La Câmpu Cetății, în județul Mureș, are loc deja de trei ani o serie de tabere, rezidențe artistice, școli de vară, evenimente ce reunesc echipe de studenți, profesori, cercetători, teoreticieni sau practicieni din sferele umanioarelor (filosofie, teorie literară, sociologie, antropologie), artelor și a tehnicilor/științelor tari. Spațiul în care au loc aceste întruniri este proiectat de către arhitectul scoțian Alex Whitton, și de la an la an acesta se dezvoltă într-o manieră procesualistă. Altfel spus, conceptul arhitectural din spatele ansamblului modular de la Câmpu Cetății constituie un concept-în-devenire, (fără a fi înscris unei finalități prestabilite), făcând trimitere către o înțelegere a arhitecturii ca praxis transdisciplinar, cu un puternic specific anti-contemplativ. Prin anti-contemplativ se înțelege în cazul de față o rezistență în a ne raporta la un spațiu locativ ca la o structură fixă, lipsită de viață, care se cere mai degrabă a fi contemplată (privită) de la o distanță lipsită de orice formă de implicare critică, ecologică, etică sau socializantă.

Știința modernă a încercat să anatomizeze spațiul non-uman, într-o manieră colonizantă, unde Natura este înțeleasă ca un fundal inert care găzduiește activitățile extractiviste de cercetare tehnică ale omului. Altfel spus, un fundal lipsit de viață care facilitează întreaga dezvoltare a vieții umane. Acest aspect a fost criticat pe larg odată cu apariția ontologiilor neo-spinoziste vitalist-materialiste, care au chestionat mentalitarul asociat Modernității, cu precădere politicile imperialiste și colonialiste girate de filosofia politică a Luminilor și epistemologiile derivate din cartezianism.

Poate unul din cei mai buni termeni pentru a descrie această atitudine sintetică și sincretică ce se regăsește în gândirea unor autori precum Deleuze, Guattari, Serres, Simondon, Stengers, Stiegler, Latour sau Braidotti este acela de TRANSVERSALITATE. În prefața colecției de eseuri semnată de Andrej Rajman (Ecologies of Architecture. Essays on Territorialisation) Rossi Braidotti afirmă că filosofii materialiști trăiesc vremuri tulburi dat fiind faptul că opinia publică ar fi polarizată între două mari false dihotomii: pe de-o parte falsele adevăruri ierarhizante, mitologizate și renaturalizate de către etno-naționaliști, conspiraționiști și cripto-fasciști , pe de cealaltă parte, obiceiurile epistemice denaturalizate ale socio-constructiviștilor care mențin opoziții binare între natură și cultură, corpuri și tehnologie, materie și gândire, zoe și bios, sau între mediu și politică. Dacă materia, este vitală/vivantă, inteligentă, cu capacitate de auto- guvernare, heterogenă și post-naturalistă, rezultă că raportarea la un spațiu locativ trebuie să devină una angajată, altfel spus, etică, în care omul înțelege că nu mai este un făuritor sau un colonizator al spațiului, ci mai curând un partener ontologic al acestuia. Asumpția de la care pornește materialismul diferențial al lui Rajman este aceea că orice entitate substanțială din univers apare ca o modulație concrescentă din aceeași materie a viului. Ca subiecți epistemici având capacități perceptive și intelective, oamenii nu sunt doar simpli observatori ai unui univers distant, ci sunt situați în însăși rețeaua infinită de ecosisteme pe care le observă. Conceptul de transversalitate ne este în acest caz de ajutor pentru a nu cădea în capcanele unei ontologii plate care tinde să estompeze caracterul diferențial al ansamblului de entități ce constituie universul. Chiar dacă atât entitățile umane, cât și cele non-umane, animaliere, organice sau anorganice aparțin aceluiași (eco)Sistem infinit Vivant, pe care-l putem înțelege în lipsă de alți termeni fie prin Terra, fie prin Gaia (în siajul metaforei materiei materne cosmice a lui Lovelock), acest fapt nu înseamnă ca a fi imanent unei materii comune culminează cu a avea o identitate totală, unitară, și plată. Rossi Braidotti ne indică în speță contrariul, și anume că materia se diferențiază intern prin procese non-dialectice care asigură caracterul relațional între elementele constituante ale lumii. Unul dintre cele mai acute exemple în acest sens este relaționalitatea ontologică dintre minte și corp, care adesea au fost separate prin prisma unui paralelism metodologic, dar care în realitate nu pot fi luate ca doi agenți independenți unul de altul, ci mai degrabă ca două structuri diferențiale ale aceluiași ansamblu, structuri care-și comunică reciproc și care-și depozitează uneia celeilalte elementele (de la stimuli senzoriali până la nașterea imaginilor mentale).

Limitarea unei ontologii plate în ceea ce privește o teorie holistă a vieții constă în formarea de echivalențe de identitate între toate speciile, organismele sau tehnologiile sub egida unei singure Legi atotcuprinzătoare, tactică ce poate duce fie spre o fenomenologie anistorică a vieții, fie spre o formă de mecanicism naturalizat (o posibilă eroare a filosofiilor organiciste ale vieții dezvoltate în prima jumătate a secolului al XX-lea). Rosi Braidotti anunță că această perspectivă a putut fi ușor confiscată de proiectele necro-politice din istoria fascismului european (vezi în acest sens și scrierile lui Roberto Esposito), iar o ieșire din acest naturalism unitar mitologizant a fost elaborată de proiectele geo-ecologice ale lui Deleuze și Guattari cu intenția de denazifica filosofia europeană prin epurarea ierarhiilor naturalizate. Dacă cartezianismul a permis nașterea unor atitudini extractiviste mascate sub tutela nevoii avansării și dezvoltării tehnologice, Guattari și Deleuze operează cu un extractivism inversat, prin care deteritorializează ideea materiei vitale de implicațiile rasiste, anti-semite și coloniale ale regimurilor fasciste. Pe urmele celor doi Radman construiește o ontologie procesualistă neo- materialistă a unei imanențe transversale, care reintegrează o serie de concepte care au fost naturalizate ca fiind categorii separate în ordinul ontologic, țesute pe asumpțiile metafizice ale modernității, cu a sa arhitectură științifică a raționalității aservite unor scopuri de cucerire și dominație.

Toate organismele vii se constituie prin instinctul lor de auto-conservare și de prezervare. Însă această caracteristică ar trebui relocată și categoriilor de entități percepute ca fiind agenți cvasi- autonomi sau lipsiți în totalitate de autonomie, cum ar fi clădirile de exemplu. Folosind o înțelegere relațională asupra realității, conchidem că raportarea omului la orice altă entitate aflată în jurul său ar trebui să fie marcată de o anume forță transversală prin care conștientizează că este înscris într-un ansamblu de intersecții cu elementele ecosistemului în care se situează (alte entități umane, entități non-umane organice, anorganice, obiecte, materiale, spații etc.). Tocmai de aceea Rossi Braidotti enunță că relaționalitatea este un dat ontologic ce se extinde transversal prin multiplele ecologii ce constituie subiecții contemporani. Dat fiind faptul că Radman pune la lucru în teoria sa un anumit tip de materialism al Vieții rămâne lesne de înțeles că relaționalitatea luată ca principiu ontologic implică diferite moduri și relații de putere, ce înglobează ecologii ale arhitecturii, instanțe instituționale, medii subiective, afective și psihice, alături de asemenea de asamblaje mediate transversal. Ce vreau să spun prin toate aceste cuvinte este că la Câmpu Cetății spațiul a fost proiectat, construit și amenajat la întretăierea ecologicului și a politicului, nefiind altceva decât acel asamblaj mediat transversal, de care pomenea Rossi Braidotti.

Ce mai înseamnă a proiecta o clădire? A o integra într-un anume spațiu? Cum ar trebui să arate un ansamblu de clădiri amplasate și amenajate pe un teren de pădure înconjurat de munte și de casele din Câmpu Cetății? Altfel spus, ce mai înseamnă a gândi un spațiu în totalitatea sa? Implicând întreaga sumă de relații, intersecții și interdependențe pe care spațiul respectiv le deschide, a gândi culminează cu a da viață, sau pe urmele lui Braidotti, cu proiectul de a compune o viață în imanența radicală a specificității și a gradului său de intensitate. Dintr-o dată, planificarea arhitecturală devine conștientă că trebuie să țină cont în gesturile sale de o multiplicitate de entități care interacționează prin rețele de relații naturale, sociale, politice și afective. Altfel spus, arhitectura nu poate fi decât situată, iar practica sa în calitate de ontologie care produce forme de existență atât la un nivel formal (schițele geometrice, topografice) cât și la un nivel concret (construcțiile arhitecturale vii) nu poate fi decât o practică transversală (în sensul lui Radman, gândirea transversală este expresia asamblajelor eterogene de entități umane și non-umane ce formează subiecții post-umani într-o ontologie neo-materialistă vitalistă).

Motivul pentru care am ales să glosez pe marginea transversalității ține de a indica o coeziune între modalitatea de a proiecta și amenaja spațiul din punctul de vedere al arhitecturii, și intențiile sociale ale școlii de vară, și anume acelea de a-i aduce împreună pe cei din sfera umanioarelor și a artelor, a științelor sociale și a științelor naturale/ale vieții, urmând o logică a transdisciplinarității. Putem spune că a gândi transversal culminează cu a gândi transdisciplinar, aspect remarcat și de Rossi Braidotti cu privire la teoria pusă în scenă de către Radman, aceasta afirmând că proiectul său crește sinergia interacțiunii dintre cele trei comunități culturale pe care le-am amintit mai sus. Modurile transversale de a gândi sunt puternic înscrise într-o dimensiune a eticului: a transforma nu doar modul în care gândim despre lume, dar și modul în care o locuim. Putem specula că a locui nu ar trebui să însemne a locui PE, sau chiar a înlocui pe un Altul cu propria noastră subiectivitate, ci ar trebui să însemne a locui ALĂTURI-DE sau ÎMPREUNĂ-CU, deci o locuire relațională care pleacă de la conștiința noastră că suntem marcați de o structură subiectivă imanentă și materială, constituită din interconectarea noastră cu entități sociale și ecologice/ambientale/mediale. Transversalitatea nu încurajează o etică a delimitării sau a împărțirii în sensul de porționare și ierarhizare, ci încurajează mai curând o etică a împărtășirii, a ajutorului-în-comun și a responsabilității reciproce. În cuvintele lui Rossi Braidotti, la un nivel genetic de bază NOI, viețuitoarele trecem prin asta împreună.

Ce vrea să demonstreze Andrej Radman în textele care alcătuiesc Ecologies of Arhitecture se referă la imposibilitatea arhitecturii de a fi redusă doar la dimensiunea sa ontică (manifestă și calculabilă), fără a ține cont și de dimensiunea sa incorporală, pathică sau afectivă. Urmând firele unei ontologii deleuziene, Radman conchide că arhitectura este co-constituită din proprietăți actuale și capacități virtuale. Altfel spus, sensul unui proiect arhitectural nu este niciodată gata de găsit, ci el se află într-un continuu proces de facere și post-facere ce ține de spectrul tehnicității, după cum ar afirma Gilbert Simondon (Du mode dʼexistence des objets techniques).

Această deschidere procesuală a demersului arhitectural se regăsește chiar în practica cercetării de teren desfășurată de arhitectul Alex Whitton alături de organizatorii școlii de vară. Această practică se sprijină pe un dialog bilateral asupra modalităților în care spațiul de la Câmpu Cetății poate fi funcționalizat, fără a afecta o serie de dinamici ecosistemice (diversele colonii de insecte, comunitatea de baștină, animalele din pădurile care înconjoară ansamblul de clădiri). Teleologia acestui demers arhitectural nu poate fi una autarhică, pe de-o parte pentru că ar contrasta într-un mod negativ cu intențiile teoretice, sau altfel spus cu statementul ideatic al școlii de vară. Pe de altă parte, ar limita înțelegerea noastră asupra spațiului doar la un fundal-al-vieții și nu la o formă de viață care produce raporturi etice în interacțiunile pe care le provoacă și desfășoară. De la un an la altul clădirile modulare s-au extins deoarece înțelegerea cu privire la nevoile unei coabitări ecologice, deci implicit etice și estetice, s-a extins: A coabita înseamnă aici a dormi împreună, a cerceta împreună, a experimenta împreună, a spăla vasele și a aduce apă împreună, a socializa în spații care apropie, ca în cazul acoperișului-deschis tip grădină. A fi împreună și a deveni împreună. Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla dacă logica de la care s-ar fi pornit ar fi fost una închisă, care ar percepe un punct limită asupra a ceea CE înseamnă acest spațiu și asupra a CUM poate fi el parcurs. Orice definire precisă a funcționalității sale ar culmina cu o formă de colonizare a sa, tocmai de aceea clădirile modulare proiectate de Alex Whitton se adăpostesc sub o logică conjunctivă: o încăpere poate fi sală de prelegeri ȘI/SAU sală de proiecții de film ȘI/SAU spațiu pentru dezbateri informale de grup ȘI/SAU sală de petrecere ȘI/SAU spațiu pentru sesiuni audio. În cuvintele lui Andrej Radman, dacă dimensionalitatea ține de o ordine a percepției asupra a ceea ce se întâmplă, direcționalitatea ține de o ordine a afectului asupra a ceea ce se petrece înăuntrul a ceea ce se întâmplă. Această a doua ordine afectivă îi constituie demersului arhitectural un caracter de in-finit, în sensul unei relocări continue a spațiului.

Pornind de la premisa că arhitectura implică atât în teoriile sale cât și în practicile sale un anumit orizont ontologic, Radman articulează în siajul lui Félix Guattari (Three Ecologies; Schizoanalytic Cartographies) planul unei ontologii cvadruple orientate pe două axe: axa orizontală a referinței și axa verticală a consistenței. Se folosește cadrajul ontologic al 3+N dimensiuni pentru a contrasta cu forma triunghiulară/triadică sau cu cea binară, pornind de la premisa că acestea din urmă cad pradă atât unor pretenții reprezentaționaliste a realului cât și unui ideal al stabilității pe filiera structuralismului, ce nu rezistă în fața unor critici holiste. Prin urmare, ca orice enunțare colectivă arhitecturală să poată fi demnă de a-și primi statutul de ecologică trebuie să țină cont de un ansamblu cvadruplu de domenii ontologice: Teritoriu (T) și Universuri ale Valorii (U) ca domenii non-discursive, alături de fluxuri semiotice (F) și încrengături mașinice (P) luate ca domenii discursive. Cadrate în relația dintre cele două axe, Teritoriul ar constitui un mediu endo-consistent și endo- referențial, înțeles ca substanță-a-conținutului și opus Universurilor de valoare deteritorializate ce sunt exo-consistente și endo-referențiale, înțelese ca forme-ale-conținutului. Conform tabelelor atașate mai jos, diferența dintre Teritoriu și Universuri ține de modalitate, deci este o diferență modală, pe când diferența dintre procesele de teritorializare (T) și cele de codificare (F) este o diferență reală, în sensul în care teritoriile constituie spații concrete, pe când fluxurile constituie medii abstracte, imperceptibile din punct de vedere empiric, care se adaugă teritoriilor. Încrengăturile mașinice (Phylium) exo-consistente și exo-referențiale constituie forme-ale- expresiei ce sunt decodate în fluxuri endo-consistente și exo-referențiale luate ca substanțe- ale-expresiei. Trebuie menționat că metodologia semiotică folosită de Guattari și ulterior de Radman pleacă de la o critică a structuralismului saussurian care privilegia structura binomică a lanțului de semnificare formată din cuplul semnificant-semnificat, prin care cercetarea semiotică se reducea doar la sfera umanului. Lingvistul danez Louis Hjelmslev a înlocuit structura saussuriană a semnului cu aceea a planului de conținut și al planului de expresie, ce se adaugă distincției dintre substanță și formă. De aici și cele două distincții între substanță a conținutului-formă a conținutului și substanță a expresiei-formă a expresiei.

Concluzia la care ajunge Radman în urma acestei meta-modelări ontologice este aceea că informaticile posibilului U-P sunt de neconceput în afara energeticelor realului T-F. În aceeași manieră, sfera virtualului T-U este sterilă în afara sferei actualului F-P. Ce vrea să demonstreze această întreagă teoretizare este că demersul unei ecologii ale arhitecturii n-ar trebui să privilegieze din punct de vedere ontologic cauzalitățile eficiente și materiale, în defavoarea celor formale și finale. (orice stare actuală de lucruri produce un efect necorporal care devine ulterior o cvasi-cauză, în cuvintele lui Radman). Această atitudine se orientează clar împotriva mecanicismului care tinde să înțeleagă cauzalitatea în termenii unei consecutivități lineare: cauză 1-efect 1-cauză 2-efect 2……….cauză n-efect n.

Sursa: Andrej Radman

Meta-modelarea guattariană se sprijină pe un primat al acțiunii, sau chiar al acțiunii asupra acțiunii (în limbajul neuroantropologului Terrence Deacon cuplarea a două sisteme morfodinamice este denumită ca proces teleodinamic). Faptul că demersul arhitectural nu mai este aservit unei cauzalități deterministe constituie o conștientizare importantă pentru designerii și arhitecții care se interoghează asupra chestiunii posibilității și a alternativelor, atitudine exemplificată în întrebarea: ce aș fi putut face diferit? Universul valorii nu mai este transcendent orizontului de proiectare care i-ar da sensul. Tocmai de aceea în viziunea Donnei Haraway (Staying with the Trouble) orice formă de acțiune care nu este exercitată asupra unui obiect ar trebuie să constituie cea mai mare lecție etologică pentru studenții arhitecți ce sunt încurajați să rămână în orizontul problemei decât să renunțe la orice gest performativ printr-o facilă interogație contemplativă. Altfel spus, cineva nu concepe/proiectează/planifică/modelează un ansamblu arhitectural luat ca artefact, ci mai degrabă proiectează un spațiu de fază, un mediu ambiant, un Umwelt care generează un nou teritoriu. În comparație cu ingineria, ce este orientate către soluții, arhitectura rămâne mereu ne-realizată sau ne-terminată, deoarece aceasta se joacă cu virtualul fără a-l actualiza încă, generând din această tensiune un potențial creativ.  

Teritorializarea nu se poate efectua în afara cvasi-cauzalității unor Universuri finaliste de referință, a unor fluxuri materiale și a formalistei Phyla, în cuvintele lui Radman.

Miza unui proiect de tip ecologii ale arhitecturii constă în a îi determina atât pe teoreticienii culturii media contemporane cât și pe arhitecți să nu mai perpetueze înțelegerea culturii ca reprezentare în defavoarea culturii ca mod de existență. Cultura nu este o reflecție a unui câmp axiologic transcendent, ci mai degrabă este constituită de o materialitate a experienței și a experimentării. Tocmai de aceea există un raport de complicitate între a proiecta un spațiu construit și a trăi în acel spațiu, orice act de design al unui mediu ambiant având funcție transformativă asupra noastră. Miza unui proiect de tip ecologii ale arhitecturii constă în a îi determina atât pe teoreticienii culturii media contemporane cât și pe arhitecți să nu mai perpetueze înțelegerea culturii ca reprezentare în defavoarea culturii ca mod de existență. Cultura nu este o reflecție a unui câmp axiologic transcendent, ci mai degrabă este constituită de o materialitate a experienței și a experimentării. Tocmai de aceea există un raport de complicitate între a proiecta un spațiu construit și a trăi în acel spațiu, orice act de design al unui mediu ambiant având funcție transformativă asupra noastră.

Principiile de la care pleacă Alex Whitton în design-ul ansamblului modular de clădiri de la Câmpu Cetății țin în primul rând de o depășire a unei distincții ontologice clare între natural și cultural, funcția de bază a campusului fiind aceea de relief elevat (elevated landscape), cu multiple căi de transfer și inter-acces între hub-urile așa zis naturale și cele așa zis culturale/sociale ale campusului.

Sursa: Alex Whitton’s Earth+Science Camp Cîmpul Cetății Design Development Archive

Ghidat după o anumită pedagogie a simțurilor (care pentru Radman mută accentul de pe înțelegerea realității ca fiind formată de agregate de obiecte cu care interacționăm pe înțelegerea realității ca fiind formată din medii ecosistemice, unde ceea ce contează este experiența întâlnirii care întoarce corpul către un câmp continuu al exteriorității), proiectul campusului de la Câmpu Cetății este constituit în așa fel încât forma clădirii să potențeze beneficiile oferite de rotația solară și să faciliteze emergența unui microclimat local care să protejeze campusul de vântul predominant.

Sursa: Alex Whitton’s Earth+Science Camp Cîmpul Cetății Design Development Archive

Operând în interiorul schemei guattariane, am putea afirma că aceste energetici ale realului nu fac altceva decât să ducă la emergența unui Univers al Valorii ce ține de o etică ecologică sau de o eco-estetică a socializării, în care forma campusului, ținând cont de mișcările soarelui și ale vântului, direcționează persoanele spre punctul focal al complexului, care are funcția unui hub social protejat de eventualele limitări climatice.

Sursa: Alex Whitton’s Earth+Science Camp Cîmpul Cetății Design Development Archive

A gândi transversal mai înseamnă și a fi ingenios în a proiecta o dinamică între ariile deschise și cele închise, cu o orientare clară spre o cât mai mare deschidere a spațiului. Prin urmare, cele trei puncte principale de acces către campus constituie un ansamblu semi-acoperit, a cărui geometrie permite o vizualizare directă a întregii curți/grădini încă de la primii pași făcuți în incintă, cu o direcționare directă a privirii către centrul curții unde se regăsește hub-ul social.

Sursa: Alex Whitton’s Earth+Science Camp Cîmpul Cetății Design Development Archive

Ideea unui open-rooftop sau a unui rooftop-garden stă mărturie pentru un principiu fundamental al unei eco-arhitecturi, și anume acela de a depăși o înțelegere hylo-morfistă a relației dintre materie și formă. Nu se impune o formă vie unei materii inerte, ci mai curând materia este definită morfogenetic prin capacitățile sale auto-poietice, de a facilita un ecosistem generator de experiențe natural-culturale (ce ar fi înscrise în viziunea lui Guattari unei semiotici asemnificante). Tocmai de aceea funcționalitatea acestui acoperiș deschis nu poate fi decât una multiplă: de la un spațiu pentru recluziune contemplativă (citit, ascultat muzică, etc.) și cercetare științifică (birdwatching sau grădinărit experimental) până la emergența unui al doilea spațiu de tip hub social care să interacționeze în mod direct cu cel de la sol (orientat în jurul focului de tabără) și care să ofere un punct alternativ de perspectivă asupra experiențelor din campus în comparație cu tendința centralizatoare dată de circularitatea hub-ului social de la sol.

Sursa: Attila Tordaiʼs Archive

În concluzie, maniera vitalistă în care a fost proiectat campusul de la Câmpu Cetății, centrată pe deschiderile multiple ale unei experiențe pedagogice ne oferă un bun model despre cum arhitectura nu se poate limita doar la proiectarea formală a unui spațiu purificat de orice componentă afectiv-politică sau ecologică. La granița dintre resurse finite și potențial creativ infinit, demersul arhitectural se angajează în a rezolva tensiunile ce țin de integrarea unui spațiu pedagogic neconvențional într-o ambianță rurală tradițională (exemplu stau cercetările de teren efectuate de Alex Whitton asupra caselor tradiționale din zona Sovatei), cât și pe cele implicate de constituirea și integrarea unui ecosistem uman în cadrul unui mediu de origine alcătuit preponderent de ecosisteme non-umane (în acest sens, exemplu stă modul în care amplasarea campusului ca relief elevat încurajează dezvoltarea vieții non-umane, atât a plantelor cât și a insectelor, impunând participanților o anumită conduită etică față de aceste comunități naturale, precum limitarea zgomotului sau a altor factori de perturbare sonoră în anumite intervale orare, pentru a nu periclita factorii de ambianță ce asigură calitatea vieții din hotelul unei colonii de insecte care coabitează în incinta campusului).

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 78-82]