„Ecologii ale emancipării”

[nota red.: Între 1-5 septembrie, a avut loc la Câmpu Cetății școala de vară Ecologii ale emancipării, organizată de tranzit.ro/Cluj, care a problematizat chestiunea crizei climatice dintr-o perspectivă multidisciplinară (teorie literară, film, media, filozofie, sociologie). I-am invitat pe participanți să propună câte un eseu pornind de la tematica discuțiilor derulate în cadrul școlii. Grupajul de mai jos reprezintă contribuțiile lor – pentru care le mulțumim călduros (Alex Cistelecan, Attila Tordai)]

Bianca Bălănescu

Criza climatică, o expresie a violenței

Bianca Bălănescu (n. 28 august 2001, Ploiești, Prahova) este studentă în anul II la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, la specializarea Relații Internaționale și Studii Europene; citește și scrie poezie, un poem de-al său fiind publicat în Zilele Echinox – Selecție (II), pe site-ul revistei Echinox.

Începând cu anii ’50 – ’60, în Europa, se naște un nou domeniu de cercetare: studiile de pace și conflict, o nișă academică interdisciplinară care aduce împreună sociologia, științele politice, istoria, antropologia, filosofia, psihologia și teologia în efortul de a înțelege și deconstrui cauzele conflictelor militare, de a preveni și stopa războaiele, terorismul și încălcarea drepturilor omului și de a construi societăți și sisteme pașnice și echitabile.

Citește în continuare →

Supercluster

Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →