„… v-ați sfătuit în familie? Dar despre ce familie vorbești?! Tu și fiica ta? Doar voi două? Doar voi două nu sunteți o familie! Nu, înțelege, nu vreau să te supăr, dar numai tu cu fiica ta, n-aveți cum să vă numiți familie!”

N-avea intenția s-o facă să se simtă prost, așa cum îi reproșa privirea ei umilită.

Dar grija lui profesională e să utilizeze sensul corect al cuvintelor și să cântărească atent ce-i iese pe gură. Familii în adevăratul sens al cuvântului sunt cele ca a lui: soție și doi copii. Pot fi și trei copii, și zece, poate fi și numai un copil, dar pentru o familie e nevoie de doi părinți, cu asta e de acord toată lumea!

Diplomația l-a deprins și să evalueze în permanență efectul vorbelor lui, așa că rapid, razant, ochii îi alunecă pe fețele celorlalți. Cei mai grăbiți s-au ridicat de la masă și-și notează numere, adrese în telefoanele deschise, alții își iau la revedere, în dreapta și-n stânga, alea două din coada mesei, cu vieți personale eșuate, una nemăritată, alta divorțată clătină din cap a dezaprobare spre el, ăsta nu-i un subiect de vorbit în public! Restul își spun cine știe ce altceva, cap în cap, dar el e convins că-i vorba de el. De când și-a detailat în fața lor cv-ul, misiunile, țări, orașe, a simțit că nu-l înghit. „De unde a mai ieșit și ăsta mare diplomat? Pentru el, pe vremuri era sărbătoare dacă lua vreun 8!” Este convins că asta gândeau în timp ce-l ascultau. „Și vouă la ce v-au folosit notele voastre umflate?! Și meditațiile pe care le-au băgat părinții în voi?! Viața e altceva decât buchiseala la școală!” i-ar pune la punct, dacă s-ar deschide discuția.

Ceea ce n-o să se întâmple, așa că trece peste ei cu o privire care se vrea tăioasă, dar ei o percep doar ca fără chef.

*

Și ea? Ea o să se simtă jignită abia după câteva ore, cotrobăind prin bucătărie după ceva ce poate fi gătit la repezeală. Pe mâine i-a dat liber femeii, destul că i-a stricat duminica numai ca să se poată duce coafată, aranjată la întâlnirea cu foștii colegi.

Dar acolo ce i-o fi trebuit să stea până noaptea? De ce a plecat printre ultimii, ca să-și dea peste cap programul ei și-al fetei?!        

„Lasă telefonul și culcă-te, culcă-te odată!” o să-i strige. „Culcă-te!” Veșnica discuție de seară.

Acum, însă, pe loc, e doar enervată că-și simte sângele urcând în tâmple, în obraji. O nemulțumește și răspunsul pe care și-l aude. Prea ezitant.

„… cum adică nu suntem o familie?!… De ce n-am fi? Familie monoparentală, n-ai auzit de ea?! Noi chiar împărțim sarcinile, adică ce-are fiecare avem de făcut în casă, cine pune aspiratorul, cine pune masa, cine merge la supermarket, cumpărături firește, mai ușoare. Ei, exploatarea copiilor! Fii serios, ce vorbești! Ne spunem totul, adică, mă rog, aproape totul, ce se poate spune unui copil… unei adolescente, că acum adolescența începe la 11,12 ani, sau nu ești de acord nici cu asta?”

*

Pe măsură ce se aude vorbind e tot mai enervată contra ei, de ce e-n defensivă? Mai bine s-a descurcat la începutul mesei când fiecare a înșirat ce-a făcut în cei zece ani de la terminare, joburi, copii, proiecte, erau surprize ca cea cu diplomatul, dar în ceea ce o privește, ea confirmase, femeie de carieră! Și fata ei va fi la fel, e deja olimpică la… Și-a lăsat divorțul la urmă, un gunoi mic, ascuns neglijent sub covorul persan, foștii colegi au dat din cap, unii chiar admirativ, ia uită ce post a prins, femeia! Și nici n-arată rău, spune dacă n-arată mai bine decât pe vremuri?!

Doar el, diplomatul care se grăbise să se așeze lângă ea, s-a aplecat să-i șușotească:

„… dacă nu mai pot să-și repare căsnicia, unii, mă rog, renunță, ce să-i faci? Se mai întâmplă… Dar tu de ce nu te-ai mai recăsătorit?”

Și-a găsit momentul să i-o servească! Revanșa târzie, că pe vremuri nu se uitase la el. Sau poate că nu, poate la atât îl duce pe el mintea. Pentru el, căsnicia e o mașină pe care o tot plimbi la service, ca să nu bagi mai mulți bani în alta nouă, că toate se scumpesc! Dacă ți s-a stricat căsnicia, dacă reparatul te costă tot mai mult, faci eforturi și-ți iei una nouă, care să stea mai bine-n cui! Și-n niciun caz nu rămâi pieton, așa cum a rămas ea.

„N-am făcut-o fiindcă mă simt foarte bine așa!” îi înfruntă ea privirea neîncrezătoare.

*

Pentru că abia acum simt că am o familie! ar fi trebuit să-i trântească. Ce-i familia decât locul unde te adăpostești când vii înghețată și înfometată? Decât cuibul unde scapi de zgomotul și agitația de-afară? Unde-i cari mâncare puiului, și-l înveți să zboare?

Și abia acum e liniște la ea acasă, în familia ei. Abia acum are și ea o cameră unde-și deschide computerul și lucrează cât o țin puterile. Nu mai aruncă nimeni cu ruksacul și telefonul dacă întrebi „de unde vii la ora asta?” Nu mai urlă nimeni „ce-ți pasă de unde vin” și merge clătinându-se spre baie. Nu se mai repede nimeni s-o zgâlțâie „să nu mai spui niciodată asta, auzi, să nu mai spui!” N-o mai ține nimeni pe prag afară și-i strigă prin ușa încuiată „du-te-napoi de unde-ai venit!” N-o mai amenință nimeni „o să-ți iau tot, și casă, și copil, și-o să rămâi pe drumuri!” și ea, cu ochi rugători, liniștește-te, mai încet, copilul! copilul!

Acum are liniște, în fine. A făcut reguli, pentru lecții, pentru școală, pentru joacă, pentru mers la petreceri, își împart spațiul de lucru și treburile casei.

S-o fi luat de la capăt cu altă familie, una compozită? Altă distribuție de spațiu, alte reguli, alte plângeri, alte reproșuri, copilul tău, copilul meu, copiii care nu vor să devină copiii noștri. Poate o să-ncerce, data viitoare, dacă o să aibă mai multă răbdare, și destulă energie. Dacă o să-i dispară teama că lucrurile o să alunece pe același făgaș, așa cum îi spune psihoterapeuta. Dacă n-o să mai fie obsedată că noul ei soț o să se dea la copila ei.

Dar toate astea și multe altele nu le mai spune fostului ei coleg, diplomatul. Doar îi zâmbește provocator, cu fața ei mulțumită.

*

Doar n-o să se apuce să-i povestească lui despre ședințele fetei cu psiholoaga, și cum se străduie, din păcate cam târziu, să-i crească încrederea în ea, stima de sine! Să-i scadă suferința că ea nu-i la fel ca ceilalți copii care o întreabă: de ce nu te ia și tatăl tău de la școală? De ce la petreceri te aduce doar mama?

Nu-i spune nimic din ce are-n minte, și când fosta colegă de bancă vine să-i ceară numărul de telefon, își ia, tot vorbind, și geanta, îl salută automat pe diplomat și se mută, împreună cu ea, în celălalt capăt al mesei.                   

Așa că nici el nu mai apucă să-i spună ceea ce pregătise în gând, în caz că s-ar fi lăsat condusă acasă cu mașina lui de corp diplomatic. În caz c-ar fi stabilit momente când să ia, discret, masa împreună, la un restaurant select, unde una ca ea probabil nu ajunge decât la mese festive, ca cea de acum. S-ar putea înfiripa o prietenie fără obligații de nicio parte, i s-a mai întâmplat să aibă așa ceva, cu câte o femeie la locul ei, și singură, ca ea.

Ar ajunge, poate, cu timpul, să-i spună și micile lui probleme, deși are familia perfectă, pe care și-a dorit-o. Dar tot fiind plecat cu anii, nu apucă să stea cu copiii decât în vacanțe, mai bine zis, apuca, fiindcă acum nu-i mai prinde, sau dacă îi prinde, stau botoși, cu nasul în telefoane. Și deși le-a dat tot ce le trebuie, ei mai păstrează o reticență față de el, bunicii, și chiar soția care mai face naveta acasă, îi tot amenință: o să vedeți voi ce pățiți când vine tata, din misiune! Și nu-i vorba de pedeapsă, dar se mai întâmplă câte un pocinog, ca acum, la o petrecere, aniversarea unui coleg al celui mare, s-a băut prea mult, au fost și droguri, două fete au ajuns la spital. Pe-al lui a reușit să-l scoată de pe lista în cauză, dar problema rămâne, i-a rămas pe cap.

Poate nici el n-a știut cum să se apropie de ei, și-a dat tot timpul serviciului unde a intrat atât de greu, fiecare relație și-a făcut-o singur. A fost copil adoptat, cei care l-au luat, oameni modești, au făcut ce-au putut, dar el s-a gândit mereu că într-o familie normală i-ar fi fost mai ușor și mai bine. Altfel.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 2-3]