Ana Blandiana – Târgul de vite din Teleorman și alte întâmplări de neînțeles

Anul care a urmat acelui moment al propunerii mele la preşedinţia International PEN, care avea să se voteze la congresul din Mexic, a fost unul electoral. Dialogurile Alianței Civice se desfășurau în teatre naționale și cămine culturale, în centre universitare și orășele de provincie și sate unde nu mai avuseseră loc niciodată adunări publice. Ne duceam oriunde eram chemați și peste tot sălile erau arhipline și la terminarea întâlnirilor totul se relua de la capăt în stradă pentru cei ce nu încăpuseră în sală. Eram în permanență pe drum și aveam senzația stranie că suntem prezenți în mai multe locuri deodată. Nu mai aveam timp nici măcar să avem remușcări că nu mai aveam timp pentru scris și ne consolam cu speranța că toată aceea enormă dereglare a vieții noastre de scriitori (dereglement des tous les sens, spunea Rimbaud) și toată această pătrundere și descoperire în țara profundă, pe care abia dacă reușeam înainte să ne-o imaginăm, va putea reprezenta materia primă pentru scriitorii care vom redeveni când se va termina totul. Deși trebuia să recunoaștem că nu știam când se va termina totul. Citește în continuare →

Poezia lui Ion Pop

Argument

Acest dosar tematic intitulat Poezia lui Ion Pop se dorește a fi un demers de „recuperare” a prestigiului poetului de sub hegemonia criticului care a confiscat iremediabil avanscena literară și, totodată, personalitatea literară a lui Ion Pop. Vorbim, desigur, de receptarea critică și de obstinația cu care s-a perpetuat scindarea dintre poet și critic. E drept, atenția pe care au primit-o ultimele volume de poezie a mai echilibrat balanța, deși, cu siguranță, substanțialul studiu publicat recent, Poezia românească neomodernistă, va ricoșa fix în viscerele notorietății poetului. Citește în continuare →

Ana Blandiana – „Depresia de ţară”

bland nou

Într-un mare poem publicat nu demult (Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară), un poem ciudat de tulburător – un fel de versiune postmodernă a Cântării României de Alecu Russo – Ruxandra Cesereanu folosește o expresie  care nu mă îndoiesc că se va fixa în limba română și va face epocă, cel puțin cât va ține epoca pe care o trăim: depresia de țară. Depresia de țară este numele acestor zile în care indiferent de destinul individual al fiecăruia, ratat sau de succes, nu suntem fiecare decât molecule ale unei magme colective fără speranță, căci depresia de țară nu este suma depresiilor noastre individuale, ci infinit mai mult decât atât, atingerea unui punct al istoriei în care se naște ideea că „rien ne va plus”, speranța nu numai că nu mai există, dar nici măcar nu mai știm cum ar trebui să fie, dacă ar exista. Când în seara de 10 august am ajuns acasă, după ce am părăsit piața Victoriei cu 10-15 minute înainte de a începe represiunea finală, pe care o descopeream cu spaimă, în direct, pe micul ecran, am scris următorul text: Citește în continuare →

Ana Blandiana – Din nou Moscova

blandiana rusan

Cândva, după anul 2000, am fost, pentru două zile, la Moscova. Îmi apăruse o carte și la ambasada noastră fusese organizată o prezentare și o sesiune de autografe pentru fizicienii români din centrul internațional de cercetări nucleare de la Dubna. A fost în sensul cel mai complet al cuvântului o întâlnire, un schimb de idei cu niște oameni de o inteligență frapantă, printre care am recunoscut cu emoție câțiva pe care îi cunoscusem cu vreo două decenii în urmă la o memorabilă dezbatere cu fizicienii de la Măgurele, pe care o țineam minte nu numai pentru că fusese extraordinară, ci și pentru că fusese urmată de un mic scandal. Atunci când tinerii fizicieni organizatori ai întâlnirilor au cerut să editeze un volum conținând conferințele și discuțiile care avuseseră loc, întâlnirea cu mine a fost scoasă de cenzură, spre revolta și uimirea fizicienilor, cărora, prin natura profesiei lor, nu li se mai întâmplase să fie cenzurați. Cât de impresionați au fost o dovedește faptul că nu au uitat și imediat după revoluție au reeditat volumul complet și cu explicația cenzurii. Citește în continuare →

Ana Blandiana – O definiție a prieteniei

blandiana laplajă

Nu-mi mai amintesc unde ne-am cunoscut cu Leons Briedis. Cred că la un festival de poezie, pentru că de-a lungul timpului ne-am întâlnit de mai multe ori pe diverse scene unde susțineam amândoi recitaluri de poezie, recitând el în letonă și eu în română, în timp ce în spatele nostru pe mari ecrane se proiectau versiunile în engleză și în limba organizatorilor. Citește în continuare →

Ana Blandiana – Spaima și bucuria târgurilor de carte

ana_blandiana_in_anii_70

Cred că, dacă aș îndrăzni să fiu cu desăvârșire sinceră, ar trebui să mărturisesc că târgurile de carte mă înspăimântă. Sau cel puțin că acesta a fost sentimentul pe care mi l-a trezit primul și cel mai mare dintre ele la care am participat: cel de la Frankfurt. Era cu 15 ani în urmă și eram invitată pentru lansarea versiunii germane a romanului meu Sertarul cu aplauze. În registru logic nu puteam să mă îndoiesc de faptul că e vorba despre un moment fast, că ar trebui să fiu fericită privindu-mi portretul în standul editurii alături de coperta mare,  cât un perete, a cărții mele, cu titlul puțin schimbat: Die Applausmachine. Și totuși, plimbându-mă, în așteptarea lansării, de-a lungul zecilor de kilometri de rafturi cu volume și de tarabe de cărți, simțeam cum crește în mine o spaimă gata să se rostogolească într-o criză de depresiune. Căci concluzia firească și de bun simț – născută de sutele de mii de nume de autori înscrise pe coperte care mai de care mai lucioase, mai colorate, mai cartonate, ce încercau să-mi rețină atenția – era inutilitatea adăugării încă unei cărți nesfârșitului șir. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Un nenoroc mai mic

blandiana nou

Printre expoziţiile internaţionale pe care le-a găzduit de-a lungul anilor Memorialul Sighet a fost una care m-a marcat profund prin felul în care m-a obligat să mă gândesc, oarecum comparativ, la destinul popoarelor. Expoziţia se numea „Exterminarea elitelor poloneze” şi era despre Katyń. Îmi amintesc cum, privind-o, nu m-am putut împiedica să mă gândesc – nu fără să mă întreb dacă ceea ce fac nu este cumva o blasfemie – că, poate, noi suntem un popor fericit. Citește în continuare →