Gabriela Adameșteanu – Viața începe de mai multe ori 

De la un moment dat încolo, existența încremenită a bătrânilor se mișcă doar târâtă de imprevizibilul din viața copiilor. M-am gândit la asta după telefonul pe care i l-am dat ieri seară lui Mady ca să mai vorbim despre Corina.

Știu din experiență că rudelor apropiate le cade bine să  audă povești în care cel drag, plecat din lumea noastră, este personajul principal. Și tot povestind noi două, ce-mi spune, așa, în trecere, Mady? Că ea și maică-sa, dacă nu se întâmpla nenorocirea, în vară urmau să se mute în America. Așa, se va muta doar ea, și, plângând în timp ce vorbea, Mady mi-a spus că  umblă să-și cumpere apartament: ar fi vrut în California, dar Coasta de Est este mai potrivită pentru călătoriile în Europa și Asia, la care o obligă fișa de post a jobului. Mady putea să se mute în America de câțiva ani, de când  patronul plecase cu firma acolo, dar n-a vrut s-o lase aici singură pe maică-sa, și ezitările ei au întârziat-o.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Moștenirea

Chiar dacă pălăvrăgește ore întregi cu Letiția, Anda e atentă să ”nu-și lase gura să vorbească fără ea”. Când tatăl ei folosea astfel de expresii, mama, doamna Mimi Colette Dragomir, se grăbea să le recomande copiilor să nu le folosească și ei, mai ales la școală. Pe chipul ei, îngrijit fardat, cu sprâncenele desenate cu creionul și genele rimelate, se întindea un zâmbat indulgent, de scuză: soțul ei este un medic căutat, dar a rămas un ”om din popor”, ceea ce, fie vorba între noi, în timpurile astea, nu pică rău. Marx, despre care nu se prea mai vorbea în școala anilor 70, își cobora atunci, pentru acâteva clipe, cortina de fier prin mijlocul căminului familial. 

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Copiii aleg cu mâna părinților

„Ce bine îmi face telefonul tău! Poate și din cauza vremii, până ai sunat, aveam o dispoziție atât de proastă! Vântul și ninsoarea s-au oprit, dar a început gerul, și e un soare rece, ros de nori. N-am ieșit deloc, peste cărarea făcută de Marinică a nins și-a înghețat azi noapte, iar restul curții e blocat de grămezi de zăpadă cu grunji mari, ca de zahăr. Toată ziua n-am făcut decât să stau pe  whatsapp și s-o aștept pe Ana să-mi aducă dejunul. Ai dreptate, am starea asta și din cauza Corinei. A mai trecut ea prin operații, prin spitale, dar nu cu regim închis, ca ăsta, cu medici clar depășiți de ce-au pe cap, de infirmiere, ce să mai zic?! Sunt de felul lor țâfnoase, și ce să le mai vâre în buzunare Corina, cu mâna ei în ghips, și vizitele oprite? Știi ce i-a răspuns doctorița lui Mady care s-a plâns că maică-sa a cerut ore întregi apă și nu i-a adus nimeni?: «Da ce, nu putea să-și ia singură?» Corina mai  duce în spinare și o poliartrită, acum câteva luni nu s-a putut ridica din pat până nu i-au făcut infiltrații cu cortizon. I-am spus atunci să nu mai ia curând, și acum ce-i fac acolo? Cortizon, să-i dezumfle oasele, plămânii. Mady n-a reușit să treacă de poarta spitalului, cu greu a strecurat unei asistente câteva lucrușoare, încărcătorul de telefon și-o aerotermă. Dar ca să înțelegi cum e Corina, uite ce mi-a spus când a aflat rezultatul testului : «Îmi pare bine  c-am luat virusul,  și-o să fac boala, fiindcă după asta, pot să-mi duc viața de dinainte, fără să mă tem c-o să-l mai iau!» N-am vrut s-o dezamăgesc, să-i spun că afurisitul ăsta de virus e-n stare să facă variante, ea a suferit ca nimeni altcineva că pandemia a închis-o în casă, are nevoie de oameni în jur, ca de aer. A avut mereu prieteni, mai mulți decât mine, și o viață de familie continuă, fără întreruperile mele, când m-am mai obișnuit cu singurătatea. Soțul ei, inginer petrolist, pleca în deplasări mai lungi, în Irak, în Siria, dar măcar o avea pe mama care avea grijă de Mady și de gospodărie”…

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Hăinuțe de rezervă

„Când m-am trezit, azi, muntele nu se vedea. Ningea cu fulgi mari, apoși și m-a fulgerat o bucurie ciudată, ca și când așteptam, la geamul pensiunii de pe Furnica, din Sinaia, să se așeze  zăpada ca să ieșim afară cu sania, eu și Alex. O secundă, parcă eram iar, copil, ți se întâmplă așa ceva și ție? Cum adică n-ai vrea? N-ai vrea să retrăiești nimic? Înțeleg că locuiai inconfortabil, cu mama și cu un unchi, mă rog, inconfortabil, ai dreptate, nu e cuvântul potrivit, totuși, copilăria e o vârstă când… Mi se pare ciudat să spui că n-ai avut copilărie, trebuie să fi fost și momente plăcute, dar nu le mai ții minte. Sigur, e o diferență, familia mea o ducea bine în comparație cu ce-mi spui de ai tăi. Nici tata, copil de țăran, n-a avut habar, în copilărie, ce înseamnă vacanțele și, pe urmă, când putea să înțeleagă, nu le-a mai prins gustul, avea mintea doar la spital și la bolnavi. Dar mama, fată de familie bună, făcuse balet, patinaj și practica asiduu turismul de agrement.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (VII)

Am dormit prost din cauza câinilor care au lătrat toată noaptea. Barem cățeaua Anei parcă turbase, hămăia chiar în dreptul dormitorului meu! Ți-o mai amintești pe vecina Ana, cu care mă mai ajut uneori? Are o cățea mare și neagră, Zombi, cu un lătrat atât de tare și gros, de te scoală din morți! Când se oprea ea, începeau alții la vilele de lângă  pădure și pe urmă unii dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau ? E de groază cât s-au înmulțit și ne trezim, una-două, cu namilele în poartă! Câinii ăilalți mai hămăie și la lună, dar Zombi e deșteaptă, latră doar când e  ursul  pe strada  noastră. Mai demult, a intrat în curtea Anei, a înhățat porcul, l-a târât lângă pod, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat încă viu, acolo, a guițat nenorocitul pân-a murit! După asta a luat-o Ana pe Zombi de la ciobani, și când o aude lătrând, dă drumul la alarma casei, la alarma mașinii, la ce nimerește. Face un zgomot infernal, altminteri, până  ajung jandarmii ori gardienii de mediu, chemați prin 112, ursul e pe gard ori  în curte. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua de la manifestații, uitată de-un turist.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (6)

Îți dai seama în ce emoții am trăit în zilele următoare?! Răspundeam cu inima  strânsă la telefon, deschideam cu precauție ușa când suna cineva, de teamă să nu dăm nas în nas cu milițienii veniți să-l ridice pe Andu. Dacă m-ar fi luat și pe mine la anchetă, ce s-ar fi întâmplat cu copiii?

Ca și când asta n-ar fi fost suficient, la vreo săptămână după ce-am internat-o pe mama, investigațiile au scos la iveală o formă de cancer foarte agresiv: mai avea doar două-trei luni de trăit. Mi-a căzut dintr-odată cerul în cap! Doar o operație foarte dificilă îi mai dădea șanse, nu mai stau acum să-ți explic ce și cum trebuia făcut, dar speranțele erau puține de tot. M-am rugat cu cerul și cu pământul de doctorul Simici, în final a acceptat a contre coeur, s-o facă, privindu-mă cu scârbă: doctoriță și copil de doctor să aduc bolnava atât de târziu?!

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (V)

De fapt, nu-mi mai amintesc dacă atunci, pe loc, n-am comentat moartea neașteptată a lui Gigi Trif fiindcă ni s-a părut, la amândoi, că e ceva necurat cu ea, ori  chiar  Dorin Tatarcan ne-a sugerat-o fiindcă a rostit „accident de mașină!” cu  o intonație ciudată.

Eu bâiguisem, totuși, șoptit, ceva de genul „cum așa, când?” și o fi  simțit nevoia să adauge  „curând după ce ați plecat voi… pe drumul de la Constanța la București.. nenorocirea aia de drum!” ca să nu-l mai sâcâim cu alte întrebări.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (lV)

Mă cam arsesem în primele zile, cu pielea albă pe care doar eu, din toată familia, am moștenit-o de la bunica Monique. Fratele meu, Alex, a fost negricios: nu semănam deloc, am fost gemeni dizigoți, gemeni fraterni. Când, la vârstele mici, ne băteam între noi, dădea în mine cu pumnii,cu o furie venită de departe. Nici mai târziu n-am avut momente de complicitate, dar, după ce-a plecat, mi-am dat seama că eram de legată de el. Mă întrebi dacă și el?  Pentru mine a fost opac, n-am știut niciodată ce gândea. Să recunosc că atât cât a fost acasă, nici nu m-a interesat.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (III)

Nici măcar nu-s convinsă că-n seara aia mi-am dat seama care dintre cei trei de la masă era Nicu, fiindcă l-am zărit doar prin fereastra restaurantului. Mai bine l-a văzut Andu, care își făcuse drum pe terasă, chipurile căutând  toaleta. I s-a părut cunoscută tipa care era cu ei, dar n-a știut de unde s-o ia.

„Poate să fi fost Nadia…”, i-a spus doctorului Tatarcan, când ăsta a apărut peste vreo două zile.

Nu știu dacă ți-am spus că Tatarcan dăduse o raită prin Deltă cu ai lui. Cel  puțin așa ne-a zis când s-a-ntors, și poate să fi fost adevărat, fiindcă ne-a făcut cinste cu un sturion delicios, dinafara meniului, adus, spunea el, în gheață de la Murighiol.

Andu, însă, cu scenariile lui, susținea că Tatarcan  fusesesfătuit să facă o excursie, tocmai atunci, ca nu cumva să se întindă la băutură cu Nicu, în hotelul plin de străini. Poate și de jurnaliști răuvoitori, obsesia Lor.

Citește în continuare →