Iulian Boldea – Poezie feminină. Trei secvențe

S-a vorbit destul de mult la noi despre literatura feminină, critica literară nefiind indiferentă la această temă încă din perioada interbelică, de când vizibilitatea scriitoarelor a sporit, chiar dacă au existat și atunci, cum mai există și azi, puseuri peiorative, minimalizatoare sau lipsite de necesare nuanțe. Lovinescu, de pildă, trasează particularitățile literaturii feminine în opoziție cu cele ale literaturii scrise de bărbați: instinctualitate, sentimentalism, senzualitate, pudoare, lirism, fragilitate, mister feminin și, mai ales, subiectivitate. În articolul Notă asupra literaturii noastre feminine, publicat în  ,,Revista Fundațiilor Regale”, nr. 7, iulie 1939 E. Lovinescu operează o serie de distincții necesare și pertinente între cele două literaturi, masculină și feminină: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină – fără a mai pomeni și de literatura feministă, al cărei caracter tendențios și programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepția strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – „O libertate care nu e întrebuințată este un păcat de moarte”

(Interviu acordat revistei Elipsis din Ecuador)

1. Credeți că poezia dvs. ar fi putut lua o altă direcție dacă nu ar fi fost impus realismul socialist creatorilor români și, în general, ai Europei de Est? Cum v-a afectat scrisul faptul că opera dvs. a fost interzisă de trei dictaturi comuniste?

Mi-am pus și eu uneori această întrebare care, de fiecare dată, îmi dădea un fel de perplexitate, în sensul că descopeream că nu am destulă imaginație ca să mă imaginez evoluând într-o lume căreia nu eram obligată să mă opun. Nu mă refer la realismul socialist, care a fost refuzat de întreaga mea generație, devenise ridicol și își pierduse puterea de reprimare care funcționase dramatic în primele decenii de după război. Mă refer de hărțuielile cenzurii în mijlocul cărora am crescut și m-am format și care, în mod evident, m-au influențat. Paradoxal însă, această influență nu a fost de natură să-mi diminueze elanul creator, nici forța vitală descărcată în scris, ci mai curând aș putea spune că le-a potențat, în sensul că represiunea a declanșat împotrivirea și m-a obligat să continui și să nu renunț.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – Cuvinte despre cuvinte

Istoria poeziei nu este decât istoria luptei dintre ce și cum, o istorie cu atât mai fericită cu cât rezultatul luptei este mai nedecis, cu cât raportul de forțe este mai apropiat de egalitate*. De la facerea lumii, poeții sunt împărțiți în două aripi, revendicându-se de la unul sau de la altul din cei doi termeni, această apartenență neînsemnând propriu-zis o opțiune, ci o prioritate. Există poeți pentru care cum se cuprinde în ce, decurge din el, așa cum forma și culoarea fructului decurg din necesitatea aducerii pe lume a sâmburelui; după cum există poeți pentru care arta nu e decât „o căutare și o experiență de limbaj”, „o anumită ordine a cuvintelor” (G. Picon) și în ochii acestora, firesc, ce nu este decât o neglijabilă cantitate cuprinsă în larga sferă inventată de cum. De fapt, iată chiar un verb pe care l-am putea folosi ca pe o hârtie de turnesol: în timp ce primii nu inventează, ci caută și extrag, ca pe un rău necesar, ca pe un fatal compromis cu materia, expresia materială a stării de neexprimat – frumusețea nefiind decât nesigurul raport între spus și nespus – pentru ceilalți arta este continuă invenție de  ingenioase jocuri, dibace artificii. A inventa este pentru unii un păcat de moarte, iar pentru alții orgoliu creator…

Citește în continuare →

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie (II)

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. A treia perioadă, „vîrsta neliniștii”, stă sub semnul meditației melancolice, al constatărilor triste, al întrebărilor fără răspuns. În locul Naturii exaltate avem aici ipostaze ale apei, ca mare, în principal, ca ocean, ca fluvii, chiar ca mlaștini, apoi figuri ale unor construcții umane destinate eternității, dar care mărturisesc despre precaritatea a tot ce e omenesc: ruine de monumente („Triumfale nisipuri/ Curgînd din ruine…”), catedrale, castele, temple pustii („Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară”). Zeii sunt „uscați de soare”, „morți” și apare ca leitmotiv figura șarpelui, poate tocmai pentru că e una a ambivalenței viclenie, înșelăciune, otravă, dar și renaștere, înțelepciune, vindecare.

Citește în continuare →

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier  (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).

Citește în continuare →

Mihai Andrei Lazăr – Despre diferite tipuri de libertate

Apărut la șapte ani după publicarea Falsului tratat de manipulare, unde miza majoră era configurarea unui portret al României, noul volum al Anei Blandiana, Soră lume*, își propune să evoce o serie de călătorii în străinătate, prin supratema care vertebrează întreaga arhitectură textuală, întâlnirea autoarei cu alteritatea, din dorința mărturisită de a înțelege o lume care, finalmente, își rămâne sieși incomprehensibilă: „Acum este vorba despre lume. […] Pentru că ceea ce voiam să aflu mereu a fost nu numai cum este, ci și de ce este cum este. Iar la această întrebare nici ea, lumea, nu știe să răspundă.” (p. 9). Călătoriile în străinătate rememorate vor fi reținute numai în măsura în care au impact formativ asupra ființei, conducând la repoziționări în raport cu propria identitate națională. Ca interval temporal, itinerariile acoperă atât perioada comunismului românesc, cât și perioada postdecembristă. Privite retrospectiv, sentimentele autoarei din timpul regimului dictatorial sunt surprinse într-o nouă lumină, prin relaționarea cu prezentul istoric.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – Trei scrisori și o meditație

Nu mă îndoiesc că orice carte este o carte de amintiri, literatura nu este de fapt decât un alt nume al memoriei. Cu atât mai mult o carte mărturisită de memorii. Nimic mai simplu, s-ar părea: scrii ceea ce îți aduci aminte. Dar ce îți aduci aminte? Ce nu cât. Pentru că îți aduci aminte, evident, doar o parte din ceea ce a fost. Dar se poate întâmpla să îți aduci aminte și ceva diferit de ceea ce a fost? Memoria își ia libertatea de a selecta, iar selecția este făcută în funcție de starea de spirit și de ideile de atunci și de acum (ceea ce nu e nici pe departe același lucru) ale celui care își amintește. Iar valoarea, sensul, farmecul, arta cărții de memorii se naște din relativitatea aflată în continuă mișcare a acestei selecții, din golurile și plinurile căreia se naște nu numai construcția amintirii, cu portretele personajelor pe care le conține, ci și portretul celui ce își amintește.

Citește în continuare →

Sorin Alexandrescu – schiță de portret (II)

Ana BLANDIANA

Căderea în sus

Una dintre întrebările care timp de decenii mi s-au pus atât în ţară cât şi  în străinătate, atât înainte de 89 cât şi după,a fost: De ce nu am ales libertatea?  De ce nu am rămas în străinătate? De ce nu am optat pentru exil? Şi, deşi eu însămi nu mi-am pus niciodată problema acestei opţiuni, întrebarea m-a obsedat nu sub forma îndoielii,ci a curiozităţii („cum ar fi fost dacă?”), iar obsesia m-a făcut să mă simt înrudită, într-un mod aproape patetic, cu cei care de-a lungul secolului trecut, înainte sau după război, au decis să-şi părăsească ţara, fără garanţia că se vor putea întoarce vreodată acasă. Pentru că accentul existenţial al noţiunii de exil nu se pune pe acţiunea de a pleca, ci pe imposibilitatea acţiunii de a te  întoarce. Printre cele mai sfâşietoare momente pe care le-am trăit în viaţă au fost cele în care – întorcându-mă acasă după  participarea la un festival de poezie la care ajunsesem aproape prin absurd –  am fost condusă la gară de prieteni din exil, de care m-am despărţit plângând, şi eu şi ei, nu numai pentru că nu ştiam dacă ne vom mai revedea vreodată, ci şi pentru că lor le era milă de mine că mă întorc şi mie mi-era milă de ei că n-o pot face.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – Sora Maria de la Providenza

Sora Maria de la Providenza a fost la început o poveste. O poveste pe care ne-a spus-o pictorul Eugen Drăguțescu în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți, făcuți de poetul Ion Sofia Manolescu, care ni-i și servea cu un prosop legat peste pantaloni pe post de șort de bucătărie. Era o atmosferă de prietenie veselă, cu inima ușoară, ca de elevi în vacanță, deși între noi și amfitrion era o diferență de vârstă de cel puțin un sfert de secol. Dar empatia și senzația că suntem făcuți din aceeași făină și ne simțeam bine împreună fuseseră atât de spontane, încât aveam senzația că ne cunoșteam de o viață. De fapt, Ion Sofia Manolescu, pentru prima oară în străinătate, era musafirul fostului coleg de liceu, în casa căruia, în lipsa soției suedeze a acestuia, plecată pentru câteva săptămâni în țara de baștină, funcționa pe post de bucătar. În ceea ce ne privește, trebuia să îi predăm lui Eugen Drăguțescu o scrisoare din partea fratelui său bolnav de la București, urmând să ne întoarcem cu medicamentele cerute prin ea. Îi telefonasem, deci, ca să-i predăm mesajul și fusesem invitați la masă cu bucurie și cu precizarea că nu vom fi singuri, ci că ne vom întâlni cu un coleg. Un coleg a cărui voce nu o recunoșteam deși îi auzeam strigătele prietenești la auzul numelor noastre.

Citește în continuare →