Alex Cistelecan – Rupturi de nuanță. Adorno cu Marx

Recenta traducere în limba engleză a cursului lui Theodor Adorno din 19641 reprezintă un mic eveniment editorial: mai întâi, pentru că, spre deosebire de alte cursuri târzii ale lui Adorno publicate în ultima vreme2, transcrierea prelegerilor din 1964 suferă mult mai puțin de oralitate, laconism sau fragmentare, alcătuind chiar un text bine scris, legat și închegat – aproape ca orice text dat spre publicare de Adorno însuși. În al doilea rând, pentru că subiectul însuși al cursului – posibilitatea unei teorii sociale a lumii contemporane – este totodată o foarte bună poartă de introducere pentru începători în gândirea lui Adorno, dar și o reflecție subtilă și nuanțată despre o temă de interes major pentru teoria critică în general, cu o problematizare foarte juicy și rewarding și pentru cei preocupați de dedesubturile mai ascunse ale acestei paradigme. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Sinceritatea de clasă

Trecut-au anii și, așa cum anticipam[1], capitalismul a fost recunoscător cu Liviu Voinea. Tânărul economist heterodox, care odinioară, pe vremea crizei, părea să vrea să argumenteze ceva împotriva politicilor de austeritate și represiune socială, a devenit între timp viceguvernator al BNR și, implicit, unul din principalii artizani ai chiar politicilor respective[2].

În această calitate, Liviu Voinea a coordonat recent o echipă de experți și consilieri BNR, al căror efort colectiv a rezultat în lucrarea Un veac de sinceritate[3] – o sinteză a principalilor indicatori economici ai dezvoltării României de la Unire încoace. În cuvântul-înainte al cărții, Mugur Isărescu plasează lucrarea în descendența directă a ideilor lui Von Mises și ne asigură că ea „nu este supervizată instituțional”, că seriile de date „nu sunt oficializate cu parafa BNR” și că „echipa de autori… a formulat, în această carte, puncte de vedere proprii” – ceea ce nici nu ne îndoiam: nu-i vorba că Liviu Voinea și ceata sa ar scrie aici la comandă și contre coeur, poate chiar insinuând subversiv perspective heterodoxe în chiar centrul ortodoxiei capitalului financiar; din contră, Mugur Isărescu își poate într-adevăr lua părintește mâna de pe ei, căci, după cum o demonstrează în interpretarea lor a datelor și prin recomandările lor de economie politică, copiii grăiesc și gândesc spontan numai și numai în ideologia instituției. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Cronici ale unei postistorii

Recenta istorie pentru export a României contemporane a lui Florin Abraham, Romania since the Second World War. A Political, Social and Economic History*, are cel puțin meritul de a (re)pune pe masă marile întrebări: ce este, în fond, istoria și ce poate și trebuie să fie scrierea ei? Unde se face trecerea între simpla înlănțuire sau cronică – fidelă, fără doar și poate – a unor date și evenimente istorice și istorializarea propriu-zisă, i.e. narativizarea modului în care subiectul istoric – societatea – își face istoria, este subiectul și obiectul propriei sale deveniri? Oare nu orice istorie, prin definiție și prin chiar structura ei narativizantă și totalizantă, păcătuiește întotdeauna deja prin a fi o mică filosofie a istoriei, o sublimare și decantare a pulberei de evenimente în raționalitatea unei narațiuni ordonate, inteligente, a devenirii sociale și a ajungerii sale la conștiința de sine – căci oricât de non-hegelieni am fi, ea se încheie totuși culminant prin scrierea acestei istorii? Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)

52aa0f78a11d57cd8f29c4b283bf669fc1ced8d9

Argument

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

  1. ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;

  2. în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.

Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Violență divină sau fascism de duzină

cosmin cercel cover

S-o recunoaștem: hegemonia actuală a discursului anticomunist – a unui anticomunism mult mai simplist și propagandist decât cel de dinainte de ’89, dar tocmai de aceea mult mai hegemonic în discursul public – are și lucruri bune. În special pentru cercetarea istorică și analiza teoretică a comunismului, care au astfel a se confrunta cu un uriaș dușman de paie, foarte ușor de răpus printr-o simplă redescoperire a evidențelor. Astfel, tot așa cum un volum recent descoperea că, în ciuda discursului și deformărilor anticomuniste și anti-totalitare, orașul socialist a fost totuși un oraș, iar economia socialistă totuși o economie (deci nu un simplu mecanism de decizie discreționară și autoritară), la fel și aici, în Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution1, Cosmin Cercel ne demonstrează că, în ciuda perspectivei dominante anticomuniste, care vede aceste regimuri politice ca o domnie a fărădelegii criminale și a deciziei arbitrare, legea în comunism a fost tot lege, și a bifat astfel toate rigorile, constrângerile dar și aporiile formei-de-lege ca atare. Ceea ce salvează cumva raționalitatea – măcar imanentă, procedurală – și modernitatea acestui sistem politic (din nou, în contra viziunii anticomuniste), dar, într-un foarte problematic joc de sumă nulă, pare să îi compromită complet caracterul marxist, revoluționar sau emancipator. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Noblesse oblige

tertulian

De la „în căutarea adevăratului Marx” la „autorul unuia din ultimele sisteme filosofice”: titlurile capetelor de sumar din recenta carte a lui Nicolas Tertulian despre Lukács* rezumă perfect atât evoluția gândirii filosofului maghiar, cât și, mai general, destinul istoric a ceea ce s-a numit „marxism occidental/Western Marxism”. Un curent1 născut să facă revoluția (sau măcar să o însoțească filosofic), dar care a sfârșit făcând Cultură, altfel spus articulând ultima mare filosofie burgheză, ultima expresie sistematică și totalizantă a spiritului occidental. Acest destin paradoxal al marxismului occidental – de filosofie ce se naște din imediata vecinătate a istoriei, dar care supraviețuiește tocmai grație rupturii de aceasta – este, în fond, expresia interiorizată și mediată filosofic a propriei sale origini istorice și a contradicțiilor acesteia. Cum spune faimoasa deschidere a Dialecticii negative, „filosofia, care părea odinioară demodată, supraviețuiește tocmai pentru că momentul realizării sale a fost ratat”. Născut între două revoluții (cea prematură și, implicit, incompletă, din Rusia, și cea comunistă din Vest, condiția întârziată de posibilitate a celei dintâi, dar care, cum se spune, a murit speranță și a lăsat astfel fără speranță inclusiv încercarea bolșevică), și ca atare marcat profund de această așteptare escatologică a unei revoluții parcă iminente, deja declanșate, și totuși neîncetat ratată, „marxismul occidental” a întreținut cu moștenirea lui Marx și cu istoria mișcării socialiste un raport cu totul aparte. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică

theorie et pratique 3

În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas. Citește în continuare →