Etichetă / Gabriela Adamesteanu

de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Ora de navetă (în reluare)

Prea cald. Prea cald şi prea lumină. Mergi cu ochii întredeschişi, tot mai repede, şi peronul se depărtează în urma ta: mai întâi chioşcul de ziare, închis, pe urmă arteziana care abia gâlgâie, pe urmă grămada de moloz scorojit în care scrâşneşte o lopată, umplând aerul cu aburi fierbinţi şi albi. Iuţeşti mereu pasul. Alergi şi, în fugă, genunchii ţi se izbesc de sacoşele pline de pâine. Ai faţa congestionată şi gâtul strâmb, întors, ca şi ochii disperaţi, spre băştile prăfuite, spre basmalele legate strâns sub bărbie, spre feţele maronii, tăbăcite de soare, lucind de transpiraţie şi de dinţii de viplă – care alunecă odată cu geamurile aglomerate. Ai ajuns la capătul trenului şi o iei, gâfâind, înapoi, cinci vagoane, patru vagoane, trei vagoane. De undeva dinăuntru se aude Romica Puceanu, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc. De undeva din spatele grămezii de salopete alburii, de pantaloni de supraelastic ieșiți la soare, de rochii de diolen vernil, scămoşate, de serviete jerpelite, burduşite cu pâine, de şlapi și de pantofi prăfuiţi care prind numai cu vârful ultima treaptă a scării. De dincolo de pumnii încleştaţi, unii peste alţii, de bară.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Gabriela Adameșteanu, „Voci la distanță”

Cristina Timar 

Sacul întunecat al memoriei

Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de  a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Capitolul 1. Nostalgia Moldovei

În copilărie simțeam nostalgia difuză a părinților când își evocau anii petrecuți la Tg. Ocna. O perioadă de timp care, pe măsură ce se îndepărtau de ea, trebuie să le fi apărut drept cea mai luminoasă din întreaga lor viață comună. Iar, cel puțin pentru mama, din întreaga ei existență.

 Nu ne-au spus-o niciodată explicit, mie și fratelui meu,dar o puteam deduce din evocările unei existențe tihnite,cu oameni prietenoși în jur,cu delicioase rețete gastronomice ale bucătăriei locale (borșuri cu smântână, sărmăluțe mici în foi de viță, tochitura cu mămăliguță moale, alivenci și poale-n brâu,baclavale și boules de neiges etc.), cu plimbări relaxate pe dealurile din împrejurimi unde tata, pasionat profesor de istorie, mai descoperea resturi de armament de la celălalt război (doar era zona legendarelor Mărășești și Mărăști), cu denumiri geografice exotice – Trotuș, Măgura sau Adjudul unde se schimba trenul, n-am înțeles spre ce.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Viața începe de mai multe ori 

De la un moment dat încolo, existența încremenită a bătrânilor se mișcă doar târâtă de imprevizibilul din viața copiilor. M-am gândit la asta după telefonul pe care i l-am dat ieri seară lui Mady ca să mai vorbim despre Corina.

Știu din experiență că rudelor apropiate le cade bine să  audă povești în care cel drag, plecat din lumea noastră, este personajul principal. Și tot povestind noi două, ce-mi spune, așa, în trecere, Mady? Că ea și maică-sa, dacă nu se întâmpla nenorocirea, în vară urmau să se mute în America. Așa, se va muta doar ea, și, plângând în timp ce vorbea, Mady mi-a spus că  umblă să-și cumpere apartament: ar fi vrut în California, dar Coasta de Est este mai potrivită pentru călătoriile în Europa și Asia, la care o obligă fișa de post a jobului. Mady putea să se mute în America de câțiva ani, de când  patronul plecase cu firma acolo, dar n-a vrut s-o lase aici singură pe maică-sa, și ezitările ei au întârziat-o.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Moștenirea

Chiar dacă pălăvrăgește ore întregi cu Letiția, Anda e atentă să ”nu-și lase gura să vorbească fără ea”. Când tatăl ei folosea astfel de expresii, mama, doamna Mimi Colette Dragomir, se grăbea să le recomande copiilor să nu le folosească și ei, mai ales la școală. Pe chipul ei, îngrijit fardat, cu sprâncenele desenate cu creionul și genele rimelate, se întindea un zâmbat indulgent, de scuză: soțul ei este un medic căutat, dar a rămas un ”om din popor”, ceea ce, fie vorba între noi, în timpurile astea, nu pică rău. Marx, despre care nu se prea mai vorbea în școala anilor 70, își cobora atunci, pentru acâteva clipe, cortina de fier prin mijlocul căminului familial. 

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Copiii aleg cu mâna părinților

„Ce bine îmi face telefonul tău! Poate și din cauza vremii, până ai sunat, aveam o dispoziție atât de proastă! Vântul și ninsoarea s-au oprit, dar a început gerul, și e un soare rece, ros de nori. N-am ieșit deloc, peste cărarea făcută de Marinică a nins și-a înghețat azi noapte, iar restul curții e blocat de grămezi de zăpadă cu grunji mari, ca de zahăr. Toată ziua n-am făcut decât să stau pe  whatsapp și s-o aștept pe Ana să-mi aducă dejunul. Ai dreptate, am starea asta și din cauza Corinei. A mai trecut ea prin operații, prin spitale, dar nu cu regim închis, ca ăsta, cu medici clar depășiți de ce-au pe cap, de infirmiere, ce să mai zic?! Sunt de felul lor țâfnoase, și ce să le mai vâre în buzunare Corina, cu mâna ei în ghips, și vizitele oprite? Știi ce i-a răspuns doctorița lui Mady care s-a plâns că maică-sa a cerut ore întregi apă și nu i-a adus nimeni?: «Da ce, nu putea să-și ia singură?» Corina mai  duce în spinare și o poliartrită, acum câteva luni nu s-a putut ridica din pat până nu i-au făcut infiltrații cu cortizon. I-am spus atunci să nu mai ia curând, și acum ce-i fac acolo? Cortizon, să-i dezumfle oasele, plămânii. Mady n-a reușit să treacă de poarta spitalului, cu greu a strecurat unei asistente câteva lucrușoare, încărcătorul de telefon și-o aerotermă. Dar ca să înțelegi cum e Corina, uite ce mi-a spus când a aflat rezultatul testului : «Îmi pare bine  c-am luat virusul,  și-o să fac boala, fiindcă după asta, pot să-mi duc viața de dinainte, fără să mă tem c-o să-l mai iau!» N-am vrut s-o dezamăgesc, să-i spun că afurisitul ăsta de virus e-n stare să facă variante, ea a suferit ca nimeni altcineva că pandemia a închis-o în casă, are nevoie de oameni în jur, ca de aer. A avut mereu prieteni, mai mulți decât mine, și o viață de familie continuă, fără întreruperile mele, când m-am mai obișnuit cu singurătatea. Soțul ei, inginer petrolist, pleca în deplasări mai lungi, în Irak, în Siria, dar măcar o avea pe mama care avea grijă de Mady și de gospodărie”…

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Hăinuțe de rezervă

„Când m-am trezit, azi, muntele nu se vedea. Ningea cu fulgi mari, apoși și m-a fulgerat o bucurie ciudată, ca și când așteptam, la geamul pensiunii de pe Furnica, din Sinaia, să se așeze  zăpada ca să ieșim afară cu sania, eu și Alex. O secundă, parcă eram iar, copil, ți se întâmplă așa ceva și ție? Cum adică n-ai vrea? N-ai vrea să retrăiești nimic? Înțeleg că locuiai inconfortabil, cu mama și cu un unchi, mă rog, inconfortabil, ai dreptate, nu e cuvântul potrivit, totuși, copilăria e o vârstă când… Mi se pare ciudat să spui că n-ai avut copilărie, trebuie să fi fost și momente plăcute, dar nu le mai ții minte. Sigur, e o diferență, familia mea o ducea bine în comparație cu ce-mi spui de ai tăi. Nici tata, copil de țăran, n-a avut habar, în copilărie, ce înseamnă vacanțele și, pe urmă, când putea să înțeleagă, nu le-a mai prins gustul, avea mintea doar la spital și la bolnavi. Dar mama, fată de familie bună, făcuse balet, patinaj și practica asiduu turismul de agrement.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (VII)

Am dormit prost din cauza câinilor care au lătrat toată noaptea. Barem cățeaua Anei parcă turbase, hămăia chiar în dreptul dormitorului meu! Ți-o mai amintești pe vecina Ana, cu care mă mai ajut uneori? Are o cățea mare și neagră, Zombi, cu un lătrat atât de tare și gros, de te scoală din morți! Când se oprea ea, începeau alții la vilele de lângă  pădure și pe urmă unii dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau ? E de groază cât s-au înmulțit și ne trezim, una-două, cu namilele în poartă! Câinii ăilalți mai hămăie și la lună, dar Zombi e deșteaptă, latră doar când e  ursul  pe strada  noastră. Mai demult, a intrat în curtea Anei, a înhățat porcul, l-a târât lângă pod, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat încă viu, acolo, a guițat nenorocitul pân-a murit! După asta a luat-o Ana pe Zombi de la ciobani, și când o aude lătrând, dă drumul la alarma casei, la alarma mașinii, la ce nimerește. Face un zgomot infernal, altminteri, până  ajung jandarmii ori gardienii de mediu, chemați prin 112, ursul e pe gard ori  în curte. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua de la manifestații, uitată de-un turist.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (6)

Îți dai seama în ce emoții am trăit în zilele următoare?! Răspundeam cu inima  strânsă la telefon, deschideam cu precauție ușa când suna cineva, de teamă să nu dăm nas în nas cu milițienii veniți să-l ridice pe Andu. Dacă m-ar fi luat și pe mine la anchetă, ce s-ar fi întâmplat cu copiii?

Ca și când asta n-ar fi fost suficient, la vreo săptămână după ce-am internat-o pe mama, investigațiile au scos la iveală o formă de cancer foarte agresiv: mai avea doar două-trei luni de trăit. Mi-a căzut dintr-odată cerul în cap! Doar o operație foarte dificilă îi mai dădea șanse, nu mai stau acum să-ți explic ce și cum trebuia făcut, dar speranțele erau puține de tot. M-am rugat cu cerul și cu pământul de doctorul Simici, în final a acceptat a contre coeur, s-o facă, privindu-mă cu scârbă: doctoriță și copil de doctor să aduc bolnava atât de târziu?!

Citește în continuare →
de VATRA

Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →