M-am născut în timpul războiului, deci copilăria mea s-a petrecut într-o perioadă care în Istoria tuturor țărilor din jumătatea estetică a Europei a fost o perioadă în care teroarea „de partid și de stat”, cum se spunea atunci, pătrundea până în cele mai secrete și intime cute ale vieții. Copilăria mi s-a desfășurat între cele câteva arestări ale tatei care se leagă în amintirea mea prin geamantanul cu haine groase care stătea în dosul ușii din antreu, pregătit pentru o arestare care se putea petrece oricând, pentru că Tata era preot, deci dușman de clasă. Cea mai dramatică amintire este chiar o asemenea arestare: mai precis percheziția de dinaintea ei, când trei bărbați au răscolit întreaga casă din pod până în pivniță și au „descoperit” în sertarul meu cu jucării un revolver, pus de ei ca să existe un motiv al arestării. Tata a fost luat cu cătușe la mâini și condamnat pentru „port ilegal de armă”, iar mie mi-a rămas ca amintire din copilărie, mai mult chiar decât întâmplarea la care asistasem înspăimântată, lungul șir de nopți în care mă trezeam țipând din coșmarul în care cei trei îmi arătau printre jucăriile mele un revolver și părea că eu sunt vinovată pentru asta. Aveam 5 ani.

Cea de a doua amintire se întinde pe mai mulți ani, de pe la începutul adolescenței până la terminarea liceului. Este vorba de descoperirea unui depozit de cărți interzise care rezultaseră din cenzurarea bibliotecilor publice ale orașului și fuseseră descărcate într-un lung șir de încăperi misterioase din curtea în care fuseserăm mutați și noi, după ce ni se luase locuința. Misterul incitant era legat de existența unor afișe cu „intrarea interzisă” deasupra unor mari lacăte prinse în inele pe ușile nedeschise de nimeni și acoperite cu pânze de păianjen. Împreună cu sora mea mai mică am reușit să scoatem unul dintre inelele unui lacăt și să ne strecurăm prin ușa întredeschisă cu greu, dincolo de care ne-am trezit în fața unui munte de cărți, aruncate unele peste altele aproape până în tavan,cărți din care am început să citim fermecate, ca într-o poveste, așezate în genunchi printre ele. Ani de zile, până am terminat liceul și am părăsit orașul, intram seara cu lanterna, scoțând cuiul care fixa inelul și pe care, după ce lăsam cartea citită și luam alta, îl puneam la loc. A fost cu siguranță o întâmplare care mi-a marcat creșterea și devenirea, misterul cărților interzise transformându-se în sensul inițiatic al misterelor antice și chiar în sensul religios al misterelor religioase.

Cea de a treia amintire nu are legătură cu istoria, ci doar cu propria mea istorie și o știu mai curând pentru că am auzit-o povestită de cei mari decât pentru că am ținut-o eu însămi minte. Este vorba de faptul că, mult înainte de a ști să scriu și să citesc, obișnuiam să mă joc cu vorbele, să le rostesc și să le ascult, să le potrivesc uneori cu sens, alteori fără, dar la fel de fascinată de ele. Așa se face că nu am făcut parte dintre copiii întrebați ce vor să se facă când vor fi mari, pentru că toată lumea știa mai bine decât mine ce voi deveni.

Admirații

Pe la sfârșitul copilăriei îmi amintesc că nu îmi plăceau femeile. Fusesem câteva zile în spital într-un salon cu mai multe femei și nu-mi plăcuse felul în care vorbeau între ele despre bărbați, cum le plăcea să-și povestească întâmplările intime și să-și descrie bolile. Impresia fusese atât de puternică, încât mai mult timp am trăit spaima că, dacă voi crește, voi deveni ca ele.

Ceea ce cred că mi-a lăsat pentru toată viața o anumită atenție în punerea accentelor când mă defineam. Și totuși, dacă încerc să-mi răspund la întrebarea pe cine admiram în copilărie, nu găsesc decât femei (mama, învățătoarea din clasa întâi, mai târziu profesoara de istorie), pe care le-am admirat și mi-au fost toată viața modele nu pentru că erau femei, ci pentru că erau mai curajoase și mai inteligente decât toți cei din jurul lor. De la ele am învățat, să lupt, să nu renunț, să gândesc cu capul meu și, probabil, din cauza lor pentru mine n-a existat niciodată întrebarea dacă femeile sunt egale cu bărbații, pentru simplul motiv că mi s-a întâmplat adesea să descopăr că sunt mai grozave decât ei.

Așa cum nu m-am înscris vreodată într-un partid politic pentru că nu mi s-a părut niciodată suficientă doar o parte a adevărului, ci m-a interesat întotdeauna adevărul care era în stare să fie al tuturor, ca scriitor nu m-am simțit niciodată doar femeie, ci am visat să ating și să reprezint zonele mai adânci ale sufletului omenesc, acolo unde nu există nici un fel de deosebiri, împărțiri, diferențe, și de unde izvorăște adevărata poezie. Iar dintre marii poeți ai lumii cel mai aproape mă simt de Rainer Maria Rilke și de Emily Dickinson, neavând nici o importanță că una e femeie și altul e bărbat, ci doar că au ajuns să atingă, într-o măsură mai mare decât alții, esența poeziei.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 4-5]