Ediția a XXXIII-a a Festivalului Național de Teatru de la București s-a desfășurat pe parcursul a unsprezece zile (20-30 octombrie 2023) avându-i drept curatori pe Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari. Oferta festivalului a fost deosebit de bogată: lansări de carte, masterclass-uri, comunicări tematice despre colaborarea dintre scenografi și ceilalți artiști implicați în realizarea spectacolelor, momente in memoriam George Banu, dezbateri, expoziții, o secțiune on air cu spectacole și emisiuni realizate de Radio România Cultural și Radio România Actualități, ateliere, spectacole-lectură, instalații și nu în ultimul rând spectacole selectate din teatrele din țară dar și câteva producții din străinătate. Din multitudinea de propuneri mă voi referi doar la trei spectacole – Mass de Fran Kranz, Băieții de zinc după Svetlana Aleksievici și Exod de Marius Ivaškevičius.Mass de Fran Kranz este o coproducție a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și un teatru din București în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Patru actori – Ofelia Popii, Richard Bornoczki, Mihaela Trofimov și Marius Turdeanu – aduc, de o manieră exemplară, în fața publicului, cumplita poveste a confruntării dintre două familii, în care copilul uneia a fost ucis de al celeilalte într-un atac armat într-o școală, atacatorul omorându-și zece colegi, după care s-a sinucis. Spectacolul dens, apăsător prin problematica abordată pune oglinda în fața unei societăți măcinată de boala excesivei violențe, a neputinței de a (mai) ține în frâu adolescenți care și-au pierdut direcția. Totodată, vorbește și despre debusolarea părinților, despre imposibilitatea lor de a comunica cu propriii copii deveniți un soi de autiști emoționali. Cele două mame și cei doi tați distruși de tragedia prin care au trecut încearcă o împăcare într-o situație în care păstrarea calmului, depășirea, lăsarea în urmă a ceea ce s-a întâmplat e mult prea greu de făcut, dacă nu chiar imposibilă.

Cum cu neputință de uitat sunt faptele aduse în fața publicului de cele șapte actrițe din Băieții de zinc după romanul Soldații de zinc al Svetlanei Aleksievici de la Teatrul „L.S. Bulandra”. Regizorul Yuri Kordonsky, care a realizat atât dramatizarea, cât și adaptarea scenică, își dispune actrițele la o masă butucănoasă – care poate la fel de bine să semnifice/însemne un sicriu robust –, de la care ele, introduse fiind în poveste de naratoarea-scriitoare Svetlana, istorisesc întâmplări cutremurătoare. Suntem martori la durerea a cinci mame care și-au pierdut fiii în războiul din Afganistan precum și la sfâșierea interioară a unei asistente medicale, care i-a îngrijit. Fiii s-au întors acasă – cu excepția unuia, care a ucis cu sânge rece și a fost întemnițat – în sicrie de zinc bine sigilate ascunzând trupuri sfârtecate, grămezi de carne cu neputință de recunoscut. Mariana Mihuț este raisoneurul;ea inserează mărturiile, domolind greutatea atmosferei de plumb ce plutește deasupra noastră. Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Porfira Serafim, Mirela Gorea, Camelia Maxim și Rodica Lazăr sunt actrițele care nu interpretează niște personaje, ci prin modularea vocii, prin priviri-hăuri sufletești intense, rătăcite, înlăcrimate, prin gesturi puține, mărunte, neputincioase, prin zvâcnet interior trăiesc tragedia prin care fiecare dintre ele a trecut. Așa încât la sfârșit, deși aplauzele au izbucnit frenetic, cred că ar fi fost mult mai potrivit să păstrăm un moment de reculegere la acest parastas al băieților îmbrăcați în cămăși de zinc.

De la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a venit în festival producția Exod de Marius Ivaškevičius în regia lui Oskaras Koršunovas. Spectacolul este o ilustrare a migrării / deplasării maselor de oameni dintr-o parte în alta a lumii, care trec prin criza dezrădăcinării și dificultatea lor de a se adapta pe un pământ străin, încercând, totodată, să-și păstreze obiceiurile locului de baștină. Exprimarea este (mult prea) neaoșă. De altfel, în vremea din urmă asistăm la o invadare obstinată a scenei cu spectacolul străzii. Un exemplu de comportament sau încercare de îndreptare a „moravurilor”? Muzică live, coregrafie acrobatică (pe alocuri), parodie (adesea), lume, lume, lume, lumini de urmărire / stroboscopice, rostire poticnit-defectuoasă (deseori). Ar fi câteva din caracteristicile acestui spectacol complex, care a încheiat festivalul.

Aflat sub semnul laboratoarelor sensibilului această ediție a Festivalului Național de Teatru a adus în fața spectatorilor „interiorul unor laboratoare” de creație artistică. Prin spectacolele propuse de cei trei curatori, „energia laboratorului” i-a (sur)prins – plăcut/neplăcut? – pe privitori, reușind să stârnească, incite, ațâțe, provoace gânduri, discuții, păreri.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 87-88]