Etichetă / Gabriela Adamesteanu
Miracolul experienţei pozitive a timpului
Cristina TIMAR
Ultima carte a Gabrielei Adameşteanu, Anii romantici*, a reprezentat un succes editorial din momentul apariţiei în iunie 2014, fiind una din cărţile vedetă ale Editurii Polirom la Târgul de Carte Bookfest, concurată doar de Jurnalul lui Radu Petrescu, apărut la aceeaşi editură. Tot în iunie, revista Observator cultural, considerând volumul o adevărată „carte-eveniment”, îi dedică un dosar de receptare în două numere succesive, (726, respectiv 727), cu texte semnate de Carmen Muşat, Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Alina Purcaru şi Daniel Cristea-Enache. Cronicile entuziaste scot în evidenţă calităţile unui volum memorialistic apărut la o dată simbolică, în pragul împlinirii unui sfert de deceniu de la evenimentele din ’89 şi ale anilor imediat următori, care au schimbat definitiv faţa României. Desigur, cartea Gabrielei Adameşteanu a dat în mod exemplar startul rememorărilor, comemorărilor şi dezbaterilor publice, care vor continua în 2015, mai ales că anul 1990 a agravat convulsiile sociale de la sfârşitul lui 1989, prin mineriadele succesive şi conflictele etnice exacerbate. Anii romantici ai Gabrielei Adameşteanu, ca şi dezbaterile care, presupun, vor urma, fac parte dintr-un context mai larg de înţelegere a trecutului nostru recent, un trecut sinuos, complex, marcat de contradicţii, manipulare, dezinformare, corupţie la nivel politic şi economic, într-un moment în care polarizarea societăţii româneşti a atins din nou cote alarmante, ce amintesc de cele din 1990. Miza cărţii, nota Alina Purcaru în cronica sa, „Anii romantici sau cartea faliilor”, e, fără îndoială „analiza şi înţelegerea” trecutului personal integrat celui naţional, aşadar nu atât o carte de memorii – scriitoarea respinge din start eticheta memoriilor, subintitulându-şi volumul „amintiri, gânduri”, ceea ce va determina şi o structurare neconvenţională a conţinutului, nu dictată de cronologie, ci de o busolă interioară ce o va ghida în plonjeurile sale succesive pe axa trecut-prezent –, ci una de „atitudine”. Ce fel de atitudine, autoarea cronicii nu ne spune, aşa încât rămâne o problemă de lămurit.
Judecând după titlurile cronicilor, care nu strălucesc prin originalitate, ci se mulţumesc să fie variaţiuni ale titlului cărţii – Mirajul anilor romantici (Adina Diniţoiu), Anii romantici sau cartea faliilor (Alina Purcaru), Iluziile anilor romantici (Carmen Muşat), Provizoratul anilor romantici (Bianca Burţa-Cernat), cam toate textele de întâmpinare s-au lăsat seduse de sintagma metaforică din titlu, demersul critic încercând să decripteze conotaţiile unui titlu simbolic, datorat lui Mircea Vlad, căruia prozatoarea îi şi dedică volumul. Autoarea însăşi explicitează titlul în primele pagini, revenind ulterior cu mici adaosuri şi completări. Priviţi retrospectiv, anii cu pricina, cuprinşi între 1990 şi 1996, când se petrece în sfârşit prima alternanţă la putere, prin alegerea lui Emil Constantinescu în locul lui Ion Iliescu, nu sunt doar euforici, idealişti, utopici, iluzorii, prin activismul civic al autoarei, convinsă că, odată schimbat macazul, are datoria de onoare de a pune umărul la democratizarea ţării, în calitate de intelectual şi jurnalist, chiar cu preţul sacrificării, fără regrete în acei ani, a vocaţiei de scriitoare. O anumită ambiguitate şi dualitate în privinţa modului de raportare la acei ani, dar şi la alte evenimente cu rol de reper istoric din tumultuoasa noastră istorie recentă, domină această privire în trecut: Mai e un lucru care mi-a devenit evident pe măsură ce scriam. Naivitatea mea de atunci, care nu era doar a mea. A atâtor oameni de bună-credinţă, care s-au implicat în presă, în asociaţii civice din anii ’90 într-un mod de neînţeles de o parte din contemporanii lor şi de mulţi din generaţiile următoare. Am devenit conştientă de dorinţa de a trimite la coşul de gunoi al istoriei efortul idealist al acelor ani, cu binele şi, eventual, răul făcut. Cartea era gândită şi parţial scrisă în momentul când am simţit contextul defavorabil şi mi-am spus: asta e, încă o deziluzie.” (p.13) Deci nu iluziile, ci tocmai depăşirea „beţiei” anilor romantici şi reintrarea sub zodia lucidităţii, a analizei la rece la capătul căreia domneşte deziluzia a determinat scrierea cărţii de „amintiri şi gânduri”, o carte, iată, în care, după cum remarca Bianca Burţa-Cernat, latura confesivă e dublată şi, poate mai precis spus, declanşată, de una reflexivă. Desigur, „idealismul acelor ani” e admirabil, dacă nu ar fi şi niţel pândit de un ridicol donquijotesc, prin efortul extraordinar de a participa activ la schimbarea unei întregi societăţi, efort însă nejustificat şi necompensat prin rezultatele ulterioare, mult sub aşteptările scontate. Rămâne fără un răspuns, cel puţin în acest volum, căci scriitoarea promite continuarea seriei, întrebarea: la ce bun? Altfel spus, ce folos de atâta risipă de energii şi timp, de sacrificarea vocaţiei scriitoriceşti timp de 15 ani, de neglijarea relaţiilor cu prietenii şi familia, în numele cauzei, se întreabă Gabriela Adameşteanu în penultimul capitol al cărţii – Cauza înaintea prieteniei.
Nefiind o carte vindicativă, care caută să plătească nişte poliţe sau să găsească ţapi ispăşitori, căci, în admirabila sa demnitate şi discreţie, scriitoarei îi este total străină atitudinea senzaţionalist-tabloidă, ci doar o carte a regretelor, dar şi a unor oameni extraordinari, care i-au influenţat destinul (unchii Adameşteni sau scriitori precum Ioan Petru Culianu ori Matei Călinescu) ale căror portrete luminoase contrabalansează romantismul negru-cenuşiu al anilor postrevoluţionari, e perfect explicabilă lumina ambiguă care planează asupra celor mai sensibile subiecte socio-politice ale tranziţiei, ca şi asupra unor personaje-cheie ale perioadei. Jucând până la capăt cartea sincerităţii şi încercând să evite capcanele vanităţii, Gabriela Adameşteanu îşi mărturiseşte nelămuririle şi incertitudinile privind o serie de fenomene, pe care, poate, le judecase mult mai tranşant în urmă cu cincisprezece-douăzeci de ani. Timpul a vindecat-o nu doar de idealism, ci şi de maniheism. Privite dinspre prezent, multe evenimente îi apar ca fiind neclare, neîngăduindu-şi un verdict sigur, neputând oferi un singur adevăr, pentru simplul motiv că, alimentându-se ani buni din imaginea intelectualului public, cu responsabilităţi presante [„Trăiam într-o urgenţă isterică ce a durat ani de zile.” (p.216)], care are o misie aproape sacră, aceea de a facilita dialogul social şi a crea o societate civilă funcţională în condiţiile libertăţii abia cucerite, poate şi uşor vanitos şi bovaric ca urmare a asumării acestui rol, scriitoarea G.A. realizează că persoana publică, jurnalista, redactorul-şef al Revistei 22 a fost într-o măsură mult mai mare decât şi-ar fi închipuit victima împrejurărilor, neavând decât un acces infim la jocurile de culise ale puterii. De fapt, retragerea ei din prim-planul lumii jurnalistice şi renunţarea la funcţia de redactor-şef şi formator de opinie coincide cu momentul conştientizării „statutului de cobai al unui nou experiment politic.”(p.17) Aşadar, deşi mărturisirile sale lămuresc unele lucruri, ridică numeroase semne de întrebare în privinţa altora: Evenimentele din ’89 au fost revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în manifestanţi? Cine e, de fapt, creatorul Grupului pentru Dialog Social? Cât de realizabile erau dezideratele Proclamaţiei de la Timişoara? Cine e responsabil de grozăvia mineriadelor? Neavând acces decât la o infimă parte a informaţiilor, care s-au completat în timp, pe măsură ce s-au acumulat noi lecturi, scriitoarea îşi nuanțează opiniile despre oameni şi fapte. Dintre scriitorii revizuiţi după 1989, G.A. îi aminteşte pe M.R. Paraschivescu, A.E. Baconski sau Dan Deşliu: „A durat ceva până să mai nuanţez în mintea mea imaginea acestor doi autori/oameni, ambii morţi în condiţii dramatice. Recitind cronicile, rezistente la trecerea timpului, făcute în 22, de Mircea Iorgulescu, descopăr un A.E. Baconski mult schimbat în anii 70, faţă de poetul proletcultist din anii 50. (…) Viaţa şi literatura contraziceau maniheismul meu. Dar el a rezistat în anii romantici. (…) Mi-au trebuit ani buni ca să ies din el; dacă chiar am ieşit. Maniheismul funcţionează şi în imaginarul de azi. Nu mai sunt comuniştii ilegalişti versus fasciştii/exploatatorii de ieri, ci eroii anticomunişti versus securişti/torţionari/turnători.(p.259-260)
Complexul Dimineţii pierdute
Prozatoarea aminteşte în câteva rânduri faptul că teama sa cea mai mare a fost reintrarea României sub zodia unei noi dimineţi pierdute odată cu 1990. De fapt, nu de puţine ori afirmă că anii imediat postrevoluţionari i-a trăit ca pe o continuare a dimineţii pierdute, de nu chiar un invers al ei: dacă romanul viza trecerea dramatică de la democraţia interbelică la totalitarism, acum prozatoarea se vedea în situaţia de a asista live, nu ficţional, la procesul invers: de la totalitarism la democraţie, dar o trecere pândită mereu de un pericol major. E vorba de stagnarea într-o schimbare incompletă, parţială sau chiar pe dos. Prea multe detalii din laboratorul de creaţie al Dimineţii pierdute nu aflăm, ca de altfel nici din interiorul procesului creativ al celorlalte cărţi ficţionale, căci volumul nici nu se vrea un jurnal de creaţie, ci mai degrabă unul de front. Militantismul anilor romantici, pe care G.A, cea care se autocaracteriza drept o abulică şi o prezenţă discretă în perioada comunistă, când îşi îndeplinea atribuţiile de redactor corect dar fără tragere de inimă, şi-l asumă cu entuziasm, stârnind uimirea celor din jur, trebuie pus tocmai pe seama acestui frison, al temerii că vieţile nevinovate jertfite în decembrie 1989 ar putea fi inutile. Activismul ei civic, după atâţia ani de autism social şi rezistenţă prin scris, prin evadarea în spaţiul compensator al ficţiunii, e deplin explicabil în noile condiţii. Ea spune un nu hotărât perestroikăi, se poziţionează de la bun început în zona de opoziţie a eşichierului politic, suspectează noua putere aleasă la fulminantele alegeri din 1990 de servilism şi orientare pro-rusă, ceea ce contrazicea flagrant idealurile miilor de oameni morţi în ’89. Într-adevăr, nu doar responsabilitatea faţă de morţi, ci şi o imensă compasiune îi motivează activismul anilor romantici.
Ruptura de literatură şi cariera jurnalistică fac parte din acelaşi proiect de respect al memoriei celor jertfiţi (fie în anii totalitarismului, prin exterminare, cum e cazul propriului unchi, reputatul medic Corneliu Adameşteanu, fie în dramaticele zile ale Revoluţiei) şi profundă responsabilitate faţă de curajul lor, dus până la sacrificiul suprem. G.A. resimte o urgenţă a prezentului care o demite, cel puţin temporar, pe prozatoarea pasionată de reconstrucţia migăloasă a trecutului din Dimineaţa pierdută, pentru a participa la crearea prezentului. Anii romantici nu mai permit reculegerea şi munca de atentă şi exigentă documentare în arhive şi biblioteci, ci reclamă prezenţa imediată în creuzetul de evenimente al cotidianului. În asemenea condiţii, a scrie literatură devine o bagatelă şi G.A. renunţă fără regrete la ea, acceptând provocarea „rebranding-ului”, cum numeşte ea recalificarea profesională, petrecută relativ târziu, după 40 de ani, spre jurnalism. Anii romantici se suprapun peste etapa biografică de profunde mutaţii profesionale şi personale, în care jurnalista ia locul prozatoarei şi o nouă Gabriela, exteriorizată şi dezinhibată, ia locul celei vechi, interiorizate şi timide. În ciuda dificultăţilor în care se zbătea societatea românească a acelor ani, G.A. nu a luat nici o clipă în calcul posibilitatea plecării peste hotare. Lumea românească nu o dezgustă, ci mai degrabă o fascinează prin dinamica ei contradictorie, iar apetitul ei pentru spectacol găseşte la tot pasul motive de uimire. De fapt, scriitoarea noastră se consideră o privilegiată a sorţii, căci nu sunt mulţi cei care au şansa unor „ani romantici” pe parcursul vieţii, adică a unor ani trăiţi la cote înalte de autenticitate a fiinţei. E un timp nesperat. Stau mărturie chiar cărţile ei anterevoluţionare, în care experienţa personajelor şi, implicit, a scriitoarei, cu timpul, supratema operei sale, devine negativă, „nonrevelatoare”1, în termenii criticului Virgil Podoabă. Într-o altă cultură, într-o altă ţară, probabil nu i-ar fi trăit. Pe de altă parte, o spune chiar ea în repetate rânduri, se simte legată prin nenumărate fire de acest spaţiu cultural, încât să nu-şi dorească condiţia emigrantului. Modestă, scriitoarea nu face afirmaţii bombastic sau patriotarde gratuite, dar ghicim în spatele atitudinii sale un patriotism de bună calitate, care o face să proiecteze o Românie pozitivă şi care chiar părea realizabilă în decursul acelor ani romantici, proiect civilizator la care înţelege să pună umărul în spiritul unui revoluţionarism paşoptist postdecembrist. Singura ei naivitate este de a fi crezut că schimbările benefice se vor produce într-un ritm mai alert, când, de fapt, e poate nevoie de câteva generaţii pentru a intra pe un făgaş normal al dezvoltării sociale. Ceea ce e sigur este că explozia de speranţă, entuziasm şi militantism a acelor ani aducea cu sine, inevitabil, deprecierea spiritului critic. Volumul din 2014 vine să corecteze această deficienţă. G.A. nu se dezice de ei, nu-i repudiază şi nici nu-i desconsideră, nu se lasă cuprinsă de deznădejde sau dispreţ, ci îi priveşte ca pe marea sa experienţă revelatoare, care se cere trecută şi prin filtrul reflexivităţii, după cel al afectivităţii.
Timp negativ vs. timp pozitiv
Momentele de vârf ale volumului, de maximă încărcătură destinală, care dau şi structura bipartită a cărţii, sunt doar două, ambele petrecute la scurtă distanţă unul de altul: interviul pe care i l-a acordat Ioan Petru Culianu în decembrie 1990, pe când era bursieră, alături de Mircea Cărtărescu în SUA, care domină prima parte (America, America) şi, deşi anticipat prin numeroase prolepse în prima parte, e detaliat abia în partea a doua (Întâmplarea care devine destin), accidentul de maşină din Maramureş, petrecut în februarie 1991, când participă, în locul Anei Blandiana, la o întrunire a Alianţei Civice. În afara acestor două repere sau vârfuri existenţiale, care se detaşează net în relieful cărţii, una de ordinul marilor întâlniri culturale, cu un intelectual român de marcă al diasporei, a cărui viziune complet demitizantă asupra Revoluţiei o descumpăneşte şi o frapează pe scriitoarea, convertită recent în jurnalistă, care încă trăia mirajul Revoluţiei, iar a doua, de ordinul experienţelor-limită, al situării în proximitatea morţii, având drept cauză acelaşi miraj al libertăţii, care o scoate din ritmul său firesc, aruncând-o în vârtejul evenimentelor, transformând-o într-o activistă pentru crearea unei societăţi civile, recunoaştem lesne marca Adameşteanu. E vorba de stilul inconfundabil cu care ne-a obişnuit autoarea Dimineţii pierdute, uşurinţa de a reconstitui timpul şi lumea prin care a trecut prin neaşteptate salturi temporale din prezent în trecutul recent sau în cel mai îndepărtat, al copilăriei, al anilor formării, al genealogiilor, al vieţii în comunism, al locurilor de muncă şi relaţiilor instituţiilor în care a muncit, cele două edituri, cu puterea comunistă, al descoperirii vocaţiei scriitoriceşti, al puţinelor prietenii literare (cea cu Nora Iuga sau Paul Goma), toate concurând la crearea unui colaj existenţial construit după regulile memoriei subiective. Cele 73 de capitole, având în medie 2-3 pagini, se citesc pe nerăsuflate, nu doar datorită dimensiunilor reduse, ci şi a dinamismului pe care succesiunea lor îl imprimă întregului volum. Cititorul intră, vrând-nevrând, în acest tempo alert al anilor romantici, a cărui putere de contagiune e generalizată, încât toate celelalte evocări i se supun cuminţi.
Contrastul dintre cele două mari temporalităţi trăite de G.A., cea comunistă, în care se naşte şi e formată, a cărei durată îi părea veşnică, sau cel puţin scriitoarea nu întrevedea nicio nădejde de schimbare în timpul vieţii sale, şi cea imediat postcomunistă, a anilor romantici, care dislocă istoria şi aduce nesperata răsturnare de regim, ţinând de domeniul miraculosului, a neverosimilului, îi scindează biografia şi istoria noastră recentă. Complexul Dimineţii pierdute nu reprezintă, în definitiv, altceva decât teama reintrării într-un timp negativ, după cum numeşte criticul Virgil Podoabă acea temporalitate sumbră, infernală, care anulează orice speranţă de libertate individuală şi trăire autentică, identificabilă în Dimineaţa pierdută, unde coexistă cu momente luminoase, sau, cel puţin aşa sunt percepute cele câteva crâmpeie din interbelic, pentru ca în ultimul volum de proze scurte, apărut înainte de ’89, Vară-primăvară, timpul să fie perceput ca negativitate pură. Dar iată că viaţa va contrazice ficţiunea şi cele mai sumbre presimţiri ale prozatoarei vor fi învinse de realităţile istorice. E de înţeles atunci de ce nu de un „miraj” ori „iluzie” a anilor romantici dă mărturie volumul memorialistic al G.A., ci de un veritabil miracol, de o fractură temporală şi un moment de excepţionalitate, sub nicio formă anticipat, care, dislocând istoria, permite reinstaurarea unei experiențe pozitive a timpului. Iar acest timp pozitiv, chit că după depăşirea euforiei se va degrada treptat, e trăit şi, ulterior, reconstruit memorialistic, atât cât a fost, cu maximă plenitudine de Gabriela Adameşteanu.
________
* Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Polirom, 2014, 411p.
____
Note:
1 Virgil Podoabă, Experienţa negativă a timpului, în volumul Cărţile supravieţuitoare, coord. Virgil Podoabă, Editura Aula, Braşov, pp.337-339
[Vatra, nr. 3-4/2015]
Minirecenzii (6)
Peter Sloterdijk, Mânie şi timp. Eseu politico-psihologic, traducere din limba germană şi note de Andrei Anastasescu, Art, București, 2014
Dacă Hegel a fost filosoful statului prusac în ascensiune, iar Carl Schmitt teoreticianul celui de-Al Treilea Reich, Peter Sloterdijk are şanse să devină teologul Germaniei merkeliene şi a dominaţiei acesteia asupra Uniunii Europene. Eseul de faţă apare în chiar anul ascensiunii Angelei Merkel la guvernare în 2006, în fruntea unei „mari coaliţii” ce suspendă dualismul politic german dintre creştin-democraţi şi social-democraţi, alianţă întreruptă apoi de decăderea electorală a stângii şi reluată în 2013.
Teza cărţii e seducătoare: lumea actuală s-a erotizat, în urma eşecurilor revoluţiilor comuniste. Conform diviziunii platoniciene a sufletului, am scoborât la nivelul burţii, al poftelor hrănirii şi procreării. A fost uitată inima, locul mâniei, al curajului şi al orgoliului, loc al politicii prin excelenţă şi intermediind dominaţia intelectului asupra nevoilor pântecului. Eseul gânditorului german anchetează constituirea unei politici a mâniei, plecând de la monoteismul iudeo-creştin prin care Dumnezeu devine depozitul milenar de furie şi resentiment al umiliţilor, exilaţilor şi exploataţilor, alambicul unde este elaborată speranţa mesianică a unei răzbunări viitoare. În termenii unei economii generale a existenţei, propusă de Georges Bataille, creştinismul ar fi banca metafizică a mâniei ce promite deponenţilor credinţei dobânda pedepsirii împilătorilor prin chinurile iadului. Secularizarea cămătăriei papale ne-ar aduce direct la acţiunea comunistă ce reuneşte actele artizanale ale teroriştilor anarhişti în uzina morţii reprezentată de centralismul leninist. Eşecul experienţelor revoluţionare încheie secolul al XX-lea şi pune punct iluziilor occidentale într-o alternativă la capitalism. Ce rămâne în urmă e o social-democraţie „erotică”, adică a apetitelor primare, perfect adaptată epocii şi un conservatorism care îndrăzneşte să pronunţe cuvintele excluderii: nu este destulă plăcere pentru toţi! Sau în limba mai frustă a lui Nicolas Sarkozy, „cartierele trebuie curăţate Karcher!”, după numele unei celebre maşini de presiune cu apă, insuficient cunoscute în România pentru a putea înţelege din prima subtilitatea şi măsura gândirii fostului preşedinte francez. În Est, abandonarea politicii mâniei şi căderea în apetit s-a manifestat prin scheme Ponzi de tip Caritas-Cluj, ce au dus la anarhie civilă în Albania, afaceri dispreţuite în Occident, dar consubstanţiale cu ultimul capitalism speculativ global.
Lipseşte ceva? Da, întreaga constituire a modernităţii, a colonizării şi globalizării planetei şi a alienării populaţiilor devenite mase de producţie. Într-o concepţie istorică ce se încheie cu scolasticii şi reîncepe cu marxismul, nu mai încap descrieri ale violenţei alcătuirii capitalului modern. Astfel, Peter Sloterdijk se poate raporta cu seninătate la Andrew Carnegie şi filosofia filantropismului burghez ca la o figură a „capitalismului împlinit ca economie a generozităţii”. E complet lăsată deoparte sumbra istorie a afaceristului american în distrugerea mişcării sindicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau reprimarea sângeroasă a greviştilor oţelari din Pensilvania. Cu aceste uitări, Sloterdijk poate reflecta senin, solo sau uneori în compania lui Alain Fienkielkraut, asupra normelor convieţuirii civilizate. Trist destin al moştenirii nietzscheene: urmaşii lucrează la justificarea codurilor de bună purtare şi maniere frumoase!
(Claudiu GAIU)
*
G. M. Tamás, Postfascism şi anticomunism. Intervenţii filosofico-politice. Traducere: Teodora Dumitru şi Attila Szigeti, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014
Postfascismul îşi găseşte multe justificări. Specifică răsăritului Europei este susţinerea lui prin anticomunism: comuniştii de azi sunt fie marxiştii culturali, fie categorii de populaţie incapabile să urmeze dinamismul capitalului şi sunt destinaţi fie marginalizării, fie eliminării! Dar ce e postfascismul?
Postfascismul e numele ales de filosoful maghiar pentru actuala stare socială a Europei Occidentale şi Orientale, în care politicul are o importanţă tot mai redusă sub dezvoltarea ultimului capitalism. Trăsătura definitorie nu mai e oprimarea şi exploatarea ca-n perioadele de revoluţii industriale, ci exluderea celor inutili, adică a imigranţilor suiţi pe plute în derivă spre centrele bunăstării sau a etniilor şi grupurilor sociale considerate neproductive şi risipitoare (ţigani, şomeri, precari, cerşetori, etc). Ca şi Sloterdijk, Tamás revine la textele lui Bataille, dar nu pentru a cânta filantropia ca generozitate a risipiri, ci pentru justeţea analizei autorului Structurii psihologice a fascismului: exacerbarea disensiunilor societăţii burgheze şi excluderea existenţelor eterogene. Se înrudesc textele prezentei antologii de eseuri şi interviuri cu şarjele lui Pasolini împotriva fascismului societăţii de consum şi a hipercapitalismului culturicid? Oarecum, în sensul că fascismul consumerist despre care vorbea poetul italian e începutul fenomenului, iar postfascismul ultima sa consecinţă: consumul masificării, exploatarea muncii, divertismentul îndobitocirii au devenit un lux al unei minorităţi tot mai restrânse, protejată de un stat aflat în acelaşi timp sub asaltul şi la dispoziţia fluxurilor capitalului.
Înţelegerea postfascismului necesită o dezvăţare a dogmelor culturii politice răsăritene şi central europene, ceea ce autorul numeşte „liberalismul est-european regional-provincial”, unde burghezia este rapid identificată cu capitalismul, economia de piaţă cu democraţia, iar economia planificată cu dictatura. Dacă revenim la definiţia originară a burgheziei, aşa cum ne-au lăsat-o Luminile şi proiectul lor emancipator de cetăţenie universală, arată TGM, regimurile socialismului real au fost singurele perioade de dominaţie burgheză din această parte a continentului. Reluând fără distanţă discursul liberalismului războiului rece, intelectualii estici sunt incapabili să-ţi definească inamicul comunist identificat cu genocidul Gulagului, ce nu aduce nimic nou în istoria omenirii în comparaţie cu masacrarea de populaţii întregi prin colonizare sau prin războaie imperialiste purtate de democraţiile liberale. Contribuţia orientală la noul discurs liberal „antitotalitar” e adoptarea vechiului elitism al orânduirilor conservatoare preburgheze înfricoşat de surparea privilegiilor tradiţionale în socialismele reale. Anticomunismul instituţionalizat de centre de cercetare sau oficializat prin condamnări publice e abandonul oricărei pretenţii eliberatoare a burgheziei şi cântecul ei de adio fredonat de Tamás în acordurile lui Bob Dylan:
It’s All Over Now, Baby Blue!
(Claudiu GAIU)
***
Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, Humanitas, București, 2014
În comparație cu alte cărți de memorialistică apărute la finele anului trecut – cum ar fi excelentul volum de convorbiri cu Imre Toth, sau scandalosul, dar măcar incitantul volum cu Alina Mungiu-Pippidi –, Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu nu au decât avantajul moderației și bunului simț. Cei care, bazându-se pe trecutul recent al autoarei (redactor-șef vreme de aproape 15 ani la principala tribună ideologică și curte de cadre a dreptei românești) și pe tema volumului (perioada imediat după 89), se așteptau să găsească aici reglări de conturi, delimitări sau măcar o dezvăluire a mecanismelor de funcționare și selecție ale nomenclaturii noastre postcomuniste, vor fi sever dezamăgiți. Ori de câte ori textul pare să se apropie de așa ceva, cotește neașteptat în digresiuni encomiastice pe marginea arborelui genealogic al Adameștenilor, sau în suspine melancolice din gama oameni suntem, timpul trece, unde ești tu, literatură. Astfel încât partea cea mai interesantă a volumului e acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin, în relatarea bursei de trei luni în SUA pe care autoarea a împărtășit-o cu Mircea Cărtărescu, și mai ales în corectarea informațiilor eronate pe care cel din urmă le-a oferit asupra evenimentului în propriile sale cărți. Aflăm, astfel, că acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu își risipea banii în State pe tot felul de lucruri non-necesare, Cărtărescu era de fapt cel zgârcit, pe când Adameșteanu nu făcea decât să încerce experiența americană până la capăt. Sau că, acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu ar fi înfulecat nestăvilită la o sindrofie culturală din Aix en Provence, autoarei nici măcar nu i-a plăcut mâncarea, ci doar a consumat-o din politețe. Istoria literaturii române nu va mai fi la fel.
(Alex CISTELECAN)
***
Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, 2014
O istorie fascinantă, extrem de bine documentată, despre care se poate spune că-i lipsește un singur lucru pentru a fi excelentă: abordarea marxistă. Autorul analizează proiectul feroviar românesc în a doua jumătate a secolului 19 ca parte integrantă a proiectului modernității românești. Însă pe cât de bine sunt documentate din punct de vedere istoric transformările succesive ale acestui proiect, pe atât de puțin există o preocupare pentru a lega dezvoltarea sistemului de căi ferate de expansiunea capitalismului la nivel global în a două jumatătate a secolului 19. Cum au arătat istorici precum Maurice Dobb, Fernand Braudel sau Eric Wolf, expansiunea sistemului de căi ferate a susținut a doua fază a revoluției industriale și a repornit mecanismul acumulării de capital, intrat în criză la începutul secolului 19. Prin apariția căii ferate se trece de la industria ușoară a textilelor și manufacturilor la industria grea a fierului și a cărbunilor, ce vor deveni determinante pentru dinamica globală a capitalului în perioada analizată de autor. Nimic din toate acestea nu se regăsește în studiul de față, iar în ciuda unor conexiuni izolate, volumul rămâne foarte ancorat într-o istorie națională clasică. Discuția despre capitalism care lipsește este înlocuită cu una despre modernitate și configurarea spațiului modern prin apariția căilor ferate, destul de abstractă pentru a fi convingătoare.
Toate aceste limitări teoretice (care la rândul lor iau și forme metodologice) nu ar trebui totuși să ne orbească de la a vedea însemnătatea acestui volum. Acesta este unul dintre puținele studii locale care reușește o abordare interdisciplinară, aducând la un loc perspective istorice, sociologice, culturale, de urbanism și arhitectură. Volumul este structurat în trei părți: prima parte cartografiază sistemul de linii ferate și impactul acestuia asupra reconfigurării spațiului (atât la nivel fizic cât și mental), a doua discută elemente tehnice de reconfigurare urbană în momentul în care un oraș devine racordat la calea ferată, iar partea a treia analizează clădirile specifice ale gărilor. Această schimbare progresivă de scală permite surprinderea fenomenului studiat de la nivelul deciziei politice de construire a căilor ferate (și a negocierii transeelor), la nivelul particular al amplasării și arhitecturii unei gări. Însoțit de numeroase date de arhivă, dar și de o serie de fotografii și cărți poștale, volumul este în sine aproape un obiect de artă, remarcabil pentru calitatea sa grafică și vizuală.
Cu o perspectivă teoretică mai amplă și mai bine ancorată istoric (care ar fi depășit astfel cadrul teoretic folosit de autor, anume teoria sincronismului lui Lovinescu!!!) acest volum ar fi fost unul de referință.
(Florin POENARU)
*
Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, 2014 (traducere din franceză de Gabriela Șiclovan)
Studiul lui Petru Negură reprezintă o analiză bourdieusiană a formării și funcționării câmpului literar moldovenesc în timpul stalinismului, precum și a transformărilor acestuia de după aceea. La bază o lucrare academică, cartea este bine documentată, folosind date de arhivă în trei limbi din România, Republica Moldova și Rusia, lucru mai rar accesibil pentru cercetători. Cartea explorează impunerea realismului socialist în Moldova, dar totodată, prin acesta și uneori împotriva sa, crearea unei identități sovieto-moldovenești prin intermediul literaturii. Analiza lui Negură se concentrează asupra traiectoriilor istorice și biografice ale principalilor autori, dar oferă și o analiză a conținutului operei acestora. Capitolul V (O interpretare a literaturii moldovenești din perspectivă discursivă) – care pe urmele lui Katerina Clark (The Soviet Novel. History as Ritual) oferă o analiză detaliată a principalilor tropi ai realismului socialist moldovenesc– este și cel mai reușit.
Chiar titlul volumului indică însă obiecția ce se poate ridica studiului detaliat al ui Negură. Nici eroi, nici trădători exprimă încercarea autorului de a muta discuția din zona maniheistă privind responsabilitatea autorilor din perioada comunistă în raport cu puterea politică. În versiunea post-comunistă (și anti-comunistă) a istoriei, scriitorii au fost fie colaboratori, fie dizidenți, fără cale de mijloc – operele acestora fiind complet lipsite de valoare poetică, ci doar de încărcătură politică. Răspunsul lui Negură la această dihotomie este de (re)integrare a operelor realismului socialist (și a autorii lor) într-un câmp social mai amplu, care cuprinde atât comanditarii politici, cât și consumatorii acestora (publicul larg, elevii prin manualele școlare, etc), această fandare teoretică având rolul de a dedramatiza relația scriitorilor cu puterea politică. Însă recursul la sociologia literaturii (salutar pentru a ieși din eternele lupte culturale ale anti-comunismului) nu poate escamota cu totul discuția despre relația literaturii cu puterea politică. Identificând o autonomie foarte limitată a câmpului literar în raport cu cel politic (care pare că reușește să își subordoneze toate sferile vieții), Negură rămâne în orizontul interpretărilor totalitare despre stalinism și comunism în general. Nici eroi, nici trădători, în stalinism, scriitorii – precum toată lumea – nu pot fi decât niște victime.
(Florin POENARU)
*
Vintilă Mihăilescu, Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Trei, București, 2014
Vintilă Mihăilescu dă dovadă de ceva curaj republicând materiale scrise acum mai bine de un sfert de secol, cartea fiind o reeditare a primei ediții din 1998, care la rându-i conținea texte publicate anterior. Volumul are o valoare documentară: povestește nu atât formarea ca antropolog a autorului cum sugerează subtitlul, ci mai degrabă originile antropologiei românești ca disciplină autonomă înainte și după 1989. Aceasta apare la intersecția dintre psihologie socială și psihologie experimentală, la care se adaugă, inevitabil, fascinația protocronistă de la mijlocul anilor 70 pentru mitologie și analiza formală a acesteia. Așadar, Piaget și Jung, Caillois și Eliade se află în preistoria antropologiei autohtone. E drept că o astfel de genealogie rupe antropologia de cercetarea folclorică și culegerea de proverbe (care devin apanajul studenților la litere), dar o împinge într-o zonă foarte alunecoasă, aceea a realizării de profiluri psihologice (prin administrarea unor baterii de teste) unor populații în vederea comparării acestora. Cum remarcă autorul că i s-a întâmplat, acuzațiile de rasism sunt mereu doar la un pas distanță.
Mihăilescu concluzionează această ediție a cărții cu observația că acest capitol de cercetare este deplin încheiat în viața sa. Cartea e un mesaj în sticlă. Întrebarea care rămâne însă e asta: în ce măsură antropologia autohtonă contemporană a reușit să lase în urmă moștenirea instituționalizării sale ca disciplină? Aici răspunsul e mai ambiguu: ceva din școala culture and personality pare încă să mai supraviețuiască în cercetările antropologice mainstream; la fel și un individualism metodologic (methodological individualism) evident. De asemenea, căutarea de meaning (înțeles, sens) e intactă. Istoria pe care ne-o prezintă această carte, deși nu foarte cunoscută, mai are încă reverberații ce merită cunoscute. Din acest punct de vedere, cartea poate fi o lectură utilă.
(Florin POENARU)
***
Ioan Alexandru Tofan, City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014
Nu trebuie decât un strop de sinceritate să o recunoaştem: Nu prea ne dăm în vânt după lucrări româneşti de exegeză filosofică. Decât, poate, dacă se întâmplă să ne aparţină. Altminteri, privim cu superioritate şi gelozie producţiile compatrioţilor, în care presupunem că nu avem de găsit mare lucru după ce ne-am adăpat de la sursele anglo-saxone, franţuzeşti ori germane.
Păcat. Mai întâi fiindcă atitudinea aceasta ţine de patologia provincialului. Al doilea, pentru că astfel de profeţii care se împlinesc de la sine ne reduc şansele unor fericite întâlniri întâmplătoare, singurele care fac să mai merite să citeşti cărţi.
Lucrarea lui Ioan Alexandru Tofan este o astfel de întâlnire fericită. Observi, mai întâi, din construcţia lucrării şi încadrarea argumentelor, că ai de-a face cu cineva care a scormonit nu doar în opera lui Benjamin, ci şi prin literatura secundară, ajunsă de-acum la dimensiuni ce ar putea să-l descumpănească până şi pe cel mai harnic cercetător. Avem de-a face, aşadar, cu o lucrare informată, pe care ar fi putut-o semna la fel de bine un doctor în filozofie din altă parte. Apoi, găseşti că autorul formulează principii de orientare în opera lui Walter Benjamin care, fără a fi inovatoare, sunt pătrunzătoare şi rodnice. Citind mai departe, înţelegi pasiunea cu care aceste observaţii de bază sunt urmărite, dezvoltate şi explicitate. De cele mai multe ori, pasajele-cheie găsite (la Benjamin sau în exegeză) sunt exact cele trebuincioase înţelegerii, iar paralele făcute slujesc bine clarificării unor probleme dificile.
Pentru studentul sau cercetătorul care decide să afle cum gândea Benjamin cel din Fragmentul teologic-politic sau din Tezele despre istorie, cartea lui Alexandru Tofan e o intrare bună şi de încredere: în pofida opiniei generale că ai noştri-s urechişti, orientările generale şi interpretările de detaliu sunt corecte şi coerente, fiind iertaţi, slavă domnului, de trilurile de privighetoare beată cu care ne asurzesc adesea eseiştii exact în momentul în care ne-am aştepta la o explicaţie. (Autorul are grijă să separe paginile de observaţie şi notaţie eseistică de grosul lucrării de exegeză, depozitându-le într-o secţiune dedicată, la sfârşit.) Pentru cei fără tichii academice, mă tem că această carte e puţin cam pretenţioasă, mai ales datorită corsetului idiomatic şi referenţial. Dar poate că nu peste mult vom avea şi biografii sau lucrări de prezentare gândite pentru un public mai larg, şi, după această experienţă, vom face bine să acceptăm întâlnirea fără a-i anticipa deznodământul.
(Lorin GHIMAN)
*
China Miéville, Regele Şobolan, traducere de Mircea Pricăjan, Editura Paladin, 2013
„Domne”, mă adresai librarului, „ce se întâmplă?! De când scot ăştia SF în ediţii de lux, cu coperţi cartonate? Să nu-mi spui că a devenit un semn de mare distincţie socială să citeşti dintr-astea. Pă vremea mea…” Omul mă privi cu o expresie din care lipsea orice respect pentru „vremea mea”. – În care copiii şi adolescenţii schimbau între ei foiletoane soioase, tiparite în condiţii mizere, conţinând operele clasice ale genului şi o mulţime de titluri de o calitate literară îndoielnică. Şi în care încă îşi mai amintea câte cineva de teatrul SF radiofonic de încă şi mai înainte. O perioadă de aur, în care SF-ul era o distracţie pentru mase.
Dar toate se schimbă. La sfârşitul lui 2013, deci cu abia un an şi ceva în urmă, Editura Paladin a lansat la Târgul de carte cu surle, trâmbiţe şi roll-up-uri gigantice, seria de autor Miéville. O aventură editorială pe care moşuleţi melancolici ca mine încă mai ştiu să o respecte pentru ce este, nu pentru cum e marketată. Îţi trebuie ceva curaj să publici în româneşte un autor de felul acestui China Miéville, care-i alcătuit din 5 cercei în urechea stângă, convingeri politice pe aceeaşi parte, doctorat în relaţia dintre marxism şi dreptul internaţional (London School of Economics), şi vreo 10 cărţi de literatură SF, toate acestea până la 42 de ani. Dar oare de ce să îl prezinţi ca pe un bestseller? Prea mult fard şterge aceste trăsături. Observaţi, de pildă, cum dispare din ediţiile româneşti prenumele, un pic cam prea tare pentru urechea sensibilă a rafinatului public local.
Primul lui roman, Regele Şobolan, nu-i lipsit de calităţi. Foarte reuşită reluarea vechii poveşti a Flautului Fermecat (despre care unii spun că ar fi legenda aşezării saşilor în Transilvania). Dar atât simbolistica, cât şi acţiunea sunt uşoare. Aş spune, numai bune pentru mase. Dar mai puţin bune pentru satisfacerea nevoilor complicate ale pasionaţilor de literatura înaltă. Simbolistica, à la mode, face din drum and bass o cheie de descifrare a societăţii occidentale. Iar mersul naraţiunii te împinge să anticipezi de la jumătatea cărţii deznodământul, fatal de dialectic. Nu-ţi mai rămâne decât să zăboveşti asupra zădărniciei speranţei oamenilor şi a şobolanilor, şi asupra perversiunii industriei, care impune ca arta pentru mase să fie camuflată, ca bestseller, în obiect de lux, destinat consumului unui grup ce se nutreşte cu minciuna că ar fi mai bun decât altele.
Traducerea lui Mircea Pricăjan mi s-a părut acceptabilă, pe măsura textului şi a distanţei dintre idiomuri, atentă la redarea frazării rugoase a originalului.
(Lorin GHIMAN)
[Vatra, nr. 1-2/2015]
