„Când m-am trezit, azi, muntele nu se vedea. Ningea cu fulgi mari, apoși și m-a fulgerat o bucurie ciudată, ca și când așteptam, la geamul pensiunii de pe Furnica, din Sinaia, să se așeze  zăpada ca să ieșim afară cu sania, eu și Alex. O secundă, parcă eram iar, copil, ți se întâmplă așa ceva și ție? Cum adică n-ai vrea? N-ai vrea să retrăiești nimic? Înțeleg că locuiai inconfortabil, cu mama și cu un unchi, mă rog, inconfortabil, ai dreptate, nu e cuvântul potrivit, totuși, copilăria e o vârstă când… Mi se pare ciudat să spui că n-ai avut copilărie, trebuie să fi fost și momente plăcute, dar nu le mai ții minte. Sigur, e o diferență, familia mea o ducea bine în comparație cu ce-mi spui de ai tăi. Nici tata, copil de țăran, n-a avut habar, în copilărie, ce înseamnă vacanțele și, pe urmă, când putea să înțeleagă, nu le-a mai prins gustul, avea mintea doar la spital și la bolnavi. Dar mama, fată de familie bună, făcuse balet, patinaj și practica asiduu turismul de agrement.

Citește în continuare →

Am dormit prost din cauza câinilor care au lătrat toată noaptea. Barem cățeaua Anei parcă turbase, hămăia chiar în dreptul dormitorului meu! Ți-o mai amintești pe vecina Ana, cu care mă mai ajut uneori? Are o cățea mare și neagră, Zombi, cu un lătrat atât de tare și gros, de te scoală din morți! Când se oprea ea, începeau alții la vilele de lângă  pădure și pe urmă unii dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau ? E de groază cât s-au înmulțit și ne trezim, una-două, cu namilele în poartă! Câinii ăilalți mai hămăie și la lună, dar Zombi e deșteaptă, latră doar când e  ursul  pe strada  noastră. Mai demult, a intrat în curtea Anei, a înhățat porcul, l-a târât lângă pod, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat încă viu, acolo, a guițat nenorocitul pân-a murit! După asta a luat-o Ana pe Zombi de la ciobani, și când o aude lătrând, dă drumul la alarma casei, la alarma mașinii, la ce nimerește. Face un zgomot infernal, altminteri, până  ajung jandarmii ori gardienii de mediu, chemați prin 112, ursul e pe gard ori  în curte. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua de la manifestații, uitată de-un turist.

Citește în continuare →

Îți dai seama în ce emoții am trăit în zilele următoare?! Răspundeam cu inima  strânsă la telefon, deschideam cu precauție ușa când suna cineva, de teamă să nu dăm nas în nas cu milițienii veniți să-l ridice pe Andu. Dacă m-ar fi luat și pe mine la anchetă, ce s-ar fi întâmplat cu copiii?

Ca și când asta n-ar fi fost suficient, la vreo săptămână după ce-am internat-o pe mama, investigațiile au scos la iveală o formă de cancer foarte agresiv: mai avea doar două-trei luni de trăit. Mi-a căzut dintr-odată cerul în cap! Doar o operație foarte dificilă îi mai dădea șanse, nu mai stau acum să-ți explic ce și cum trebuia făcut, dar speranțele erau puține de tot. M-am rugat cu cerul și cu pământul de doctorul Simici, în final a acceptat a contre coeur, s-o facă, privindu-mă cu scârbă: doctoriță și copil de doctor să aduc bolnava atât de târziu?!

Citește în continuare →

De fapt, nu-mi mai amintesc dacă atunci, pe loc, n-am comentat moartea neașteptată a lui Gigi Trif fiindcă ni s-a părut, la amândoi, că e ceva necurat cu ea, ori  chiar  Dorin Tatarcan ne-a sugerat-o fiindcă a rostit „accident de mașină!” cu  o intonație ciudată.

Eu bâiguisem, totuși, șoptit, ceva de genul „cum așa, când?” și o fi  simțit nevoia să adauge  „curând după ce ați plecat voi… pe drumul de la Constanța la București.. nenorocirea aia de drum!” ca să nu-l mai sâcâim cu alte întrebări.

Citește în continuare →

Mă cam arsesem în primele zile, cu pielea albă pe care doar eu, din toată familia, am moștenit-o de la bunica Monique. Fratele meu, Alex, a fost negricios: nu semănam deloc, am fost gemeni dizigoți, gemeni fraterni. Când, la vârstele mici, ne băteam între noi, dădea în mine cu pumnii,cu o furie venită de departe. Nici mai târziu n-am avut momente de complicitate, dar, după ce-a plecat, mi-am dat seama că eram de legată de el. Mă întrebi dacă și el?  Pentru mine a fost opac, n-am știut niciodată ce gândea. Să recunosc că atât cât a fost acasă, nici nu m-a interesat.

Citește în continuare →

Nici măcar nu-s convinsă că-n seara aia mi-am dat seama care dintre cei trei de la masă era Nicu, fiindcă l-am zărit doar prin fereastra restaurantului. Mai bine l-a văzut Andu, care își făcuse drum pe terasă, chipurile căutând  toaleta. I s-a părut cunoscută tipa care era cu ei, dar n-a știut de unde s-o ia.

„Poate să fi fost Nadia…”, i-a spus doctorului Tatarcan, când ăsta a apărut peste vreo două zile.

Nu știu dacă ți-am spus că Tatarcan dăduse o raită prin Deltă cu ai lui. Cel  puțin așa ne-a zis când s-a-ntors, și poate să fi fost adevărat, fiindcă ne-a făcut cinste cu un sturion delicios, dinafara meniului, adus, spunea el, în gheață de la Murighiol.

Andu, însă, cu scenariile lui, susținea că Tatarcan  fusesesfătuit să facă o excursie, tocmai atunci, ca nu cumva să se întindă la băutură cu Nicu, în hotelul plin de străini. Poate și de jurnaliști răuvoitori, obsesia Lor.

Citește în continuare →

Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună. 

 Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.

Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream  decât copacii  cu coroane stufoase din spatele gardului  păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.

Citește în continuare →

Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie  minor. Își făceau analizele  la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.

Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.

Îi avertizasem de la început:

Citește în continuare →

 În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.

    Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.

   Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.

Citește în continuare →

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

Citește în continuare →