Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)

52aa0f78a11d57cd8f29c4b283bf669fc1ced8d9

Argument

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

  1. ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;

  2. în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.

Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Violență divină sau fascism de duzină

cosmin cercel cover

S-o recunoaștem: hegemonia actuală a discursului anticomunist – a unui anticomunism mult mai simplist și propagandist decât cel de dinainte de ’89, dar tocmai de aceea mult mai hegemonic în discursul public – are și lucruri bune. În special pentru cercetarea istorică și analiza teoretică a comunismului, care au astfel a se confrunta cu un uriaș dușman de paie, foarte ușor de răpus printr-o simplă redescoperire a evidențelor. Astfel, tot așa cum un volum recent descoperea că, în ciuda discursului și deformărilor anticomuniste și anti-totalitare, orașul socialist a fost totuși un oraș, iar economia socialistă totuși o economie (deci nu un simplu mecanism de decizie discreționară și autoritară), la fel și aici, în Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution1, Cosmin Cercel ne demonstrează că, în ciuda perspectivei dominante anticomuniste, care vede aceste regimuri politice ca o domnie a fărădelegii criminale și a deciziei arbitrare, legea în comunism a fost tot lege, și a bifat astfel toate rigorile, constrângerile dar și aporiile formei-de-lege ca atare. Ceea ce salvează cumva raționalitatea – măcar imanentă, procedurală – și modernitatea acestui sistem politic (din nou, în contra viziunii anticomuniste), dar, într-un foarte problematic joc de sumă nulă, pare să îi compromită complet caracterul marxist, revoluționar sau emancipator. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Noblesse oblige

tertulian

De la „în căutarea adevăratului Marx” la „autorul unuia din ultimele sisteme filosofice”: titlurile capetelor de sumar din recenta carte a lui Nicolas Tertulian despre Lukács* rezumă perfect atât evoluția gândirii filosofului maghiar, cât și, mai general, destinul istoric a ceea ce s-a numit „marxism occidental/Western Marxism”. Un curent1 născut să facă revoluția (sau măcar să o însoțească filosofic), dar care a sfârșit făcând Cultură, altfel spus articulând ultima mare filosofie burgheză, ultima expresie sistematică și totalizantă a spiritului occidental. Acest destin paradoxal al marxismului occidental – de filosofie ce se naște din imediata vecinătate a istoriei, dar care supraviețuiește tocmai grație rupturii de aceasta – este, în fond, expresia interiorizată și mediată filosofic a propriei sale origini istorice și a contradicțiilor acesteia. Cum spune faimoasa deschidere a Dialecticii negative, „filosofia, care părea odinioară demodată, supraviețuiește tocmai pentru că momentul realizării sale a fost ratat”. Născut între două revoluții (cea prematură și, implicit, incompletă, din Rusia, și cea comunistă din Vest, condiția întârziată de posibilitate a celei dintâi, dar care, cum se spune, a murit speranță și a lăsat astfel fără speranță inclusiv încercarea bolșevică), și ca atare marcat profund de această așteptare escatologică a unei revoluții parcă iminente, deja declanșate, și totuși neîncetat ratată, „marxismul occidental” a întreținut cu moștenirea lui Marx și cu istoria mișcării socialiste un raport cu totul aparte. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică

theorie et pratique 3

În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Materialismul evanescent

poenaru tichi

Așa cum s-a observat1 și cum era, de altfel, oarecum firesc, la mai bine de 10 ani de la prima sa atestare documentară mai consistentă în presa vremii – mijlocul anilor 2000 –, câmpul local de stânga independentă pare în sfârșit dispus sau capabil să facă saltul spre mediul tradițional al cărții scrise – chiar al cărții de autor. Rămâne, desigur, în continuare de văzut dacă această evoluție – nu atât o deplasare a accentului dinspre mediul jurnalismului online înspre cartea scrisă, cât un început de completare a primului cu cea din urmă – este într-adevăr expresia unei maturizări sau a unei articulări și nuanțări suplimentare a instrumentarului teoretic al stângii locale, care să impună de la sine trecerea înspre un canal de exprimare totodată mai serios și mai adecvat, sau dacă nu cumva simpla schimbare a canalului și exigențele „noului” mediu pot să producă prin ele însele acest salt calitativ și de substanță al discursului teoretic. Ce este cert deocamdată este că această transformare și deschidere tot mai largă înspre forma carte este totodată și efectul unei epuizări graduale a tuturor celorlalte canale disponibile de exprimare: o istorie concentrată a acestor medii de expresie ale stângii intelectuale locale pe parcursul deceniului său de existență ar conduce-o de la desantul anti-anticomunist din anii 2005-2007 cu campamente în revistele Idea și Cultura, la faza de pionierat a volumelor colective (2008-2010, cu Iluzia anticomunismului și Genealogii ale postcomunismului), la perioada de efervescență, consolidare, fragmentare & declin a platformelor de stânga de pe internet (2010-2014), până la vampirizarea actuală și incorporarea completă a acestui spațiu în valea veseliei și a plângerii generalizate care e lumea rețelelor de socializare (ultimii trei ani). Din această perspectivă, debușeul final în mediul cărții scrise reprezintă nu atât deznodământul teleologic firesc, întâlnirea culminantă a teoriei cu canalul ei natural de exprimare, ci mai curând ultimul său refugiu posibil dintr-un spațiu public complet implodat, în acel mediu cultural care a devenit astăzi, tocmai grație relativei sale neprofitabilități și aspect vintage, mediul comparativ cel mai ferit de intemperiile pieței și mediocritatea spațiului public – piața cărții scrise. Citește în continuare →

Postuman/ismul (10/10)

postumanism 10

 

Marius Popa

a) Am, în genere, o anumită mefienţă conceptuală când vine vorba despre denumirile „cronologice“ ale unor paradigme. Neomodernismul, postmodernismul, poststructuralismul, douămiismul, postumanismul, iată, trădează, în esenţă, o criză a sensului/identităţii în care orizontul cultural a plonjat, mai cu seamă, de la începutul secolului al XX-lea. „Pasiunea negativă a modernităţii [şi a modernismului, prin excelenţă]“, cum o numea Matei Călinescu (vizibilă, de altfel, în predilecţia comunicării pentru ermetism, elitism, provizorat etc.), a generat o lume fără chip, iar opţiunea frecventă a cercetătorilor de a numi diferitele orientări din ultimul veac prin referire la succesiunea lor temporală (prin „post“-urile şi „neo“-urile care nu fac decât să ne ofere iluzia terminologică, anesteziantă, că avem habar în ce fel de realitate ne situăm) rămâne îndeajuns de sugestivă în acest sens. Prin urmare, „postumanismul” nu semnalează decât incapacitatea vocilor oficiale de a defini actualitatea altfel decât prin categorii negative. Ştim, cu alte cuvinte, cum nu e cultura de astăzi, mai degrabă decât cum e. În această ordine de idei, dacă umanismul a încercat să postuleze, invocându-l pe Protagoras, omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”, putem intui că postumanismul determină, în acest sens, o mutaţie, că omul tinde să nu mai fie un asemenea etalon absolut, însă nu ştim, în fond, prin ce ar putea fi înlocuit în acest joc al „proporţiilor” axiologice. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice

foucault-and-neoliberalism

Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”.  Citește în continuare →