E tipic, cumva, ca orice discuție despre realism să alunece rapid și inevitabil într-o discuție despre ce este tipic – real ca dat statistic, social gregar – și ce e, dimpotrivă, singular – individual, particular, dar poate nu mai puțin real. Așa s-a întâmplat cu discuțiile de la noi, din anii ʼ50, pe marginea realismului socialist, și așa s-a întâmplat și la case mai mari, în teoria estetică a lui Lukács de pildă, chiar dacă oarecum în alți termeni.
Și așa stau lucrurile și cu volumul cult, apărut în UK în 2009 și recent tradus la noi, „Realism capitalist” al lui Mark Fisher1 – la rândul său ceva atât de tipic și singular totodată.
Într-un articol relativ recent din London Review of Books1, Sheila Fitzpatrick arăta cât de complicată și neelucidată rămâne problema naționalităților și națiunilor din fosta Uniune Sovietică. În continuare, toate cele trei interpretări existente ale acestei chestiuni păstrează de partea lor o doză respectabilă de verosimilitate: „E o enigmă modul în care ar trebui să ne raportăm la Uniunea Sovietică, acum că a dispărut. A fost oare un imperiu rus deghizat, care s-a fragmentat atunci când coloniile lui s-au eliberat în sfârșit? A fost o federație binevoitoare în care fratele rus mai mare și-a subsidiarizat generos frații mai tineri și a plătit pentru educația lor? Sau a fost, poate, un stat multinațional în care conducătorii republicilor constituante au dobândit atât de multă libertate de acțiune încât în cele din urmă au putut pur și simplu să părăsească uniunea și să se declare președinți ai unor națiuni suverane?”
Salutăm inițiativa editurii Tact de a lansa o nouă colecție de „clasici ai filosofiei politice”, pe care o deschide în mod inspirat cu textul lui Jean-Jacques Rousseau, Discurs despre economia politică – un text cât se poate de clasic nu atât în sensul muzeal, de jalon inconturnabil al istoriei gândirii politice, ci de document care își păstrează și dezvăluie în orice epocă – și cu atât mai mult a noastră – o imensă și nebănuită actualitate și relevanță. Discursul lui Rousseau este precedat de un excelent și consistent studiu introductiv al Veronicăi Lazăr (care e și traducătoarea textului), menit să contextualizeze și problematizeze ideile și dedesubturile rândurilor lui Rousseau, precum și semnificația lor în epoca lor și în secolele care ne despart de atunci.
Filozofie continentală și filozofie analitică: În ce măsură este sau a fost vreodată pertinentă această opoziție? Ce diferențiază cele două tradiții – o chestiune de specific cultural, de așezare geografică, de metodă, concept și problematică? Unde începe, istoric vorbind, această bifurcare în tradiția filozofiei, când și cum se va sfârși (presupunând că o reconciliere este într-adevăr posibilă)?
Filozofie continentală și științe: În cea mai mare parte a istoriei sale (de la Platon la cei trei mari H), filozofia continentală și-a asumat un rol de călăuză a cunoașterii științifice, pe care a pretins că o susține fie conferindu-i bateria de metode, concepte și teorii indispensabile, fie, mai modest, dar la fel de autoritar și necesar, integrând și interpretând post-festum dezvoltările științelor particulare, extrăgând sens din ele. În ce măsură această relație de autoritate a filozofiei cu științele mai este creditabilă astăzi, cât de integrabile sau inteligibile din punct de vedere filozofic mai sunt științele și tehnologiile actuale, dar și cât de capabilă (sau dornică) mai e filozofia continentală de această vocație tradițională?
Apariția, în această vară, a celor două volume de Scrieri alese1 ale lui Marx și Engels reprezintă – la fel ca precedentele titluri din cadrul colecției „Clasicii marxismului”2 – un adevărat eveniment editorial. Asta nu doar datorită naturii lor fizic monumentale (însumând peste 1200 de pagini în format mare), și nici doar datorită intervalelor lungi de timp la care se succedă aparițiile colecției – înșirând, iată, 3 titluri în 8 ani –, a căror așteptare îndelungată constituie, nu-i așa, orizontul de timp omogen, sublunar, în care irupe, când irupe, Evenimentul. Un veritabil eveniment editorial, chiar dacă, spre deosebire, de astă dată, de precedentele apariții din cadrul colecției, scrierile lui Marx și Engels reunite aici nu sunt tocmai inedite în limba română, unele dintre ele cunoscând deja mai multe ediții autohtone – dar niciuna mai recentă de-acum 40-50 de ani. Dincolo de importanța lor filozofică și culturală incontestabilă, Scrierile alese de la editura Idea constituie însă un eveniment în primul rând prin calitatea lor editorială. Coordonatorii colecției și redactorii volumului – Gabriel Chindea și Andrei State – au reușit să ducă aici migala și perfecționismul filologic la desăvârșire, încadrând textele lui Marx și Engels într-un aparat critic (studiu introductiv, cronologie, note ce însoțesc textele la tot pasul, contextualizând sau completând informațiile acolo unde-i nevoie, corectând diversele date sau calcule greșite din text) de un profesionalism cum puține apariții editoriale actuale de la noi etalează, și care depășește chiar și încadrarea editorială – absolut respectabilă – în care au apărut mai vechile ediții de Opere, cu ale lor 37 de volume, din timpul comunismului. Una peste alta, o apariție pe care nimic – în afară de planul editorial al colecției, el însuși nevoit însă să-și schimbe casa, de la editura Tact la Idea – nu o anunța în sfera noastră culturală, și care ne oferă astfel un bun prilej să redepănăm, pe scurt, istoria receptării lui Marx și Engels în cultura română, ca orizont care a făcut posibilă – și imposibilă, sau nesperată, până tocmai de curând – această apariție.
În 1963 apărea în Cehoslovacia Dialektika konkretniho. Cartea lui Karel Kosik avea să fie considerată cea mai importantă lucrare din tradiția marxismului est-european, cel puțin de după Lenin și Troțki, expresia concentrată a socialismului umanist și revizionismului marxist care încercau să se articuleze în regiune în anii ʼ60-ʼ70. Pe bună dreptate, lucrarea a fost asemănată cu cele două cărți-manifest care, în 1923, deschideau tradiția filozofică a ceea ce s-a numit Western Marxism – Marxism și filozofie a lui Karl Korsch, Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács. Asemănarea privește nu doar impactul imediat al acestor cărți, scandalul pe care l-au provocat tustrele, și nici doar eleganța, prospețimea și densitatea textului pe care le etalează fiecare dintre ele. Ea se bazează inclusiv și mai ales pe niște puternice rezonanțe comune în construcția și miza argumentului lor.
Memoria politică este, în general, se știe, de scurtă durată. Memoria pe care o permite o perioadă traversată numai de crize și evenimente extreme este una încă și mai senilă, captivă doar șocurilor și reverberațiilor ultimei crize. Așa se face că astăzi*, performanțele și realitatea actorului politic și agentului istoric numit Uniunea Europeană tind să fie evaluate preponderent, de nu exclusiv, după prestația sa în ultima criză – Covid-19 și constelația-i aferentă de probleme și evenimente –, fiind astfel considerate a fi relativ nesperat de bune și pozitive.
1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.
Într-o scrisoare faimoasă, Engels recunoștea că a învățat din romanele lui Balzac mai multe despre societatea burgheză decât de la toți economiștii, istoricii și statisticienii acesteia. În ce măsură am putea – sau ar fi dezirabil – să spunem ceva asemănător, fie și alterând proporțiile, despre romanul românesc contemporan? În condițiile în care principiul autonomiei esteticului, dominant în literatura ultimelor decenii comuniste, pare să fie mai nou suplinit, completat, și poate chiar contestat de o atenție tot mai pronunțată față de contextul și condiționările sociale ale literaturii, dar și, implicit, de o asumare tot mai explicită a funcției și responsabilităților acesteia față de societate, care este recolta sociografică a acestei evoluții?
La doar câteva săptămâni după dispariția lui Nicolas Tertulian în septembrie 2019, în Franța îi apărea Modernité et antihumanisme. Les combats philosophiques de Georg Lukács (Klincksieck, 2019). Cartea este al treilea volum de autor publicat de Tertulian în lungul său exil parizian, după debutul rapid în limbă franceză cu Georg Lukács. Etapes de sa pensée esthétique (1980), care chiar i-a precedat instalarea la Paris, urmat destul de târziu de Pourquoi Lukács (2016, semnalată în paginile acestei reviste în numărul 1-2/2018 – aici). Coerența strânsă a preocupărilor lui Tertulian din această perioadă franceză, ca și de altfel coerența lor cu temele și problematica abordate de către filosoful româno-francez înainte de exil se văd imediat în faptul că volumul despre modernitate și antiumanism grupează de fapt studii și eseuri scrise de-a lungul timpului în toate aceste decenii franceze – așadar, din anii 80 până mai ieri – și că, după simpla lectură a textelor, e practic imposibil să ghicești data lor: toate se învârt și croiesc admirativ – și admirabil – în jurul aceluiași triptic de autori (Lukács, Hartmann, Croce, dar mai ales Lukács), pe al căror fundal e proiectată, raportată și discutată, pentru contrast, toată galeria marilor nume ale filosofiei continentale de secol XX: de la Heidegger și Schmitt la Adorno și Marcuse, de la Sartre și Merleau-Ponty la Bloch, Gramsci sau Gehlen.
revistavatra.org 