Ana Blandiana – O definiție a prieteniei

blandiana laplajă

Nu-mi mai amintesc unde ne-am cunoscut cu Leons Briedis. Cred că la un festival de poezie, pentru că de-a lungul timpului ne-am întâlnit de mai multe ori pe diverse scene unde susțineam amândoi recitaluri de poezie, recitând el în letonă și eu în română, în timp ce în spatele nostru pe mari ecrane se proiectau versiunile în engleză și în limba organizatorilor. Citește în continuare →

Ana Blandiana – Spaima și bucuria târgurilor de carte

ana_blandiana_in_anii_70

Cred că, dacă aș îndrăzni să fiu cu desăvârșire sinceră, ar trebui să mărturisesc că târgurile de carte mă înspăimântă. Sau cel puțin că acesta a fost sentimentul pe care mi l-a trezit primul și cel mai mare dintre ele la care am participat: cel de la Frankfurt. Era cu 15 ani în urmă și eram invitată pentru lansarea versiunii germane a romanului meu Sertarul cu aplauze. În registru logic nu puteam să mă îndoiesc de faptul că e vorba despre un moment fast, că ar trebui să fiu fericită privindu-mi portretul în standul editurii alături de coperta mare,  cât un perete, a cărții mele, cu titlul puțin schimbat: Die Applausmachine. Și totuși, plimbându-mă, în așteptarea lansării, de-a lungul zecilor de kilometri de rafturi cu volume și de tarabe de cărți, simțeam cum crește în mine o spaimă gata să se rostogolească într-o criză de depresiune. Căci concluzia firească și de bun simț – născută de sutele de mii de nume de autori înscrise pe coperte care mai de care mai lucioase, mai colorate, mai cartonate, ce încercau să-mi rețină atenția – era inutilitatea adăugării încă unei cărți nesfârșitului șir. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Un nenoroc mai mic

blandiana nou

Printre expoziţiile internaţionale pe care le-a găzduit de-a lungul anilor Memorialul Sighet a fost una care m-a marcat profund prin felul în care m-a obligat să mă gândesc, oarecum comparativ, la destinul popoarelor. Expoziţia se numea „Exterminarea elitelor poloneze” şi era despre Katyń. Îmi amintesc cum, privind-o, nu m-am putut împiedica să mă gândesc – nu fără să mă întreb dacă ceea ce fac nu este cumva o blasfemie – că, poate, noi suntem un popor fericit. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fericirea pierdută a comunicării

bland sept (1)

Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Libertatea invizibilă

COPYRIGHT 2008 ARTISTA PHOTO AGENCY

Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.

Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Cum se scrie un poem?

blandiana2

Este o întrebare care mi-a fost pusă cândva de o fetiţă, o elevă întâlnită într-una din multele întâlniri organizate pe vremuri în şcoli, şi, înainte de toate, trebuie să observ forma corectă a întrebării: se scrie, nu este scris. Nu eu îl scriu pe el, el mă scrie pe mine. Cine este el – poemul sau cel care hotărăşte ca poemul să vină pe lume – este greu de spus. Cel mai simplu ar fi să spun Dumnezeu. Dar intensitatea şi ambiguitatea poeziei este atât de similară cu intensitatea şi ambiguitatea rugăciunii, încât răspunsul ar fi aproape pleonastic. În orice caz, a trecut de mult vremea când credeam că mă exprim cu ajutorul scrisului. Acum accept să mă las exprimată de altcineva, chiar dacă sper că acesta poate fi uneori chiar eu însămi. Citește în continuare →