Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică

theorie et pratique 3

În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Materialismul evanescent

poenaru tichi

Așa cum s-a observat1 și cum era, de altfel, oarecum firesc, la mai bine de 10 ani de la prima sa atestare documentară mai consistentă în presa vremii – mijlocul anilor 2000 –, câmpul local de stânga independentă pare în sfârșit dispus sau capabil să facă saltul spre mediul tradițional al cărții scrise – chiar al cărții de autor. Rămâne, desigur, în continuare de văzut dacă această evoluție – nu atât o deplasare a accentului dinspre mediul jurnalismului online înspre cartea scrisă, cât un început de completare a primului cu cea din urmă – este într-adevăr expresia unei maturizări sau a unei articulări și nuanțări suplimentare a instrumentarului teoretic al stângii locale, care să impună de la sine trecerea înspre un canal de exprimare totodată mai serios și mai adecvat, sau dacă nu cumva simpla schimbare a canalului și exigențele „noului” mediu pot să producă prin ele însele acest salt calitativ și de substanță al discursului teoretic. Ce este cert deocamdată este că această transformare și deschidere tot mai largă înspre forma carte este totodată și efectul unei epuizări graduale a tuturor celorlalte canale disponibile de exprimare: o istorie concentrată a acestor medii de expresie ale stângii intelectuale locale pe parcursul deceniului său de existență ar conduce-o de la desantul anti-anticomunist din anii 2005-2007 cu campamente în revistele Idea și Cultura, la faza de pionierat a volumelor colective (2008-2010, cu Iluzia anticomunismului și Genealogii ale postcomunismului), la perioada de efervescență, consolidare, fragmentare & declin a platformelor de stânga de pe internet (2010-2014), până la vampirizarea actuală și incorporarea completă a acestui spațiu în valea veseliei și a plângerii generalizate care e lumea rețelelor de socializare (ultimii trei ani). Din această perspectivă, debușeul final în mediul cărții scrise reprezintă nu atât deznodământul teleologic firesc, întâlnirea culminantă a teoriei cu canalul ei natural de exprimare, ci mai curând ultimul său refugiu posibil dintr-un spațiu public complet implodat, în acel mediu cultural care a devenit astăzi, tocmai grație relativei sale neprofitabilități și aspect vintage, mediul comparativ cel mai ferit de intemperiile pieței și mediocritatea spațiului public – piața cărții scrise. Citește în continuare →

Postuman/ismul (10/10)

postumanism 10

 

Marius Popa

a) Am, în genere, o anumită mefienţă conceptuală când vine vorba despre denumirile „cronologice“ ale unor paradigme. Neomodernismul, postmodernismul, poststructuralismul, douămiismul, postumanismul, iată, trădează, în esenţă, o criză a sensului/identităţii în care orizontul cultural a plonjat, mai cu seamă, de la începutul secolului al XX-lea. „Pasiunea negativă a modernităţii [şi a modernismului, prin excelenţă]“, cum o numea Matei Călinescu (vizibilă, de altfel, în predilecţia comunicării pentru ermetism, elitism, provizorat etc.), a generat o lume fără chip, iar opţiunea frecventă a cercetătorilor de a numi diferitele orientări din ultimul veac prin referire la succesiunea lor temporală (prin „post“-urile şi „neo“-urile care nu fac decât să ne ofere iluzia terminologică, anesteziantă, că avem habar în ce fel de realitate ne situăm) rămâne îndeajuns de sugestivă în acest sens. Prin urmare, „postumanismul” nu semnalează decât incapacitatea vocilor oficiale de a defini actualitatea altfel decât prin categorii negative. Ştim, cu alte cuvinte, cum nu e cultura de astăzi, mai degrabă decât cum e. În această ordine de idei, dacă umanismul a încercat să postuleze, invocându-l pe Protagoras, omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”, putem intui că postumanismul determină, în acest sens, o mutaţie, că omul tinde să nu mai fie un asemenea etalon absolut, însă nu ştim, în fond, prin ce ar putea fi înlocuit în acest joc al „proporţiilor” axiologice. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice

foucault-and-neoliberalism

Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”.  Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Utopii la promoție

Fredric Jameson et. al., An American Utopia. Dual Power and the Universal Army, Verso, Londra & New York, 2016

jameson-an-american-utopia

O utopie pe măsura realității americane, a celei de astăzi mai mult ca oricând – ceea ce nu o face însă o utopie neapărat mai „realistă”. În același timp, și din perspectiva tiparelor obișnuite ale contextului și genului în care se înscrie, o utopie destul de insolită, chiar provocatoare, al cărei rol declarat e tocmai acela de a tulbura consensul idilic al reveriilor comunarde, localiste și escapiste ale noii stângi. „Acolo unde utopiile anilor 60-70, în spirit anti-instituțional și anarhist, și influențate de teoria foucauldiană a „puterii”, visau la societăți eliberate de „putere”, adică de orice formă de organizare politică”, revendicând mai degrabă expresia imediată a comunității și a subiectivității, utopia lui Jameson e una voit anti-locală și universalistă, organizațională, instituțională și impersonală chiar până în punctul de a fi antipolitică. Citește în continuare →

Minirecenzii (15)

Ioana Pârvulescu (coordonator), Și eu am trăit în comunism, Humanitas, București, 2015

si eu am trait

Scopul volumului, conform celor scrise de editoare în prefață, este dublu: pe de o parte răspunde unei nevoi de a reaminti celor care nu au trăit comunismul (și pe care unii îl idealizează) cum a fost de fapt; pe de alta este vorba de oameni care tocmai pentru că au trăit bucăți semnificative ale vieții lor în comunism, se află la momentul rememorărilor. E poate una dintre ultimele șanse de reamintire. Volumul adună astfel o serie de fragmente de memorie și vigniete din cotidianul comunist grupate pe câte teme clasice: statul la coadă, mâncatul, frigul, relațiile de muncă, intime, mersul în străinătate, etc.

Ce e paradoxal este că deși aceste amintiri sunt unele personale, marea majoritate a celor din volum reproduce de fapt niște locuri comune despre trecutul comunist. Folclorul urban în care este învăluit de regulă comunismul este acum confirmat de aceste amintiri, care se inspiră din acesta și îl confirmă. Este evident că amintirile celor chemați să scrie la volum sunt de fapt filtrate, selectate prin grila oferită de această interpretare populară a comunismului. Astfel, și în acest volum (precum altele similare – v. Călin Andrei Mihăilescu, Cum era? Cam așa… Amintiri din anii comunismului românesc. Curtea Veche. 2006) amintirile personale nu fac decît să confirme memoria oficială despre acesta. Nu întîmplător, mai toate amintirile seamănă între ele, chiar pînă la detaliu.

Citește în continuare →

Minirecenzii (14)

Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Litera, Bucureşti, 2015

pikkety

O impresionantă sumă a cliometriei devenită best-seller şi tradusă în peste 35 de limbi în numai doi ani. Thomas Piketty se impune ca noua vedetă intelectuală a mass-media prin cele o mie de pagini ce fac accesibile grafice şi calcule, parţial prezentate în carte, parţial pe pagina electronică a autorului. Rămâne de explicat succesul planetar al unui catastif împovărător dedicat istoriei inegalităţilor economice din veacul al XVIII-lea până în zilele noastre, alături de bilanţ figurând câteva recomandări de politici sociale mondiale.

Fără îndoială renumele i-a fost asigurat şi de omonimia căutată cu lucrarea lui Karl Marx din 1867. Dar Piketty susţine într-un interviu din presa anglo-saxonă că nu a citit un rând din Capitalul original. Probabil, e doar o cochetărie voltairiană, căci un început de dialog este angajat în introducere în legătură cu profetismul apocaliptic al acumulării infinite, iar pe la mijlocul volumului economistul francez îşi exprimă rezervele în legătură cu capacitatea filosofului german  de a înţelege şi prelucra datele noii ştiinţe statistice apărute în secolul al XIX-lea. Apoi, în concluzie, autorul primului Capital e asociat totalitarismului opus libertăţii pieţei, cerută, pare-se, de nevoile a „milioane de indivizi” (p. 903). Dacă aşa stau lucrurile în privinţa contabilităţii mizeriei reprezentate de Marx, se cuvin măcar două vorbe despre mizeria contabilităţii încarnată de Piketty. Mai întâi, capitalul era la Karl Marx un mod de producţie şi de organizare socială, de unde amploarea consecinţelor filosofice şi sociologice ale consideraţiilor sale economice. Pentru Thomas Piketty, capital înseamnă averea celor avuţi, de unde îngustimea a vederilor sale: cunoaşterea sa istorică e mobilizată în întemeierea unei All Time Forbes Billionaires List. Literaţii s-au simţit flataţi de referinţele „noului Marx” la operele lui Honoré de Balzac şi Jane Austen. Însă trimiterile sale au strict rol de exemplu, ratând dimensiunea de „ştiinţă socială” pe care scriitura romanescă o implica în realism, veritabil concurent al unei sociologii aflate la început de drum. Curios pentru un om al calculelor, prin accentul pus pe dimensiunea patrimonială a capitalului, el neglijează aspectul său speculativ, considerat adesea ca un accident, o eroare în administrare, o excrescenţă cancerigenă controlabilă printr-o bună guvernare. Rolul central al „vieţii spirituale” a capitalului era însă subliniat de „primul Marx” încă în Manuscrisele din 1844 şi e tema centrală a romanului Banii a lui Émile Zola (1891).

Citește în continuare →