Un proiect amplu, derulat la Teatrul de Nord din Satu Mare Trupa Harag György pe parcursul a două luni de muncă intensă, My fair lady de Alan Jay Lerner și Frederick Loewe, după filmul cu același titlu în regia lui George Cukor realizat în 1964 (cu Audrey Hepburn și Rex Harrison) și Pygmalion de G.B. Shaw a avut întîlnirea cu publicul la sfîrșitul lunii septembrie 2023 (26, 27 septembrie – repetiții generale; 28 și 29 septembrie – premiere).

Povestea „sculptării” interioare a Elizei se desfășoară într-un decor de o simplitate absolută: douăzeci de coloane luminate din interior, care urcă și coboară din podul scenei creează un spațiu fluid, labirintic, ajutînd spectatorul să-și imagineze locurile acțiunii – piața Covent Garden, casa-laborator a lui Higgins, salonul mamei lui, cîmpul de la Ascot, sala de bal. Cînd și cînd apar sofale comode și elegante ori masa de lucru a profesorului. Austeritatea obligă actorii la o luxurianță de mijloace de exprimare. Dar coloanele nu delimitează doar spații de joc, ci semnifică însăși coloanele Templului numit Teatru. Un teatru care (doar) pare frivol, fiind ușor de asociat cu un simplu entertainment. Însă distracția banală, la Andrei Șerban devine o pledoarie împotriva misoginismului, o condamnare a unei societăți prinsă în chingile convențiilor sistemului de clase sociale, a limbajului sofisticat și emfatic, dar și  o lecție pentru acela care, amestecîndu-se (nepermis de mult) în destinul celor din jur, va fi pedepsit întru singurătate. Atît decorul cît și costumele, extrem de stilizate, duc imaginația spectatorului, la anii în care a  fost creat muzicalul sau chiar la epoca lui Bernard Shaw. În crearea lor, scenografa Irina Moscu și creatoarea costumelor Kiss Zsuzsanna au demonstrat belșug de inspirație.

În piața Covent Garden, în ploaie, se află o mulțime pestriță formată nu doar din pălmași îmbrăcați în salopete murdare, ci și din doamne elegante, tocmai ieșind de la teatru, aparținînd înaltei societăți londoneze. Dintre ei se distinge Eliza, o fată  îmbrăcată ca vai de ea, cu o fustă înflorată, o vestă și o șăpcălie, cu fața și mîinile nespălate de multă vreme. Într-un colț, un bărbat în negru – Higgins – notează ceva într-un carnet. Un alt bărbat – Pickering -, elegant, în ținută de seară, cheamă un taxi. Un tînăr – Freddy – caută și el un taxi. Și am intrat în povestea cunoscută, cu florăreasa care-i stîrnește interesul lui Higgins prin engleza stîlcită pe care o vorbește. El face un pariu cu colonelul Pickering, proaspăt sosit din India, specialist în dialecte indiene, susținînd că în șase luni ar putea să o prezinte pe această tînără, ca pe o lady la Balul Ambasadei. În casa-laborator a lui Higgins nu va locui doar Eliza, ci și Pickering. Cinci servitoare conduse cu mînă de fier de doamna Pearce, menajera lui Higgins, vor îndeplini oficiile de igienizare a tinerei. Din baia aburindă se aud țipetele fetei, în timp ce îmbrăcămintea ei va fi eliminată, într-o scenă de defilare, în rîsetele publicului. După îmbăiere, Eliza apare înveșmîntată într-un costum de karate, subliniind ideea de muncă minuțioasă, susținută, asiduă, tipic japoneză.

Însă fata are un părinte care-și cere drepturile. Alfred P. Doolittle este un tată „virtuos” ce vrea să-și salveze copila „compromisă”. Dar, de fapt, el nu dorește nicidecum să o ia acasă, ci să o vîndă pentru cinci lire profesorului. Acesta, încîntat de limbajul poetic al gunoierului și de abordarea extrem de personală a problemelor de etică, nu doar că-i oferă banii ceruți, dar îl și recomandă milionarului american Wallingford, pasionat cercetător în ale moralei. Așa se trezește Alfred P. Doolittle cu o moștenire de patru mii de lire pe an, oblingîndu-l la o viață respectabilă.

Orice muncă cere efort și sacrificiu. Eliza are de luptat nu doar cu rostirea vocalelor – aparatele de imprimat vocea sînt adevărate obiecte de tortură sub care eleva este vîrîtă -, dar mai ales cu intransigența și îndîrjirea profesorului. Și într-o noapte lungă, pe la trei dimineața, cînd Eliza, Higgins și Pickering erau frînți de oboseală, miracolul se produce și ea rostește corect ceea ce i se cerea de atîta vreme. Explozia de bucurie se manifestă prin cîntec și dans (The rain in Spain), în aplauzele ritmate ale sălii. Decizia e luată: Eliza va participa la derby-ul de la Ascot, unde este prezentă toată spuma societății londoneze. Mulțimea nobililor urmărește cursa prin minuscule binocluri imaginare (o mențiune specială pentru costumele superbe, combinații minunate de alb-negru). Intrarea Elizei produce senzație celor din loja doamnei Higgins, prin mersul de păpușă trasă cu cheița și rostirea ei exagerat de englezească. Accentul este impecabil, însă conținutul – binecunoscuta secvență cu mătușa căreia i s-a făcut de petrecanie și i se turna pe gît gin cu polonicul – stîrnește rîsul lui Freddy (îndrăgostit iremediabil de „nonconformista” Eliza), dar, mai ales oprobiul doamnelor. Iar cînd Eliza îl îndeamnă pe bidiviul Dover să-și „miște fundul gras”, asistența se întrece în „oh”-uri și „ah”-uri scandalizate. În urma dezastrului de la curse, Higgins însă nu se dă bătut și continuă pregătirea. A sosit seara balului roz-Barbie, cu croiuri dintre cele mai îndrăznețe pentru rochiile doamnelor și cu pălării întrecîndu-se în ingeniozitatea tăieturilor. Eliza reușește să uimească pe toată lumea și să-l inducă în eroare pînă și pe Kárpáthy Zoltán, impostorul vînător de impostori, bufonul reginei Transilvaniei. După succesul de la bal, felicitările curg, dar doar pentru Higgins și Pickering. Elizei nu i se recunoaște vreun merit. Corul aplaudacilor urcă în lojile de rangul doi și de acolo îi cîntă osanale lui Higgins. Pe măsură ce acesta se împăunează, Eliza se întristează tot mai tare, ca în cele din urmă să explodexe într-o criză de furie, din care Higgins nu înțelege nimic. Însă ea ar vrea să știe dacă e doar un obiect pentru el, omul de știință fanatic. Pe vremea minunatelor visuri din diminețile învăluite în ceață ale pieței londoneze, vindea flori, în timp ce acum, înconjurată de lux e nevoită să se vîndă pe sine. Mai realizează că deși Higgins se simte atras de ea, nu va fi niciodată fericită cu el și iese trîntind năpraznic ușa. Dar nici Freddy nu este acceptat. De o eleganță sobră, într-un costum de călătorie simplu, ușor masculinizat, ea revine în piața Covent Garden, unde nimeni nu o recunoaște și unde o mică florăreasă, copia ei de altădată, îi oferă un buchet de violete. Este o scenă tulburătoare a unui om pierdut între lumi. Higgins, cu regretul de a nu fi avut curajul să-și recunoască sentimentele, rămîne cu fotografia ei și cu vocea imprimată pe blestematele lui aparate: o lume de imagini moarte, care-i trezesc dorul ascuțit după „toanele, supărările, zîmbetele, respirația, privirea, vocea” celei care a plecat, și după care, într-un scîncet de copil neajutorat, o cheamă pe „mami” să-l mîngîie. Însă „mami”, e de partea Elizei.

Finalul, deschis, ne-o înfățișează pe Eliza, cu un rucsac în spate, căutîndu-și un drum în timp ce întreabă „ce să fac?”

Eliza are parte de două interpretări. Budisza Evelyn împrumută personajului o energie debordantă, trecînd printr-o multitudine de stări: de la refuzul de a se supune regulilor stabilite de inflexibilul Higgins, la efortul chinuitor în obținerea performanței, ori imensa bucurie a reușitei într-o explozie de dans și cîntec (I Could Have Danced All Night).

Kovács Nikolett realizează o Eliza profund interiorizată. Atitudinea și privirea ei de laser ucigător din scena cîntecului Just you wait rămîne în minte, ca și aceea dintre ea și profesor, din salonul doamnei Higgins, cînd pe fața ei trec o pleiadă de trăiri contradictorii, urmînd ca în scena nerecunoașterii din piață, ochii să trădeze deruta și durerea după lumea pierdută.

Higgins-ul lui Bodea-Gál Tibor este un simulant. Dedicat pasiunii pentru știința vorbirii corecte a limbii engleze, nu-și dă seama cum viețuirea împreună cu Eliza se transformă pe nesimțite, din camaraderia cu care o tratează într-un sentiment de iubire. Dragoste pe care Higgins este incapabil să o recunoască (decît cînd este mult prea tîrziu), cu atît mai mult cu cît el se declară un burlac convins, dar și un mare misogin. Stau mărturie cuvintele lui dure: „pun pariu că o să transform sacul ăsta de cartofi într-o lady”; „cum a ajuns bagajul ăsta aici?”; „să-mi pun bunele maniere pentru o frunză de varză de la Covent Garden?”. Multitudinea de trăiri ale personajului sînt minunat etalate de actor, foarte receptiv și de o disponibilitate absolută la tot ceea ce presupune modelarea și cizelarea în profunzime a rolului.

Colonelul Pickering a fost adus în fața publicului de Frumen Gergő și Orbán Zsolt. Ambii interpreți – fiecare punîndu-și amprenta personală asupra personajului – au realizat un Pickering elegant, mereu gata să-i ia apărarea Elizei (de care pare / e posibil să fie îndrăgostit) în fața exceselor comportamentale ale lui Higgins; spre deosebire de Higgins el vede în Eliza o lady și nu o florăreasă. 

Rappert-Vencz Gábor a întrupat un Alfred P. Doolittle savuros. Șmecher, profitor, imoral, dar, culmea!, un excelent teoretician al moralei (scena cîntată în care îi cere bani Elizei, With A Little Bit of Luck, ca și Get Me to the Church on Time sînt aplaudate entuziast) trece printr-o adevărată criză cînd este obligat să se însoare, să devină un om respectabil. Transformarea lui este surprinsă de actor cu finețe în scena despărțirii de fiica de care, de fapt, nu i-a păsat niciodată.

Mrs. Higgins are aerul marii doamne în interpretarea lui Méhes Kati. Actrița știe să exprime cu har uluirea, cînd este anunțată că fiul ei o va „onora” cu prezența la Ascot însoțit de o… florăreasă sau să dea un verdict dur după derby – „trebuie să fii nebun după ea să nu-ți dai seama de gafele pe care le-a făcut”. „Sînteți doi oameni mari care se joacă cu o păpușă”, îi apostrofează ea pe cei doi pariori. Remarcabil este aerul maiestuos-compătimitor cu care rostește, caracterizînd întreaga tagmă masculină,  acel „Bărbați! Bărbați! Bărbați!” din final.

Erdei Máté și Szabó János Szilárd compun – distingîndu-se printr-un mod diferit de abordare al personajului –  figura îndrăgostitului Freddy Eynsford-Hill, călcînd pe strada Elizei ca pe nori, sorbindu-i fiecare cuvînt în loja de la Ascot, chiar atunci cînd este pus la punct de tînăra lady. Plîngînd ca un copil cînd  Eliza îi refuză cererea în căsătorie.

László Zita și Gál Ágnes sînt două doamne din înalta aristocrație londoneză – Mrs.Eynsford-Hill și Mrs.Boxington. Ele reușesc să surprindă, în apariții episodice, aroganța și aerele de superioritate ale clasei din care fac parte.

Gaál Gyula (și Cîrciumar / Trecător) imprimă personajului Kárpáty Zoltán trăsăturile celui care, insinuîndu-se în cercurile cele mai înalte, joacă rolul unui mare om de știință, deși nu este deloc așa, fiind doar un simplu bufon.

Keresztes Ágnes este Miss Pearce, o  femeie dragon-gardian-cerber ale cărei ordine  sînt executate fără crîcnire chiar și de Higgins, căruia îi e cam teamă de ea, dar mai ales de cele cinci cameriste. Evoluția ei scenică m-a dus cu gîndul la doamna Abracadabrantă a lui Caragiale.

În roluri de mai mică întindere dar de o importanță majoră în economia spectacolului au fost distribuiți Poszet Nándor, Péter Attila Zsolt (Harry și Jamie, adorabili prieteni de pahar ai lui Doolittle), Rappert-Vencz Stella (o regină a Transilvaniei care impune, dar și una dintre Cameriste), Laczkó Tekla (Cameristă), Bogár Barbara (Cameristă), Sosovicza Anna, Kovács Éva, Vonház Ingrid. O mențiune specială pentru Cameriste: mereu prezente în momentele cheie ale spectacolului cîntă și dansează impecabil. Ca și dansatorii trupei: Graz Denisa, Kengye Ádám, Kispál Nándor, Szilágyi Janka, Vonház Erik, Vonház Ingrid, conduși de mîna de maestru a coregrafei Bodor Johanna. Totul nu ar fi putut avea loc fără muzica live interpretată de artiștii Filarmonicii de Stat „Dinu Lipatti” din Satu Mare, conduși de Novák Ștefan. Întru realizarea melodică a spectacolului – de felicitat actorii pentru efortul depus în interpretarea în limba engleză a cîntecelor – un aport remarcabil l-a avut conducătorul muzical și corepetitoarea Manfrédi Annamária și Balaskó Balázs. Light designul a fost asigurat cu mînă de maestru (părînd proaspăt sosit de pe Broadway), de Cristian Niculescu,

Munca susținută a directorului artistic al companiei, Besseneyi Gedő István în dramatizarea  (dar mai ales reușita extraordinară a acestui proiect) – realizată împreună cu Dana Dima – a fost răsplătită din plin de rezultatul obținut. Ca și aceea a asistenților în dramaturgie (și regie) Tamás Agneta (și traducere în limba română) și Balogh Ádám.

Dana Dima a „jucat” roluri multiple în spectacol: regizor asociat, dramaturg, traducător. Ochiul atent, prezența discretă și nu în ultimul rînd seriozitatea dublată de sensibilitate și-au pus amprent asupra întregii producții.

Andrei Șerban a dezvăluit încă o fațetă a personalității sale, cu totul nouă – aceea a creatorului aplecat asupra uneia dintre cele mai celebre pagini de musical,  ajutat fiind de actorii care, printr-un efort exemplar au urmat fără rezerve gîndul lui. Rezultatul este nu doar un spectacol fermecător, ce te face să pleci acasă fredonînd; ceea ce tulbură cu asupra de măsură este profunzimea mesajelor strecurate subtil printre rîndurile entertainment-ului de cea mai bună calitate: cărei lumi aparținem? Ce se întîmplă dacă intervenim în destinul cuiva? Cum gestionăm relația cu partenerul de viață pentru ca ea să nu devină o competiție? Dacă rezultatul muncii istovitoare este o plonjare în neantul existenței, ce rost mai are efortul? Spre ce, încotro ne îndreptăm? Cît de periculos poate deveni jocul dintre a fi și a părea? Întrebările pot continua.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 141-143]