Cristina Timar – Ca un canar în colivie

Flavia Adam, poetă discretă, dar harnică, vădind o certă evoluție de la un volum la altul, revine în 2022, la cinci ani de la ultimul volum de versuri, cu Anotimpuri impare. Ea sublimează poetic, într-o poezie deopotrivă de emoție și cerebralitate, mici fapte cotidiene, accidente ale universului domestic, dansul subtil al energiilor în cuplu, singurătățile și fragilitățile feminine, dependența de ceilalți.  Cum totul e vibrație, iar Flavia e un detector al celor mai mici variații vibratorii emise de tot ceea ce o înconjoară – de la cele neînsuflețite, la complexele relații umane –, mai cu seamă al celor de joasă frecvență, ca o veritabilă melancolică, poezia ei devine înregistrare de spaime frisonante, neliniști și angoase existențiale. Poeta însăși  se transformă din observator, în detectiv aflat în căutătoarea unui interlocutor, căci monologurile ei par să se adreseze cuiva, din moment ce pronumele „tu” reapare cu obstinație aproape în fiecare poem: ar trebui să îți spun multe lucruri / și totuși decid să le țin pentru mine // tu nu înțelegi / oamenii nu sunt obiecte / au și ei neputințele lor (…) (oamenii nu sunt obiecte, p.16); tu știi cum stă treaba cu noi / cum ne privim din două baloane / de spumă / fiecare în locul lui cald / fiecare încercuit de brațe străine // tu știi am devenit / aproape singuri aproape reali / poate de-aceea / viețile noastre vor exploda / în finaluri celebre (…) (frunza, p.17).         

Citește în continuare →

Țintă fixă – Kocsis Francisko

Senida Poenariu

Atelierul lui Kocsis Francisko

Demersul narativ din ultimul volum de proze scurte semnat de Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun1, este unul, așa cum deja ne-am obișnuit, cu cheia ascunsă la vedere: „Oamenii au feluri foarte ciudate de a înțelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înțeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar și atunci când este vorba despre lucruri de neînțeles, oamenii nu se lasă până nu reușesc să le dea măcar o pojghiță de înțeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârșește cu admirabilă ușurință restul arhitecturii, adică substanța narativă. Chiar și atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînțeles, oamenii caută, pentru propria lor liniște, înțelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor” (p. 192).

Citește în continuare →

Cristina Timar – Dor de Lucy

O arheologie poetică, în care straturile de civilizație sunt îndepărtate unul câte unul, cu cea mai mare precizie și migală,  până la cel mai vechi os, la descoperirea strămoașei noastre comune, hominida Lucy, este ultimul volum al Teodorei Coman. Ca și în Soft guerrilla, poeta are nevoie de un reper, de o structură tare care să iradieze suficientă forță ordonatoare, încât să oprească o lume tot mai fluidă, mai inconsistentă, tot mai aproape de buza unei prăpăstii. Presimțind o apocalipsă după colț și riscul ca la capătul atâtor milenii de civilizație, să ne prăbușim într-un vertij entropic, Teodora Coman își fixează borne, asemeni alpinistului care înfige pioletul pe versatul stâncos și aproape vertical al unui munte, fentând, temporar, prăbușirea în hăul colectiv.

Citește în continuare →

Starea literaturii pentru copii (I)

Argument

Numărul estival al „Vetrei” vă propune, dragi  cititori, un dosar tematic, pe cât de ludic în aparență, pe atât de serios, în esență: „Starea literaturii pentru copii”. Ceva s-a schimbat semnificativ în ultimii 10 ani pe segmentul cărții dedicate celor mai inocenți cititori, s-au înmulțit scriitorii autohtoni care s-au dedicat exclusiv literaturii pentru copii și tineri, iar destui dintre scriitorii deja consacrați ca autori pentru cei mari, și-au încercat mâna și au mai evadat din când în când, în spațiul exotic al cărții pentru copii. De fapt, startul l-au dar tot ei, scriitorii pentru oameni mari, dacă e să luăm ca punct de reper deja celebra  „Enciclopedie a Zmeilor”, semnată de Mircea Cărtărescu, apărută la Editura Humanitas în 2002, reeditată în 2007 și, mai recent, în 2017, în condiții grafice excelente, cu ilustrații realizate de Tudor Banuș. Dar pentru anul respectiv, apariția unei cărți pentru copii pare mai degrabă un accident sau, în cel mai bun caz, o excepție, la care un cuvânt hotărâtor l-a avut notorietatea autorului, nicidecum vreo intenție de politică editorială consecventă.       

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (III)

III. Studii

Cristina TIMAR

Fantezie pasională în cheie barocă

Péter Demény se autodefinește în prezentarea de pe blogul ziarului Adevărul ca fiind o interfață în relațiile maghiaro-române și, implicit, în facilitarea dialogului celor două culturi, care, cu toate că au conviețuit pe aceste meleaguri de atâtea veacuri, nu s-au cunoscut atât de bine pe cât ar fi fost de așteptat. Sau poate, tocmai rivalitățile istorice au făcut ca punctele de incidență să fie rare și ele să se dezvolte mai degrabă independent una de cealaltă, decât căutând o mai bună cunoaștere și, de ce nu, simpatie reciproce. Péter Demény, redactor al revistei Láto, din Tg. Mureș, traducător, publicist, dar și profesor asociat al UBB – Cluj-Napoca, reprezintă unul dintre scriitorii maghiari care au încercat să umple acest gol, venind dinspre literatura maghiară, publicând volume atât în limba maghiară, cât și în cea română. Un demers asemănător a făcut, și face în continuare, cu maximă diligență, Dan Culcer, dar dinspre literatura română spre cea maghiară, cu accent pe dimensiunea sociologică a relațiilor româno-maghiare.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Nonconformism soft

Departe de a fi o nonconformistă eclatantă, teribilistă și gălăgioasă, Teodora Coman nu e mai puțin autentică în oricare din ieșirile ei la rampă. Discreția și timiditatea ei firești, înnăscute, au amânat puțin mai mut decât în cazul congenerelor douămiiste debutul și au făcut-o mai degrabă să evite, decât să caute cu tot dinadinsul prezența la festivaluri, recitaluri, lansări de carte, concursuri poetice, dezbateri literare intens mediatizate, adică tot tacâmul a ceea ce presupune mediatizarea și managerierea conștiincioasă  a propriei imagini și cariere, de dragul unui narcisism auctorial de înțeles.  Cu toate acestea, cele trei volume de poezie publicate din 2012 până în 2019 nu au rămas fără ecou, ba chiar au confirmat și depășit așteptări. Iar prezența sa constantă în paginile  revistei Poesis Internațional i-au conferit, în timp, o indiscutabilă autoritate lirică și critică. Timbrul său poetic distinct, cu luciri diamantine, a tăiat cu precizie chirurgicală atât universul anost și angoasant al existenței cotidiene și al propriei biografii, proiectate pe acest fundal descurajant, în primele două volume,  cât și universul social traumatizant de cea mai acută actualitate, în cel de-al treilea, soft guerrilla*.  Ieșirea din microcosmosul domestic anchilozant, care anonimizează și aneantizează, în final, unicitatea oricărei ființe, dar oarecum indiferent față de realitatea social-politică,  se petrece sub imperiul necesității morale de a nu mai accepta așteptarea pasivă, neimplicarea civică, ”somnul rațiunii” din comoditate sau conformism, în speranța – nu atât iluzorie, cât de-a dreptul imorală – că lucrurile se vor îndrepta de la sine și în absența mea din câmpul social.                     

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (I)

Argument

Gabriela Adameșteanu e unul din prozatorii de primă mână ai literaturii române contemporane, dar de o mare discreție și noblețe încât, deși extrem de valoroasă, opera ei nu a provocat, cel puțin până în prezent, verva hermeneutică pe care ar fi meritat-o. Surdă la bătăliile și vanitățile literare, neangajată generațional, după propria mărturisire, și nerâvnind la recunoaștere nici înainte de ’90, nici după, Gabriela Adameșteanu și-a consolidat prin  talent, perseverență și completă angajare în actul scrierii locul în liga întâi.                                                 

Citește în continuare →

Cristina Timar – Fulgurații de dincolo de margine

Pentru Kocsis Francisko, scriitorul cu o biografie cât un roman, poezia rămâne prima și ultima dragoste. De la debutul întârziat din 1998, cu Umbrele profetului, până la Terține și alte disimulări* din 2019, au trecut 21 de ani și o activitate literară prodigioasă: 8 volume de poeme, a căror ritmicitate a fost întreruptă, din când în când, de volume de proză, antologii, critică literară, documentare și traduceri din literatura maghiară. Cu toate că traducerile, după cum bine știm, nu fac o literatură, ele o îmbogățesc și fac punți între literaturi iar Kocsis Francisko este unul dintre cei mai harnici luntrași ai ultimelor două decenii, ce a navigat cu măiestrie între cele două literaturi, română și maghiară, făcându-le un imens serviciu, nu știu dacă apreciat la adevărata sa valoare. Bilingvismul său, excepționala cunoaștere a celor două culturi și literaturi vecine au dus la apariția a mai bine de zece volume de traduceri, cu precădere poezie, dar și proză, cu efecte pozitive incontestabile asupra dialogului intercultural.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Manifest feminist codificat

Volumul Blister (2017), primul semnat de Gabriela Feceoru, trasa o hartă poetică de uz personal, selectând ”accidente” biografice care au marcat devenirea sa – copilăria într-o familie disfuncțională, mizerabilismul unei adolescențe în derivă, studenția la Craiova și Tg. Mureș, statutul de mamă singură într-o societate încă misogină și patriarhală. Selecția se dorea o posibilă cale de a clarifica propriul traseu existențial și de a oferi o ieșire din labirintul unor experiențe traumatice, al unui haos lăuntric, a cărui singură constantă părea a fi fatalitatea abandonului. Între trauma de abandon și sentimentul eșecului, sau cel puțin al inadecvării stridente între aspirații și realizări, pendula întregul volum din 2017, iar la nivel formal, poemele scurte, veriticalizate, cu versuri reduse până la nivelul unei silabe, până aproape de tăcere, alternau cu poeme confesive de largă respirație, în care aglomerarea lexicală era semnul panicii și al anxietății manifestate ca gesticulație verbală debordantă.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Noua Atlantidă

Robert Lazu Kmita e un nume binecunoscut și apreciat în câteva cercuri selecte, spre care l-au dus cele trei dimensiuni existențiale, credința/teologia, filosofia  și imaginația, precum și încercarea de a o sluji pe prima prin intermediul celorlalte două.  Este unul din membrii marcanți ai Societății Tolkien din România iar pasiunea sa pentru universul romanelor fantasy ale scriitorului și reputatului profesor britanic s-a materializat și prin trei studii care-i sunt dedicate:  Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann PH, 2004 (ediția a doua revăzută și adăugită: Editura Galaxia Gutenberg, 2012), J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație, Editura Hartmann, 2005, în colaborare cu Virgil Nemoianu și Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007, al cărei co-autor este, alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György. Vom adăuga neapărat și filosofia, cu precădere cea platoniciană, domeniu în care Robert Lazu e un veritabil erudit, și obținem profilul destul de singular al unui intelectual pe cât de profund și inovator în câmpul preocupărilor sale, pe atât de modest și ascuns ochiului public. Și totuși, romanul său de debut, Insula fără anotimpuri, apărut abia în 2019, fragmente din el fiind publicate în revista Vatra, este un roman platonician, ce îmbracă aparențele unuia de aventuri, á la Jules Verne, poate surprinzător având în vedere admirația pentru Tolkien și romanul fantasy.  Doar în fundal îl ghicim pe Tolkien, ca viziune și atitudine filosofică, prin care omului modern atât de alienat i se oferă șansa redescoperirii sinelui autentic, sigur, doar trecând, asemenei eroilor basmelor dintotdeauna, prin nenumărate încercări soldate cu morți și reînvieri simbolice și cu asumarea pericolelor care însoțesc călătoriile inițiatice.

Citește în continuare →