațiile interumane sunt efemere, singura certitudine e mama, i-ar putea da puterea să treacă peste toate. Invitația acesteia în Spania imigrației rămâne fără finalul scontat. Autodefinirea personajului aduce recunoașterea inadecvării, a neputinței de adaptare la lumea aglutinantă a urbei, iar tema carnavalului, la care este forțată să participe alături de colegi de Crăciun, anticipează alienarea, ruptura. Tocmai pentru a fi ea însăși și pentru a-și contraria colegii, Cristina alege să poarte pe post de costum doar o pereche de mănuși pe care le taie, să fie cu chipul nepervertit, un Oliver Twist. Ironia și sarcasmul sunt mereu punctări ale atitudinii personajului inadecvat mediului: „Să nu-l mânii pe Dumnezeu, care mi-a ajutat s-ajung aici, la firma asta care învârte milioane și care-mi dă și mie, de jenă, mai mult decât aș scoate din cultură. Aveți o activitate frumoasă, i-a zis odată o inspectoare de la ANAF șefei, când s-a uitat peste salarii. În zilele în care stau degeaba, înnebunesc de rușine că stau degeaba, deși asta l-ar face pe bunicul meu mort de zece ani să exclame «ce serviciu bun»”⁷.                    

Însă provizoratul acestei bunăstări nu poate anunța decât fireasca răbufnire din final, când Cristina va „face curățenie”, ștergând toate contactele de la muncă, precum și pe cele ale prietenilor care nu mai găsesc timp să-i dea vreun răspuns, conchizând rece: „Viața e așa și așa”⁸. Stoicismul și moderația sunt finalmente rezultantele unui caracter ferm, care depășește rupturile fără dramatism sau lamentații, depășindu-se pe sine. La fel de puternice sunt și personajele celorlalte romane, nu în sensul unei cauze istorice, al vreunui devotament umanitar sau al unei cauze materiale, nu în sensul accederii la un statut social validat generic, ci în sensul recompunerii sinelui din ceea ce mai rămâne după. Viața ca rest, ca nevoie de redresare prin ruptură este tema care aluvionar traversează romanele Laviniei Braniște.

Dacă Interior zero este romanul desrădăcinării și al alienării produse de superficialitatea relațiilor interumane, de alienantul oraș, de promisiunile exilului, Sonia ridică mâna aduce alte vulnerabilități ale subiectului contemporan, nevoia de recunoaștere, dincolo de compromis, a tinerei care dorește să se afirme ca scenarist. Acum Sonia trebuie să facă față competiției non-valorilor, mercantilismului și directivelor scriitoricești pentru a scrie un scenariu care să corespundă standardelor și restricțiilor comanditarului. Ambiguitatea relațiilor de putere și de dragoste se păstrează și-n cazul acestui roman, presiunile la care este supusă de cele mai multe ori Sonia sunt atât de natură intelectuală, cât și morală și erotică. Forța auctorială a Laviniei Braniște se generează tocmai din „neșansa”, din aleatoriul unor întâlniri ale personajului feminin, Sonia, care dublează rolul romancierei. Cu și prin personajul/ alter-ego-ul său, autoarea găsește prilejul să facă nu doar o explorare a interiorității feminine, cât și a istoriei recente, a trecutului neelucidat al regimului comunist, pe care caută să-l recupereze pentru a înțelege, pentru a putea merge mai departe conștientizând ambiguitățile și dramele din relațiile interfamiliale dintre Elena Ceaușescu și fiica acesteia Zoia, dar și ambiguitățile, contradicțiile și paradoxurile regimului în sine. Acest pretext face ca romanul să nu mai fie doar o sondare psihologizantă, la care se așteaptă comanditarul, precum și cititorul, ci o metaistorie în care ficțiunea se lasă acaparată de note istorice sau istorizante, cu aglutinări ale istoriei alternative, cu trimiteri la informații mai mult sau mai puțin credibile, un haos informațional din care Sonia trebuie să extragă esența unei drame, a copleșitoarei autorități a soției dictatorului care a exercitat aceeași frustrare și autoritate și asupra propriei fiice. În căutarea adevăratei fețe de umanitate din imaginarul dezumanizant proiectat asupra familiei Ceaușescu, Sonia nu reușește să descopere mare lucru, cât propriile frustrări, propria neliniște, conștiința istorică personală bulversată de incapacitatea de a da coerență unor bucăți de puzzle non-ficțional sau aflate adeseori la marginile factualității și mitologizării, într-un interstițiu pe care nu-l poate reduce rațiunea creatoare la mai nimic. Excesul de informație o determină să solicite mereu ajutor, să capete feed-back, să-i fie validată creația. Sonia ridică mâna este un pretext de scriitură la graniță, un roman interesant, aglutinant, amintind de matricea romanului exploratoriu a lui Péter Esterházy, cu Privirea contesei Hahn-Hahn – coborând pe Dunăre, unde călătoria în geografia spațiului danubian revelează întoarcerea la o istorie, la memoria culturală a unui spațiu, la nostalgia centrului și la sine. Doar că Lavinia Braniște folosește inserția metaliterară nu cu atâtea elemente livrești, le inventează pe multe precum Esterházy, ori se documentează, precum Dan Lungu în Sunt o babă comunistă, autoarea mânuiește firele narativei sale construind abil realități sau lumi de realitate⁸, reține din factual ceea ce-l poate transgresa spre spectacolul ficțional ce i se impune, dictatorial cumva, personajului solicitat de Vlad Petre să producă scenariul. Presiunile asupra Soniei, exercitate atât de Paul, cât și de Vlad, o conduc pe aceasta la un răspuns similar cu cel al Cristinei, din Interior zero. Scăparea din plasa determinărilor, a condiționării scrisului/ existenței, prin asumarea eșecului, a neputinței subordonării, tocmai aceste negativități ale stadiului ființei fac din personaj unui de forță.

Romanele Laviniei Braniște surprind biografii feminine marcate de anxietăți, de insecuritate, determinând o dinamică subiect-obiect care face ca devenirea personală să fie contrapunctată de relații de prietenie ambigue, inconsecvente, periclitate de inconstanță, de relații amoroase care devin toxice, raporturi de putere finalmente dominatoare, de infidelitate, de singurătate în doi, din care personajul reușește să iasă prin ruptură, prin decizii radicale. Din acestea își iau forța atât Cristina, cât și Sonia sau Maria, în relațiile acestora cu Mihai, Paul și Victor.                                                                                                            

Stilistica vocilor feminine este marcată de un ritm al prozei pe care autoarea îl stăpânește cu abilitate, ritmul scriiturii sale parcurge și dublează ritmicitatea existenței cotidiene, imaginarul urban, fără a pierde însă racursiurile interiorității, prinse în viziunile dezinhibate asupra corpului, asupra sinelui, asupra celorlalți. Imaginile proiectate asupra personajelor sunt mereu vii, perspectivele sunt punctate cu ironie și autoironie, ceea ce întreține senzația că personajele depășesc crizele nu doar prin ruptura decisivă, prin evadare, ci prin conștiința lucidă a gestului asumat. Privirea problematizantă, reactivă, adesea crudă, dar și amar comprehensivă totodată, pe care o aruncă Braniște asupra societății contemporane atestă fine abilități portretistice, nuanțele sociologizante sunt prezente pe fondul unor evenimente precum alegerile electorale, emanciparea societății postcomuniste, imigrația, recuperarea istoriei recente, nevoia de comunicare, de asumare a trecutului, etc. Toate astea fac din romanul Laviniei Braniște nu doar niște narațiuni actuale, care sondează teme acute ale societății românești contemporane, ci un discurs ferm, netrucat care deține puterea de a articula o viziune/dicțiune autentică, originală, critică și vivace a ficțiunii românești a momentului.

Note

¹Lavinia Braniște, Interior zero, Polirom, Iași, 2018, p. 273.

² Op.cit, p.273.

³ Margaret Somers, „The Narrative Constitution of Identity. A Relational and Network Approach”, în Theory and Society, Vol. 23, No 5, oct 1994, pp 605-649.

⁴ Idem, p.188.

⁵Idem, p.243.

⁶Idem , p. 64.

⁷Idem , p. 271.

⁸Ruxandra Cesereanu, Lumi de ficțiune, lumi de realitate, Tracus Arte, București, 2022.

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 21-35]