The higher you are, the further you fall. Refrenul pop rezumă bine, din păcate, ultimii ani de viață ai celui care, judecând după primele două decenii ale secolului XX, ar fi trebuit să-i fie personajul principal: Lev Troțki. Cel care în 1917 părea să țină în mână frâiele veacului, fiind nu doar protagonistul evenimentului paradigmatic al noii epoci, ci și principalul său cronicar istoric și conștiință filozofică – combinație care până atunci și de-atunci încolo nu s-a manifestat decât în formă scindată, Hegel-Napoleon sau Kojève-Stalin, i.e. cu spiritul universal călare și conștiința istorico-filosofică la balcon – avea să sfârșească, abia douăzeci de ani mai târziu, într-un colț de lume îndepărtat de revoluție și înghesuit în cel mai proverbial triunghi conjugal mic-burghez. Din această perspectivă, intervenția lui Mercader aproape că a avut meritul de a-l smulge din acest marasm domiciliar și a-l readuce pe scena mare a istoriei. Nu întâmplător, anii exilului său final în Mexic sunt și anii în care Troțki își dedică cele mai mari eforturi moștenirii sale politice, încercând parcă să spargă izolarea sa deopotrivă geografică și istorică, în contextul mondial de ascensiune apoteotică a fascismului și a stalinismului, punând bazele Internaționalei a Patra și troțkismului de pretutindeni. Și nu e poate întâmplător că, născut fiind într-un asemenea context de izolare, exil și arest la domiciliu ale figurii sale tutelare, troțkismul în istoria sa ulterioară avea să combine, precum traiectoria figurii sale tutelare, grandoarea trecutului cu mărunțenia prezentului, spectrul revoluției glorioase cu cotidianul penibil al sectarismului și irelevanței politice, al rigidității intelectuale și suspiciunii generalizate, într-un cocktail instabil în care ultimele elemente apasă tot mai mult și șterg treptat memoria celui dintâi.

Cartea lui A.M. Gittlitz, Vreau să cred. Posadism, OZN-uri și comunism apocaliptic (Dezarticulat, 2021, traducere de Mugur Butuza) reface viața și activitatea lui J. Posadas (1912-1981), unul din personajele cele mai pitorești și picante din această plajă, altfel bogată în astfel de personaje, care e scena și istoria grupărilor troțkiste de după cel de-al Doilea Război Mondial. Născut într-o familie săracă din Argentina și trecut printr-o scurtă carieră de fotbalist și cântăreț ambulant de tango, Homero Cristalli, a.k.a. viitorul J. Posadas, a reușit să răzbată la suprafață odată cu cooptarea sa în sfera diverselor grupări anarhiste, în care se va impune treptat ca lider grație carismei și abilităților sale organizatorice, și în ciuda lipsurilor sale destul de acute în materie de concepție marxist-leninistă. Cei aproape 50 de ani de carieră militantă și organizatorică, documentați în 300 de pagini, ni-l redau pe Posadas într-o activitate mereu frenetică, infiltrând, preluând, scindând și îngropând diverse facțiuni, cooptând și apoi demascând nenumărați tovarăși de drum, într-o desfășurare haotică în care convingerile sale, mereu eclectice, devin tot mai pestrițe, acomodând noi elemente de cosmism și transumanism, catastrofism, acceleraționism și conspiraționism, pe măsură ce relevanța și componența Internaționalei sale posadiste devin tot mai infime.

În această evoluție, traiectoria posadismului se intersectează de câteva ori pasager cu istoria mare – câțiva posadiști participă la revoluția din Cuba și sunt apoi persecutați de noul regim, pentru eliberarea lor intervenind nimeni altul decât Che Guevara; Perón, dictatorul populist al Argentinei, îi numește la un moment dat pe Posadas și mișcarea sa ca principală amenințare pentru ordinea publică, chiar înainte de turnura fascistă din ultimul său an de viață și președinție; la un moment dat, tot prin anii 70, însuși șeful Direcției Internaționale a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice îi acordă o scurtă audiență unui emisar al lui Posadas; și nu în ultimul rând, trebuie contabilizat și faptul că de câteva ori, până să spargă Internaționala troțkistă, Posadas s-a nimerit în aceeași sală de congrese cu Ernest Mandel. Dar nu aceste mari realizări sunt cele care păstrează vie memoria posadismului în lumea de astăzi, și desigur nici practicile sectare sau retorica sa troțkist-leninistă – altfel destul de comune în zona grupărilor de extremă stânga din primele decenii postbelice. Ceea ce epoca noastră redescoperă fascinată și amuzată în viața lui Posadas ține mai degrabă de convingerile sale lunatice, de la credința în existența și viitoarea alianță socialistă cu extratereștrii, la frăția omului cu delfinii și restul regnului animal, până la apologia războiului nuclear drept catharsis necesar și premergător viitorului comunism planetar – toate material ideal de bășcău și de memă.

Din această perspectivă și într-o notă ceva mai gravă, Posadas, posadismul și reconstituirea lor din cartea de față furnizează confirmarea perfectă, ilustrarea imediată a obișnuitului argument conservator al comunismului ca „idee care ne sucește mințile”. Iată aici, la Posadas, cum cineva care începe de la niște origini cum nu se poate mai sănătoase și cu o convingere și un angajament sincer marxiste, revoluționare, sfârșește prin a crede în extratereștri și OZN-uri, prin a justifica și aștepta febril un al treilea război mondial, termonuclear și final, și prin a-și exploata, suspecta, epura, trăda și în general teroriza pe cei mai apropiați prieteni și cei mai fideli discipoli. Tonul cărții – Gittlitz e totuși autor de Vice¹– face și el ca Posadas și gealații lui să apară mai mereu în cele mai caraghioase ipostaze, o simplă memă în perpetuă mișcare, umflare și răbufnire. Faptul că Internaționala posadistă comanda, chiar și la nadirul influenței sale, mii de susținători de pe cel puțin trei continente, în multe cazuri cu o bogată experiență politică și un capital cultural respectabil, vine și revine pe parcursul lecturii ca o notă suplimentară de incredulitate, peste tușele deja groase de implauzibil ale vieții, activității, practicilor și convingerilor lui Posadas și ale Internaționalei de el păstorită. Din toată această perspectivă, cartea ar putea sta demnă pe orice raft Humanitas.

Privind însă din cealaltă perspectivă, sau din celălalt capăt al istoriei, nu cel amuzat conservator, ci cel de stânga și, implicit, ceva mai tragic, nu pot să nu găsesc circumstanțe atenuante delirului în care, fără doar și poate, posadismul – și în general troțkismul – a sfârșit în anii 70-80 and after, după epuizarea ultimului val emancipator și decolonizator din anii 60. Fără îndoială posadismul reprezintă nu un alien în corpul stângii, ci, așa cum bine-l caracterizează Gittlitz, „o sală a oglinzilor distorsionante”, în care contorsiunile convingerilor și practicilor posadiste reflectă totuși tendințe inerente tradiției emancipatoare. Două astfel de alibiuri sau circumstanțe cred că trebuie subliniate, chiar și cu prețul de a arunca astfel toată tradiția revoluționară laolaltă cu posadismul în groapa cu meme a istoriei: unul ce ține de impulsul filozofant, celălalt legat de ireductibilul „principiu al speranței” – ambele la fel de indispensabile unei perspective marxiste.

Filozofic vorbind, posadismul pare o tentație care mijește în orice articulare sau preluare filozofică a marxismului: odată lansați filozofic, de ce să ne oprim la simpla reconciliere dialectică intra-socială, între clasele antagonice, și să nu concepem revoluția și socialismul la scară cu adevărat mare, ca reconciliere a omului cu regnul animal, precum și a pământenilor cu extratereștrii, ca o reconciliere a totului cu întregul, după negativitatea și înstrăinarea absolută – pe care de altfel le traversăm – nu doar a societății și individului unul față de celălalt și fiecare față de el însuși, ci și a umanității față de natură și univers. Într-un asemenea context dramatic, în care dialectica înstrăinării de natură și univers însoțește cot la cot dialectica rătăcirii sociale, de ce să nu ne desfășurăm conceptele la maxima lor amploare și să fim posadiști până la capăt? Altfel spus, de ce nu am re-cosmologiza marxismul și re-extinde domeniul de aplicabilitate al dialecticii sale de la sfera socială la sfera istoriei naturii și universului? Cu siguranță Posadas nu e primul care să facă asta, și probabil nici ultimul.

Și cu siguranță Posadas nu e nici primul sau ultimul care să aplice fidel principiul speranței ca revers al disperării – acel tradițional pesimism al intelectului și optimism al voinței, convertirea spontană a pesimismului și disperării în speranță pură (pentru că nefondată), și care face ca amploarea viziunii posadiste asupra viitorului să se tot umfle pe măsură ce orizontul revoluționar al prezentului se subțiază. Or, în fond, într-o epocă de realism capitalist, pe care o împărtășim cu ultima perioadă a posadismului, suntem cu toții posadiști în măsura în care mai sperăm ceva la nivel social și politic: sperăm pe măsura disperării noastre, sperăm în ciuda și pe baza disperării noastre. Cum notează corect Gittlitz, „nu doar convingerile sale bizare mai fac încă din Posadas ținta glumelor, ci și faptul că totuși, credea în ceva”. Or, din această perspectivă, toți – cel puțin în măsura în care nu am cedat cinismului absolut – am cam devenit posadiști, și deci de tot hazul.

___________________

¹ Tonul e undeva între less funny than it could & less serious than it should. Deci oarecum doubly annoying.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 43-44]