Frica și neputința de a construi un viitor duc la golirea lumii de sens și la resemnare. Este ideea de la baza romanului Refugiul timpului, scris de Gheorghi Gospodinov între Brexit și invazia Ucrainei, publicat în 2020 în Bulgaria, tradus în română de Mariana Mangiulea Jatop și apărut la Pandora Anansi contemporan (2023). Romanul a fost distins cu Internațional Booker Prize în 2023. Într-o Elveție neutră, o țară unde te duci să mori, Gaustin deschide „prima clinică a trecutului”, unde bolnavii de Alzheimer au posibilitatea de a-și reconstitui viața din bucăți, în scop terapeutic. Acest spațiu securizant devine, treptat, o soluție-refugiu pentru întreaga Europă care preferă mersului înainte întoarcerea în diferite perioade ale secolului XX. Convingător prin originalitate, prin complexitatea construcției și a sferei tematice abordate, Gospodinov propune un roman provocator, care nu are cum să-și lase cititorii indiferenți, măcar prin varietatea de întrebări pe care le ridică.

Spațiul central al romanului îl reprezintă trecutul și aspectul său proteic/problematic în sens istoric și politic – cititorul simte că încă există ideologii (periculoase, amenințătoare) care încearcă să învie epoci apuse – „Atât timp cât îți amintești, ții trecutul deoparte (…) Cât timp focul memoriei rămâne aprins, tu ești stăpânul. Dacă începe să se stingă, urletul fiarelor va fi mai puternic și ele se vor apropia tot mai mult. Haita trecutului. Cu cât e mai puțină memorie, cu atâta e mai mult trecut. Puțin înainte de sfârșit timpurile se vor amesteca” (din însemnările lui Gaustin).

Gaustin, personajul central al cărui nume este o combinație între Garibaldi și Sfântul Augustin – „nume care adună teologia timpurie și spiritul revoluționar târziu”, pare inițial preocupat de pacienții bolnavi de demență/Alzheimer, apoi se schimbă, devine interesat de profit și de glorie, apare și dispare după bunul plac, este un terapeut-filosof fantomatic, care știe să-și capitalizeze ideile. Caustic, cinic, el se opune naratorului (un scriitor bulgar divorțat, născut la sfârșitul anilor ʼ60), care pare mai degrabă un moralist naiv, nostalgic la rândul lui, dar nu lipsit de luciditate, mult mai echilibrat și mai reținut în fața „marilor proiecte” ale dublului său, Gaustin (ambii sunt atașați de Muntele vrăjit). Gaustin pare inventat de naratorul care îi devine asistent, responsabil cu povestirile; „doar tu ești cel care m-a inventat”, spune Gaustin, iar naratorul revine la final: „Nu-mi mai aduc aminte dacă eu l-am inventat pe Gaustin sau el pe mine. A existat cu adevărat o astfel de clinică a trecutului sau a fost doar o idee, o însemnare într-un caiet, o bucată de ziar ce mi-a căzut în mâini cu totul întâmplător? Și oare toate acestea legate de venirea trecutului s-au întâmplat sau încep de mâine…”.

Treptat, proiectul lui Gaustin se extinde și ocupă întreaga clădire de pe Heliosstrasse, se fac spații pentru anii ʼ40 și ʼ50, ulterior apare ideea construirii unui întreg oraș unde există cartiere destinate diferitelor intervale temporale și chiar un sat, satul Alzheimer, de unde la un moment dat evadează un pacient, Singuraticul alergător, care, la întoarcere, crede că realitatea exterioară satului Alzheimer este un experiment al viitorului. Gaustin profețește un soi de demență globală, așa că apare ideea deschiderii de clinici ale trecutului și pentru cei sănătoși și se pune prima oară problema etică – e bine sau nu să-i amestecăm pe cei bolnavi cu cei sănătoși?

Micile narațiuni existente în roman, care au în centru personaje simbolice, dizidenți bolnavi, torționari, supraviețuitori de la Auschwitz, cu traume și povești personale, constituie o istorie paralelă, neglijabilă în fond. Oamenii care-și pierd memoria vin la clinica lui Gaustin (de la Zürich) pentru a locui în trecutul lor (trebuie „să creăm un spațiu sincronizat cu trecutul lor interior”, spune Gaustin): Mircea din Turnu Măgurele ține minte doar ceea ce nu i se întâmplase; Domnul N, ca să existe, simte nevoie să fie în memoria cuiva și, cum nu mai are pe nimeni, după ce își studiază dosarul, se întâlnește periodic cu agentul care îl urmărise, domnul A. Între cei doi se creează o conexiune aproape sentimentală, dl A îi oferă detalii despre viața personală în timp ce se confesează el însuși. Aflăm că dl A trăise „suferințele scriitorului” în timp ce-și redacta rapoartele, constatând „cât de profund necinematografică este viața”, că lipsesc acțiunile din filme și că nu are cu ce să umple paginile.

Satira politică (în formă distopică) începe atunci când se ajunge la „referendumul pentru trecut” în Europa, fiecare stat trebuie să aleagă un interval temporal anume (se acumulează aici în câteva pagini toate stereotipiile naționale), harta Europei ajunge să fie dominată de anii ʼ80; avem o Europă obosită, incapabilă să mai găsească resurse pentru viitor, o Europă ai cărei tineri optează și ei pentru trecut. Deși nu le-au trăit, ei votează în număr mare pentru deceniile din secolul XX („Un conservatorism de factură nouă, un sentimentalism nou, o nostalgie inculcată se transmiteau din generație în generație”).

Trama cărții – idee originală, întoarcerea în timp semnalează absența unui viitor – acoperă cartografierea secolul XX, atâta cât rămâne în memoria indivizilor sau a națiunilor – evenimente istorice mixate cu sentimentalisme retro, peste care tronează dorința oamenilor de a-și recăpăta tinerețea și micile plăceri, kitschul se ridică la suprafață, influențând decisiv voturile de la referendum, dincolo de politic sau de economic: „Banalul iese mereu triumfător, trivialitatea și barbarii săi, mai devreme sau mai târziu, năvălesc și cuceresc imperiile ideologiilor zdrobitoare. (În Germania) marii învingători ai referendumului erau Falco, Nena, Alphaville, întreaga echipă de fotbal a RFG-ului din anii ʼ80, barba lui Breitner, tinerii Becker și Steffi Graf (…) Dallas, Dirty Dancing, Michael Jackson… ”. În Bulgaria, unde naratorului revine pentru o vreme, bătălia politică se dă între socialiști și naționaliști (Mișcarea pentru Socialism și Voinicii Bulgari, care după referendum fac o alianță), ale căror mitinguri reînvie toată recuzita specifică: pe de o parte cravate roșii, apelative („tovarășe”) și lozinci, costume gri, actori nostalgici, figuri emblematice scoase de la naftalină (Dimitrov) de orchestratori pricepuți ca afaceristul Demby (care câștigă de pe urma reconstituirilor) sau ilicul și ițarii pe de altă parte, costumele tradiționale din toate zonele Bulgariei, hore, cântece populare, alte apelative („bade”). Limba n-are memorie, ea suportă orice. Nu se știe dacă isteria colectivă poate fi supusă unui diagnostic sau e doar mecanism economic: „Cu cât o societate uită mai mult, cu atât cineva produce, vinde și umple cu un surogat de memorie nișele astfel eliberate… memorie după necesități și cerere”.

Trecutul văzut (inițial) idilic capătă forme monstruoase, societățile se polarizează, apar nemulțumiri și revolte – „Tot felul de vremuri se rostogoleau pe străzile continentului, se amestecau și aveau loc simultan”; „Trecutul porni ca un râu care își iese din matcă și se revarsă peste tot în jur”; „Lumea se întorcea la starea inițială de haos, dar nu acela inițial aflat la originea ei, ci la haosul sfârșitului, abundența haotică și crudă a sfârșitului, care avea să înece timpul prezent cu tot ce e viu în el… Bestiile scăpaseră din cuști…”. Încep reconstituirile cât mai autentice, până se ajunge la reproducerea întocmai a asasinării lui Franz Ferdinand de către Gavrilo Princip, motiv al declanșării PRM. Întoarcerea în trecut, care părea că oferă iluzia ordinii prin excluderea imprevizibilului, se dovedește a fi o capcană pe care Europa și-o întinde sieși.

Dimensiunea eseistico-poetico-sociologică (cu accente de metaroman) conține reflecții asupra trecerii timpului, asupra „epopeii imposibile” ( bătălia omului cu bătrânețea și cu moartea, unde nu există eroi salvatori), asupra memoriei individuale și colective (ambele selective), asupra tragismului condiției umane și a supravalorizării tinereții și a „fericirii”, multe dintre ele atribuite lui Gaustin, terapeutul-profet. Pe alocuri apar amintirile/experiențele naratorului de dinainte și de după prăbușirea regimului comunist în Bulgaria – de exemplu vizita din copilărie la mausoleul lui Gheorghi Dimitrov, „marele conducător și dascăl” sau eutanasierea tatălui bolnav de demență.

La final, naratorul însuși începe să-și piardă memoria și identitatea, se confundă cu Gaustin (și cu întreaga Europă amnezică) și se retrage într-o uriașă bibliotecă „pentru că totul, mai devreme sau mai târziu, se transformă în cărți, cum spunea Mallarmé în citatul favorit al lui Borges”. Totul pare a fi deja scris, până și viitorul unui continent pândit de pericolul re-scrierii unei istorii întunecate.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 31-32]