Etichetă / Ana Blandiana

de VATRA

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie (II)

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. A treia perioadă, „vîrsta neliniștii”, stă sub semnul meditației melancolice, al constatărilor triste, al întrebărilor fără răspuns. În locul Naturii exaltate avem aici ipostaze ale apei, ca mare, în principal, ca ocean, ca fluvii, chiar ca mlaștini, apoi figuri ale unor construcții umane destinate eternității, dar care mărturisesc despre precaritatea a tot ce e omenesc: ruine de monumente („Triumfale nisipuri/ Curgînd din ruine…”), catedrale, castele, temple pustii („Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară”). Zeii sunt „uscați de soare”, „morți” și apare ca leitmotiv figura șarpelui, poate tocmai pentru că e una a ambivalenței – viclenie, înșelăciune, otravă, dar și renaștere, înțelepciune, vindecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier  (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).

Citește în continuare →
de VATRA

Mihai Andrei Lazăr – Despre diferite tipuri de libertate

Apărut la șapte ani după publicarea Falsului tratat de manipulare, unde miza majoră era configurarea unui portret al României, noul volum al Anei Blandiana, Soră lume*, își propune să evoce o serie de călătorii în străinătate, prin supratema care vertebrează întreaga arhitectură textuală, întâlnirea autoarei cu alteritatea, din dorința mărturisită de a înțelege o lume care, finalmente, își rămâne sieși incomprehensibilă: „Acum este vorba despre lume. […] Pentru că ceea ce voiam să aflu mereu a fost nu numai cum este, ci și de ce este cum este. Iar la această întrebare nici ea, lumea, nu știe să răspundă.” (p. 9). Călătoriile în străinătate rememorate vor fi reținute numai în măsura în care au impact formativ asupra ființei, conducând la repoziționări în raport cu propria identitate națională. Ca interval temporal, itinerariile acoperă atât perioada comunismului românesc, cât și perioada postdecembristă. Privite retrospectiv, sentimentele autoarei din timpul regimului dictatorial sunt surprinse într-o nouă lumină, prin relaționarea cu prezentul istoric.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Trei scrisori și o meditație

Nu mă îndoiesc că orice carte este o carte de amintiri, literatura nu este de fapt decât un alt nume al memoriei. Cu atât mai mult o carte mărturisită de memorii. Nimic mai simplu, s-ar părea: scrii ceea ce îți aduci aminte. Dar ce îți aduci aminte? Ce nu cât. Pentru că îți aduci aminte, evident, doar o parte din ceea ce a fost. Dar se poate întâmpla să îți aduci aminte și ceva diferit de ceea ce a fost? Memoria își ia libertatea de a selecta, iar selecția este făcută în funcție de starea de spirit și de ideile de atunci și de acum (ceea ce nu e nici pe departe același lucru) ale celui care își amintește. Iar valoarea, sensul, farmecul, arta cărții de memorii se naște din relativitatea aflată în continuă mișcare a acestei selecții, din golurile și plinurile căreia se naște nu numai construcția amintirii, cu portretele personajelor pe care le conține, ci și portretul celui ce își amintește.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Alexandrescu – schiță de portret (II)

Ana BLANDIANA

Căderea în sus

Una dintre întrebările care timp de decenii mi s-au pus atât în ţară cât şi  în străinătate, atât înainte de 89 cât şi după,a fost: De ce nu am ales libertatea?  De ce nu am rămas în străinătate? De ce nu am optat pentru exil? Şi, deşi eu însămi nu mi-am pus niciodată problema acestei opţiuni, întrebarea m-a obsedat nu sub forma îndoielii,ci a curiozităţii („cum ar fi fost dacă?”), iar obsesia m-a făcut să mă simt înrudită, într-un mod aproape patetic, cu cei care de-a lungul secolului trecut, înainte sau după război, au decis să-şi părăsească ţara, fără garanţia că se vor putea întoarce vreodată acasă. Pentru că accentul existenţial al noţiunii de exil nu se pune pe acţiunea de a pleca, ci pe imposibilitatea acţiunii de a te  întoarce. Printre cele mai sfâşietoare momente pe care le-am trăit în viaţă au fost cele în care – întorcându-mă acasă după  participarea la un festival de poezie la care ajunsesem aproape prin absurd –  am fost condusă la gară de prieteni din exil, de care m-am despărţit plângând, şi eu şi ei, nu numai pentru că nu ştiam dacă ne vom mai revedea vreodată, ci şi pentru că lor le era milă de mine că mă întorc şi mie mi-era milă de ei că n-o pot face.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Sora Maria de la Providenza

Sora Maria de la Providenza a fost la început o poveste. O poveste pe care ne-a spus-o pictorul Eugen Drăguțescu în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți, făcuți de poetul Ion Sofia Manolescu, care ni-i și servea cu un prosop legat peste pantaloni pe post de șort de bucătărie. Era o atmosferă de prietenie veselă, cu inima ușoară, ca de elevi în vacanță, deși între noi și amfitrion era o diferență de vârstă de cel puțin un sfert de secol. Dar empatia și senzația că suntem făcuți din aceeași făină și ne simțeam bine împreună fuseseră atât de spontane, încât aveam senzația că ne cunoșteam de o viață. De fapt, Ion Sofia Manolescu, pentru prima oară în străinătate, era musafirul fostului coleg de liceu, în casa căruia, în lipsa soției suedeze a acestuia, plecată pentru câteva săptămâni în țara de baștină, funcționa pe post de bucătar. În ceea ce ne privește, trebuia să îi predăm lui Eugen Drăguțescu o scrisoare din partea fratelui său bolnav de la București, urmând să ne întoarcem cu medicamentele cerute prin ea. Îi telefonasem, deci, ca să-i predăm mesajul și fusesem invitați la masă cu bucurie și cu precizarea că nu vom fi singuri, ci că ne vom întâlni cu un coleg. Un coleg a cărui voce nu o recunoșteam deși îi auzeam strigătele prietenești la auzul numelor noastre.

Citește în continuare →
de VATRA

Ioana Boștenaru – Elogiul nedespărțirii

Poezia de dragoste are o tradiție aparte în literatura română. De cele mai multe ori e legată de experiența autorilor, care se subordonează volitiv propriilor sentimente, reușind să scrie poate cele mai valoroase poeme despre ritualuri erotice, împliniri sau eșecuri și pierderi. În ceea ce privește postularea celor din urmă, nu e necunoscut faptul că trecerea în neființă a apropiaților a reprezentat o sursă de inspirație pentru poeți, un exemplu sugestiv fiind volumul publicat în anii ’80 de Ileana Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo”: ”Privesc cum plouă prin geamul uşor aburit/ se fac mii de cercuri în balta de pe şosea/ nu se mai opreşte, geme pămîntul de apă/ vai, Doamne, cum o plouă pe sora mea/ din ploaia asta rece nu mai scapă./ Cum nu mai scapă? îmi spune un glas,/ sora ta a scăpat pentru totdeauna/ de vremea asta rea şi schimbătoare/ nu te mai teme, nu i se-ntîmplă nimic —/ dar eu mă rog smerită să fie iarăşi soare.” Citește în continuare →

de VATRA

Ana Blandiana – „Cea mai grea noapte din viaţă”

Când, acuzând conducerea International PEN de elitism și încălcare a drepturilor omului, unul dintre vorbitori a propus un vot imediat pentru mutarea sediului organizației de la Londra la Tokio, am realizat că pledoaria pentru limba spaniolă nu fusese decât un mijloc de captatio benevolentiae și că lucrurile se legau între ele și căpătau sens. Numeroasele centre de limbă spaniolă din America de Sud, prezente la congresul de la Guadalajara, flatate de propunerea celei de a treia limbi oficiale, chiar dacă nu se putea realiza, urmau să voteze pentru mutarea International PEN de la englezii care se opuseseră propunerii la japonezul care o făcuse. Ceea ce se petrecea era atât de sfruntat și de sfidător încât era imposibil să excluzi premeditarea, iar, odată acceptată, premeditarea nu putea fi expresia unei simple lupte pentru putere sau a ciocnirii unor ambiții, a unor orgolii. Și atunci despre ce era vorba? Citește în continuare →

de VATRA

Ana Blandiana – Corectitudinea politică contra International PEN

La Guadalajara nu mă aștepta nimeni. Știam numele hotelului, dar nu era nici un taxi, nici un autobuz, fuseseră luate înainte de ieșirea mea, observasem și mă mirasem că la coborârea din avion toată lumea se grăbea. Nu-mi rămânea decât să aștept, gândindu-mă că este o bună încheiere a unei atât de aventuroase călătorii. Ce-ar fi putut să mi se mai întâmple? De altfel, nu avea cum să mă aștepte cineva, din moment ce nu sosisem după program și mesajul pe care îl lăsasem pe un telefon al congresului era puțin probabil că-și atinsese scopul. Și totuși, peste vreo jumătate de oră a apărut agitat Alexandre Blokh, care avea aerul că nu-i vine să creadă că mă vede, care aflase că am plecat de la București de trei zile și – fără nici o veste, sau cel puțin explicație, a nesosirii mele –  se gândea la cele mai catastrofale posibilități, iar acum, cu câteva ore înainte de a trebui să intru în program, venise pur și simplu să vadă dacă n-a mai apărut o informație. Citește în continuare →

de VATRA

Ana Blandiana – „Așa-i trebuie, dacă a vrut să fie celebră!”

Dintre toate răspunsurile posibile la întrebarea „Ce înseamnă popularitatea pentru un scriitor?” primul care îmi vine în minte este „Nemulţumirea colegilor”. Ţin încă minte cum – cu mulţi ani în urmă, pe vremea când mai existau frecvente întâlniri între scriitori şi cititori – nu reuşeam să mă bucur de aplauze de teamă că ar putea fi mai lungi decât ale colegilor mei, după cum nu voi uita niciodată şocul pe care mi l-a produs aflarea replicii (menţionată în Cartea Albă a Securităţii, vol. V) a unei colege în legătură cu interdicţia de a mai fi publicată care mă lovise: „Aşa-i trebuie, dacă a vrut să fie celebră!” Absurdă şi sfâşietoare în contextul respectiv, fraza mi-a lăsat în urma ei, în afară de tristeţe, întrebarea: Am vrut vreodată să fiu „celebră”? Există vreo legătură între eventuala dorinţă a scriitorului de a fi cunoscut şi popularitatea lui? Trebuie să facă scriitorul pentru asta şi altceva în afară de a scrie? Citește în continuare →