Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (II)

Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună. 

 Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.

Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream  decât copacii  cu coroane stufoase din spatele gardului  păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (I)

(Șerban Savu – Ecoul)

Argument

Într-o scrisoare faimoasă, Engels recunoștea că a învățat din romanele lui Balzac mai multe despre societatea burgheză decât de la toți economiștii, istoricii și statisticienii acesteia. În ce măsură am putea – sau ar fi dezirabil – să spunem ceva asemănător, fie și alterând proporțiile, despre romanul românesc contemporan? În condițiile în care principiul autonomiei esteticului, dominant în literatura ultimelor decenii comuniste, pare să fie mai nou suplinit, completat, și poate chiar contestat de o atenție tot mai pronunțată față de contextul și condiționările sociale ale literaturii, dar și, implicit, de o asumare tot mai explicită a funcției și responsabilităților acesteia față de societate, care este recolta sociografică a acestei evoluții?

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (l)

Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie  minor. Își făceau analizele  la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.

Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.

Îi avertizasem de la început:

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Scrisul sau viața?

 În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.

    Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.

   Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Opțiuni și destine

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (V)

Cornel MORARU          

Tentația rescrierii

Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (IV)

Maria HULBER

Sculptură în suflet

În cronica dedicată romanului de debut al Gabrielei Adameșteanu, publicată în revista 22 cu prilejul unei reeditări ulterioare a cărții, Tania Radu scria: „Dincolo de revelația că Drumul egal al fiecărei zile e o carte foarte frumoasă, cu adevărat uimitor e cât de bine se regăsește în fibra ei tot ceea ce astăzi știm despre Gabriela Adameșteanu”. Succesivele revizuiri ale volumului, ajunse până la cea de-a șasea ediție, definitivă, apărută în 2015 la Editura Polirom, mărturisesc despre un laborator de creație artistică, de continuă prelucrare și modelare a textului inițial. Dacă volumul păstrează în paginile sale cam tot ceea ce știm până acum despre remarcabila scriitoare, atunci el nu poate fi doar o carte a adolescenței, așa cum a opinat o parte a criticii literare de-a lungul timpului, căci la o lectură atentă observăm că trei vârste se distilează în structura sa tripartită: franjuri de copilărie se întrețes cu anii adolescenței și cu tinerețea fragedă, urmărită sub o lentilă mereu schimbătoare.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (III)

Dan ȚĂRANU

Despre memorie, prin„ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii”1

Memoria este antidotul nostalgiei, susține Christopher Lasch în The True and Only Heaven: Progress and Its Critics, un eseu despre pericolele fetișizării ideii de progres. Obsesia progresului teleologic, care nu admite abateri și erori, ci doar inamici și indivizi incapabili să înțeleagă mersul istoriei, are drept contrapondere idealizarea trecutului. Nostalgia, crede Christopher Lasch, îngheață trecutul ca model al perfecțiunii sau măcar sub forma unei alternative superioare în fața unui prezent derutant sau degradat, dar, simultan, îl desubstanțializează. Spre deosebire de această mișcare regresivă a nostalgiei, paralizată, de multe ori, de un set de reprezentări doctrinare, memoria are și o funcție integratoare și recuperatoare: „it sees past, present, and future as continuous. It is less concerned with loss than with our continuing indebtedness to a past the formative influence of which lives on in our patterns of speech, our gestures, our standards of honor, our expectations, our basic disposition toward the world around us”2. Astfel, nostalgia șterge tensiunile, alternativele, posibilitățile care compun și colorează țesătura lumii, elimină ce nu îi convine, fiind o construcție utopică. În schimb, memoria implică un traseu cu dublu sens între prezent și trecut, descoperă în prezent ramificațiile bănuite și nebănuite ale trecutului și în trecut potențialitățile actualizate în prezent, respectiv eșecurile, blocajele, corelațiile fără cauzalitate evidentă, disparițiile misterioase ale unui discurs / comportament sau resurgența altora. Nostalgia este o proiecție puternic emoțională, compensatorie, hrănind o interpretare unică a trecutului. Memoria ‒ un proces afectiv-intelectual, care colectează și zgura realității și ceea ce în exercițiul nostalgiei este zgomot de fond.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (II)

Irina PETRAȘ

Gabriela Adameşteanu și viața ca viață

„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile”. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii”, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“.

Citește în continuare →