Debutul în volum al lui Gabriel Macsim cu Vezi mâinile mele*, o colecție de șapte proze scurte, prezență pe care o regăsim de altfel și în două dintre antologiile de proză scurtă Kiwi (coord. Marius Chivu, Polirom, 2021/2022), poate părea eterogen, dat fiind faptul că regăsim o gamă variată de texte, de la distopie tehno-religioasă și povești cu și despre „spații de fericire” („singularități individualizate ale continuumului spațio-temporal”), pierdere, nebunie, OZN-uri și extratereștrii, până la moaște, morți și vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase sau la întâlnirile de-a dreptul terifiante cu birocrația. Surprinzător, Gabriel Macsim oferă totuși coerență acestui amalgam, pe de o parte prin faptul că avem câteva constante tematice, , iar pe de altă parte, prin scriitura destul de bine condusă de la un capăt la celălalt. Ce-i drept, după lectura întregului volum, rămâne senzația că autorul nu s-a hotărât dacă își dorește să exploreze scenarii SF, un așa-zis „gen minor” prin care însă aprofundează teme „mari”, sau să rămână la iscodiri ale experienței cotidiene, aparent nesemnificativă, acel „miraculos ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi”, cum îl numea Alexandru Mușina.

Dacă poveștile din prima categorie sunt mai degrabă previzibile și cam fade (mă refer în principiu la Vezi mâinile mele și Spre lumină), deși au ca miză prin registrul adoptat senzaționalul, cu toată inovația și alăturările atipice (de exemplu BOR și hi tech), cele din a doua categorie sunt excelente. Nu le-aș numi nici pe primele două menționate slabe, pentru că ar fi nedrept, scriitura lui Macsim, în termenii procesualității, fiind destul de consecventă, doar că nu este ușor să te duelezi cu maeștrii genului SF/fantasy care, de altfel, au și acaparat cinematografia mainstream cu distopii (un alt exemplu „clasic” al unui regim totalitar religios este portretizat de Margaret Atwood în Povestea slujitoarei) și cu scenarii ce au în centru interacțiunile cu extratereștri, care mai de care mai spectaculoase și terifiante. Apoi, dacă cel mai mare atu al autorului este privirea microscopică (Florin Iaru), ce devoalează feliile de (i)realitate, ca mai apoi să ofere contururi inefabilului, tematica SF și întreaga serie a denumirilor tehno – tubejet, brainphone, iBOR-catedrala, q-tabletă, jetport, q-computer, food-net-delivery, mob-taxi ș.a. – care o însoțesc pălesc prin comparație.

Ceea ce îi reușește foarte bine lui Gabriel Macsim este glisarea de la ceea ce numim convențional perspectivă „realistă” și, pe cale de consecință, credibilă, înspre zonele absconse, imperceptibile pentru ochiul indiferent, acele momente de ruptură în care legile naturale par suspendate. Prozatorul nu se mulțumește doar să scruteze absurdul din mica și banala existență de zi cu zi, ci își pune personajele față în față cu miraculosul sau cu straniul, pentru ca apoi, într-un registru mai degrabă cinic, fără prea multe menajamente, din care mai răsare însă și câte o doză de duioșie, să le surprindă reacțiile, dar mai ales limitele. Gabriel Macsim are instrumentele necesare pentru a reda încercările stângace, uneori de-a dreptul ridicole, ale ființei umane de a raționaliza și interioriza, de a conferi sens și logică sau, dimpotrivă, de a decoda într-o cheie mistică, irațională, care ia forma unei credințe facile, ori de a apela la negarea faptelor și autoamăgirea naivă – mai pe șleau, la iluzionatul/mințitul cu grație atunci când este pusă să se holbeze în/la abis. Și acesta nu-i un lucru ușor. Prozele Mesaj de întâmpinare, Axolomul, Icoana Maicii Domnului, Cineva va muri și Liniște,în forme și dozaje diferite și deloc repetitiv, susțin cele afirmate mai sus.

Icoana Maicii Domnului este o mică bijuterie care, într-adevăr, cum afirma Florin Iaru pe coperta a patra, probează un „prozator complet, insolit, neiertător…”. Eșafodajul pe care își construiește proza este relativ simplu: o bătrânică răcită, care adoarme în biserică în timp ce așteaptă să ajungă la icoana făcătoare de minuni, se trezește singură și pe întuneric, pentru ca apoi să se întoarcă acasă și să descopere la știri că a fost martora unei „apariții” neașteptate și neelucidate, prezentată cu emfaza și în tonurile alarmiste cu care programele de știri ne-au obișnuit deja, care a avut loc în biserică chiar când ea picotea. Intarsiile care transformă textul dintr-o poveste mai mult sau mai puțin banală într-una surprinzătoare, o adevărată reușită din punct de vedere stilistic, sunt seria de coincidențe, măiestria descrierilor, și, mai ales, inserțiile onirice: „Își pune brațele în jurul genții și își lasă capul într-o parte, sprijinindu-l de spătarul scaunului (…) De obicei, după ora unsprezece, rândul se rărește. Oamenii preferă să revină a doua zi, să reia calvarul statului la coadă, al îmbrâncelilor și vorbelor grele aruncate printre dinți. Păcătoși înșirați pe zeci de rânduri la Judecata de Apoi, sub privirile necruțătoare ale arhanghelilor plutind ușor, aproape de tavan, în fața altarului. (…) Sunetele asurzitoare ale trâmbițelor umplu văzduhul. Pământul duduie sub copitele cailor, ca și cum animalele ar galopa pe pielea întinsă a unei imense tobe. (…) Când ultimul călăreț, scheletul din spatele calului galben-verzui, se oprește lângă ceilalți trei, Maria se prinde cu mâinile de scaun înainte de a se prăbuși, iar bărbatul cu balanța își umflă pieptul, ridică bărbia spre cer și slobozește un urlet pe cât de scurt, pe atât de teribil. Bătrânei îi cade geanta din poală, izbindu-se înfundat de podeaua acoperită de covorul persan. Clipește pentru a se lămuri unde se află” (pp. 56-57).

Mai mult chiar, fiind concentrată într-un spațiu atât de restrâns, radiografierea unei anumite categorii sociale autohtone pe care o face Gabriel Macsim este cu atât mai prețioasă. De altfel, întregul volum are și această miză, a surprinderii metehnelor societale atât la nivel instituțional, cât și individual, metehne pe care cititorii le vor recunoaște fără prea mare greutate, astfel că nivelul identificării este unul destul de ridicat. Se poate sesiza o preponderență a autorului atât pentru straniu și absurd, „cazuri neobișnuite, la limita paranormalului cu fantezia”, cum spunea Marius Chivu pe coperta a patra, cât și pentru probleme mai delicate, precum tradițiile și dogmele religioase, respectiv nevoia disperată a omului de a-și explica (și accepta) moartea proprie sau a celor dragi. Apoi, în mod consecvent, în substrat sau cât se poate de direct, există în textele lui Gabriel Macsim, într-un mod mai degrabă ironic, o critică a instituției religioase care-și uită principiul fundamental pe care a fost construită: creștinismul (și valorile inerente, precum dragostea, acceptarea, toleranța), și care devine din Biserică o Bancă, iar apoi își umilește credincioșii prin tot felul de strategii care mai de care mai mercantile. Autorul nu escamotează – fie că vorbim de instituții sau de făcătorii de minuni de toate felurile, mai orientalizați sau mai locali – nici eterna naivitate umană și nevoia disperată după miracole care să rezolve problemele cât se poate de concrete sau îmbulzirea agresivă a oamenilor pentru o fărâmă de supranatural, fie el sub forma unui oscior sau a unui alt tip de obiect magic. În Axolotul este explorată și un alt fel de credință, aceea care ia forma refuzului de a accepta așa-zisele evidențe, de a crede până la capăt, într-o proză despre boală și familie, care dozează excelent umorul cu tragicul.

Nu puteam încheia fără să spun câteva vorbe și despre Cu „cs”, nu cu „x”, o odă adusă disperării maxime pe care a simțit-o orice român care a avut de-a face cu dragul nostru sistem birocratic. În acest caz, excepțiile nu fac decât să întărească regula. Absurdul situației și dimensiunea fantastică, în mod paradoxal, pe tonalități care îmbină două rețete cunoscute – Kafka și Harms – nu fac decât sporească credibilitatea unui asemenea caz. O lectură savuroasă, care îmbină puseuri de umanitate și empatie cu o doză bună de sarcasm și cinism. Așteptăm, așadar, cu interes a doua carte a lui Gabriel Macsim, anunțată deja de Florin Iaru pe coperta a patra.

________________________

* Gabriel Macsim, Vezi mâinile mele, Polirom, Iași, 2023, 190 pp.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 21-22]