Ștefan Melancu

Fantasíe

În margini de vară timpul de ieri rozând în nori suri

cu păsări mari înghițindu-le urmele și subțiind

chipuri (acum de aer acum de ape). Se aude departele și se îngustează

aproapele din vieți cândva însoțindu-ți calea – cuvintele le suflă

în oase și apoi torc clipele

arípile

purtând tărâm apus în spuza gândului

și înroșind zarea

Dar nu acesta e tărâmul în care să-ți crești anii  

nu fața lui cu pielea întoarsă. Pe scoarța lui arsă pășești

ca într-o țară uitată cu margini înecându-i fața. Înaintarea

e în fapt respirație de tărâm înecat

iar unde ai ajunge dă-n noapte

nu pământul lui îl cauți rupt de ploi

rămase în el o mie de ani la porțile frigului fricii destrămărilor. Pământ

lipit de ființe trecute în alte și alte ființe cu iubirile morțile

și uitările lor. Pământ pustiit cum dorul de tine însuți astfel te-ar pustii

căutându-te și mereu negăsindu-te

Vrei acum un tărâm viu și întins cât zarea din boarea

trupului – scăldat încă în vara cu dragoste. Mansarda de suflet

în care iubită albastră îți sărută genunchii-n

stea înaltă și umerii-n arșiță cum ți-ar săruta viața –

împresurându-ți gândul și nopțile. Cu sori scânteind

în piscul vieții. Împărăteasă din nesfârșite bizanțuri

ale nesfârșitului timp de acum. Uite-l cum dă

în floare cum muguri de-amiezi altele

desfac ploi văratice-n trupuri

ploile-muguri în care se întorc zei blânzi cu clipele înfipte în ei

și îngeri lungiți în noi ai noștri fiind

*

Alta e deci închipuirea. Cu ziua în spate mutând timpul

în alt timp mantia cuvintelor acoperind piei de vieți

trăite aievea. Cuvinte-șnur-al-ființei arzând în

trupuri luminându-se odată cu timpul însuși

înverzind vremea în văi ale sufletului. Și oh lăsându-te

uitat în arșița cărnii arămii unde vârsta de bronz dăinuie încă

amniotic ca într-o casă cu pereți căptușiți de roua

încă o dată a zării înalte. Realul fiind însuși cerul răsărit

precum sânii iubitei răsar ca rugă în dimineață. Realul

ca adevăr al sufletului. Ivindu-se în chiar zidul (în care

se închidea drumul). Realul îmbrăcând

metafizica inimii

și strigându-te

ay ay rugămu-ne pentru procrearea izbânzii. A iubirii-ou de gând

și inimă în frigul trupului ivind zeii cei blânzi taina cărnii devenind

steag alb. Supusă astfel materiei unui alt cosmos – și cât

să poți învăța limba unei vieții unduindu-se

și a unor alfabete uitate  

alta altele

*

Vino deci închipuire verbele-rugă în limba clipei

ochiul luminând înlăuntru și trupul în afară

iacintul cărnii – preamărind corăbiile bete înaintând înaintând

insula-n spuma măriidând în pârg (iubita albastră

crescându-i zarea)

fantasíe poesie – sintaxă

întoarsă în irealul realului tăindu-l

îi sufli marginea

nevăzută și neauzită. Oho și câte

vieți de trăit cu zarea în dinți câte chipuri poți îmbrăca

al lunii din noi uitate în câinii albi ce o latră

al văzduhului spânzurând iarba sub tălpi

al apei ce-și strigă valurile și al curgerii gândului

al inimii albastre

și ovale

sub astre

*

Tatiana Ernuțeanu

***

zace viața asta ca o flegmă înghețată pe un trotuar glorios de unde urmăreai corbii care se uitau în case jalea îi stă bine electrei zici și torni lichidul din sticlă pe pământul care nu se vede eva nu s-a întors în rai și vita dulcis transformată în să crăpăm de fericire este împotriva tuturor natura exagerează și ea uite și tu glicina asta cum face să-mi bată inima în golul nehotărârii mele l-am pus pe ernesto să ardă amestecând tutunul cu pielea și tăcerea de ceară a havanei scrie pe el că a trăit acolo revoluția printre fețe sclipitoare de căprioare și arme în timp ce pe mine silence makes me scream doar când plouă sunt magazin de dulciuri impardonabil de rar zici dar ce să știi tu despre ploi decât că e nevoie de fulgarin și pafff factum est program de loialitate ești tu dincolo de măsuța ta de unghiera ta dincolo de aerul tău de tânăr marginalizat din vremea lui mitterand dincolo de geamul ăsta uzat gri prin care you shapes me dincolo de norii ăștia pe care ți-am mai spus ia-i înapoi 

****

să acomodăm cine nu suntem cu enunțurile un moment de suspendare a gravitației în sistemul de norme nu știu decât alter ego & alter body favorizează-mă îmi place flegma dată din unghiul justificării a orice pe fața emaciată femeie să fie vreau flegmă de femeie e aspră că vine din uter nici măcar saint tropez-ul n-ar sprijini atâta plăcere altă idee despre acceptare din gândirea intersecțională face lumina roșie să fie o lume în sine straniul vid un frail gesture peste obrajii supți destinul industrial al cărnii te obișnuiește cu rașchetările de rutină în timp ce împingi cu mâinile ziua spre offshore poate că în fața mea e primăvară la coadă la patiserie în fața mea se așterne absolut și etern volitiv și radiant sentimentul cleios al renunțării în timp ce toată lumea se screme să-și urce curu’ cât mai sus împart drumul în două până la 16.00 și după când pornesc încerc să mă abțin și uit să respir dincolo de firișoare rozalii mă văd cum agăț frica de crengi și încerc să respir dar când respir uit să vorbesc și când vorbesc vreau să spun ia-ți norii ăștia înapoi cum o fi pescuiește-i împușcă-i n-ai o praștie gravitațională nu costă nimic să privești lumea pe geam și să duci un război cu un șnițel goală în fața oglinzii 

****

Solis rex în orizontul pierdut cu o mână în ceață și cu una pe brichetă mai ții minte subtila plăcere alchimică din camera cu abur trag cu mâna clipa peste frunzele mocasini pe care merg acum I will give you my finest hour the one I spent watching you shower dau acces la sunet să aud cum apa va ajunge în ocean în curând pe fluviul inimii tale în timp ce îmi fixez niște lucruri în timp ce îți fixezi niște lucruri în timp ce duc degetele pe bucata aia albă de la tine în timp ce asculți trosnetul oaselor rupte cu mâna suntem urâți mizerabili cuvinte de astea ca între noi nici blândețe nici consimțământ fără înjurături nu există iubire

***

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât dacă nu mai e nimic chiar nimic în cupele de la fetele din oppai situații pe care viața ți le refuză asta e te mănâncă pielea dai mai tare și mai percutant în viața compactă unde memoria face guler ca berea duminica autres langages reconfortanta admitere că tu nu greșești ție îți place să o faci admite că permanența e efemeră și cuvântul căcat are rost aproape suplinește tot când nu mai poți vrei aminti ceva care ar trebui scos din așternut și pus la uitat merge și la uscat facem logo-ul mai mare în ad print și îl punem pe suprafața de bumbac unde dormea cândva organul metonimic imaginarul mâinile obosite îl storc în timp ce picioarele înaintează prin noroiul balenciaga spre valea târnavelor o să fug cât văd cu ochii 

***

duminica e nevoie de puțină violență nu găsești rostul că ăștia îl mută continuu când trebuie să ieși că ai apnee când trebuie să intri că ai nevoie să te sufoci pentru alte situații e nevoie doar de mișcarea membrelor și de spațiul shifterului cu Eu mare în problematica și indecisa natură a sa cu o mână trebuie să ai grijă de el cu cealaltă poți face ce vrei care e mai câștigată fotograful e indiscret că te fotografiază pe tine și e discret că nu se fotografiază pe sine cine e mai câștigat e nevoie de puțină violență duminica după cum ziceam și dacă găsești ceva bagă în buzunare fă de o grămăjoară de rost pe care să scuipi fractal și cu libidou apoi very talented vei începe cu figuri noi nereperate concise de la o iubire la alta cu literă mică să spui creează te rog un spațiu îmblânzit definiția e irelevantă pe axul coapselor în câmpul acestei cercetări orice problemă cardinală s-ar lovi de așa sunt eu și mai taci 

***

nu mai e nimic de atacat de doborât nici de mângâiat

același geamăt pentru toți

printre sfintele mese și imaculatul nimic toate resursele din acel loc în care lumina neon făcea saliva roșie au fost epuizate

ridică-te, the stars have feelings prin pielea de sticlă se văd toate marile opere renascentiste care au dus la secularizarea demnității 

umbra unui polonez care se temea de pești cuțitul pus la gât ruinele romane din new york neînchipuite de nimeni

cine se îndepărtează primul de diana postatomică

pulsând în lumina vegetală cine o va duce la magazinul cu dulciuri între absolut și eternitate spunându-i că niciun limbo nu va suspenda viața 

va curge ca lichidele imaginare pe care le poți linge doar atunci când împarți patul cu clipa care te sufocă nimic nu e suficient 

cât să te abții să-ți numeri

venele de pe abdomen în timp ce memoria înghite

jamaica scări de bloc spații incerte căruțe fularul roșu al singurului mort pe care nu l-ai contrazis

taci și execută 

în lumina trecutului și a furtunii

fasonarea pietrei

*****

pentru fiecare zi de singurătate

ar trebui să primim o zi în plus de viață

am putea trăi atât de mult încât

probabil am putea deveni nemuritori

astăzi cerul arată ca o spumă a mării

mici valuri

sub puloverul caramel

sub mici ploi

sub mici adăposturi

pentru toate străzile cu amintiri

mi-am pus

rouge cinema pe unghii

inelul pe care o frumoasă femeie

cu ochi ca ierburile mi l-a făcut

când am publicat prima carte

am făcut câteva poze

am căutat-o pe sophie calle

am cumpărat-o și încă șase cărți

o bucată de brânză grecească

frunze de viță

am găsit un mic bistro

unde aș fi putut lua câțiva french fries și

patru degete de marsala

privind păsările în lumina de marmură

dar bineînțeles

că e potrivit

să ții gura închisă

dacă ai inima în ea.

****

(to Serge Gainsbourg)

Serge, unii dintre noi suntem aleși să simțim răul

chiar și în cele mai populare simboluri

ale speranței

rozul, soarele, prevenția

tu știi. eu știu

să te simți rău (natural)

gândindu-te că te simți bine (artificial)

încercând să accept

acest soare dintotdeauna

detestabil

doar ca să învăț cum să mă port

cu lucrurile care strălucesc prea tare

norocosule,

pereții apartamentului tău sunt vopsiți

în întregime în negru

imposibil de distins ziua de noapte

aici în est, Serge

o fată de aici îți spune

oamenii își vopsesc pereții roz-somon

ca tribut adus somonului pe care au renunțat

să-l mai mănânce

și micii antreprenori fac lumânări cu prețul

unui cire trudon

Serge, cu mâna pe Gitane, îți spun

îi urăsc pe toți cei care iubesc soarele

și pe toți cei care nu mănâncă somon

în schimb

îi iubesc pe toți cei care știu să ardă

ca un cire trudon

*

Elsa Dorval Tofan

Conspirație

fusese născut din os de drac stropit

cu rachiu de viperă, se ferea ca lumea

să-i vadă chipul, un celom infinit de gri

peste care lumina intermitentă formată

din milioane de lampyris, amăgea peștii

zburători, pescărușii și oamenii convinși

că strălucirea venea de Sus, că vocile erau

ale îngerilor coriști, totul era o chestiune

de credință, nu de validare, el știa, îi juca

pe oameni pe multe degete, animalele fiind

neștiutoare se arătau bănuitoare și mușcau

mâna întinsă, o gheară cu miros neobișnuit

ceva între om și dihanie, ne-bună de mâncat

vietățile simțeau că salvarea lor venea din

ținerea departe de o creatură care își zicea

înger, simțeau recele dimprejur, dar ele nu

puteau să vorbească, să spună ceea ce văd

cu ochi de lunetist, doar câinele Dingo, zis

sălbaticul a mușcat mâna stăpână până la

carp, nedorind să o mănânce, ci să verifice

dacă ar fi putut vorbi, ar fi urlat: conspirație!

totul este o chestiune de credință, validările,

ignorate de știutori, inutile necuvântătoarelor

lumea știe că Dingo este pe cale de dispariție

*

Batiscaf

Gigantica presiune a contrazis

rezistența, întâmpinarea inutilă

a căderilor în golurile de apă cu

o pictogramă indicând direcția

către castelul zânei Onda, vestit

pentru cele o mie și una de porți,

cristal semiopac, se zice, că unii

călători nu se mai întorc, unii nu

au putut, alții nu au vrut, sudați

dincolo de nisipul ireal de ochiul

răului care devorase magicul ochi

batiscaful trece discret pe lângă

prima poartă,

                         a doua și

                         a treia

se ține strâns perpendicular pe axa

cer-pământ, de ce ar vrea bila din

metal să putrezească în abisuri, dar

unicul călător halucinând, trage cu

forță de manetă și trimite batiscaful

în cercuri labirint, înghițit pe dată de

                         prima poartă,

                         a doua și

                         a treia

o balena cu bosă

a ieșit la suprafață

soarele o mângâie

silențios, face cerc

după cerc și respiră

niciun sunet în apă

*

Milcham

la fiecare pas, cenușă

încerc reconstituirea

a ceea ce a fost, spui

lasă,

nu te ascult, păstrez

în buzunar nyctalus

noctularedus în pudră

prind un moment și

suflu,

suflu,

suflu,

până când se diluează

fumul, îmi spui calm

lasă,

și Milcham, te întreb…

faci o grimasă, spui

încă o dată, autoritar

lasă,

nu te mai văd, dar simt

că ești aproape, calc pe

un sol invizibil-previzibil

mișcător, începe căderea

întinzi mâna, mă prinzi

mergem

pe lângă bicicleta fierbinte

pășim

peste forme de case,

de brazi, de animale,

forme de oameni

la fiecare pas, se ridică

particule ca și cum

ar vrea să se prindă

de mine,

mă las învăluită, inspir

îmi spui

lasă

ne vom așeza și noi,

doar să se oprească

vântul

*

Diorit

sunt o războinică, o gladiatoare, mă bat

pentru oricine nu vrea

să se bată, pentru tine. mă bat fără să-mi

fac planul unei victorii

anunțate, pur și simplu, strângând pumnii

scrâșnind din dinți. respir

sacadat în fața agresiunii. acum, îl apăr pe

garamond,

nimeni nu mai știe cine a fost, toată lumea

crede că este un caracter

grafic, un font. seara mă lupt cu braconierii

urșilor polari, hoții de

banchize și de alb, mă iau la trântă cu vântul

care ocolește harpa eoliană

și o condamnă la tăcere, izbesc cu pumnul

în aerul alterat de acufene,

pun la pământ inamicul plecotusului auritus

și pe cel al crepuscululuiabstrus.

mai cu seamă arunc cu bolovani rotunzi în

omul câinos, zbârcit și perfid

care le știe pe toate, care vorbește prea mult,

dar alții și alții se ridică, zombi

pietrele s-au rărit, precaută păstrez un diorit

pentru mine. mă atac, atacând.

*

Criteriul tetrastihului

ard pădurile peste apele

ieșite din matcă, nu mai

este cer, nu mai este soare

doar fum și miros de oase

din când în când muștele

se bat pentru un putregai

păsările se bat pentru un

cuib în trunchiuri de copaci

plutitori, arvicola terrestris

și rattus rattus se iau la trântă

tot focul curge cu toată apa

imposibil de băut, murim de

sete înecându-ne, murim de frig

arzând, și peste toate, înfiorător

și trist am uitat telefonul mobil

pe masă, niciun selfie privitor

la rolul nostru civilizator

la agitata noastră trecere

la homo sapiensul…știutor

nicio dovadă că am fost

*

Victoria Milescu

Am crezut…

Am crezut că suntem prieteni

am crezut chiar că ne iubim

cu o iubire desăvârşită

am crezut că putem să ne destăinuim fără sfială

slăbiciunile ce ne apropie

şi ne fac mai buni de nimic sau de orice

am crezut că putem fi ironici, că putem râde

noi, copiii bătrâni

ai galaxiei desenate cu creta pe asfalt de un înger

în clipele lui de răgaz

ştiindu-ne unul în grija celuilalt

am crezut că am rămas singuri pe o planetă-n răcire

pe o planetă cât o inimă

de fluture zburând printre florile de cireş

în prima iarnă din tâmple

am crezut că eşti soarele meu în miez de noapte

uscându-mi lacrimile stratificate

prin milenii de iluzie, de blestem

am crezut că poezia este cheia de aur

a existenţei noastre puţine şi rare întâmpinând

plânsul bucuriei adevărate cu frunzele şi petalele

florii de amaranth

ştiind că o poate ofili un cuvânt rostit prea tare ori prea încet

trecând prin cele 99 de anotimpuri ale veşniciei

am crezut că eşti stolul cocorilor veşnic rotindu-se

fără a mai pleca vreodată

spre ţările lui nicăieri

am crezut că nicăieri nu există

că niciodată nu s-a inventată încă

pentru cei mai frumoşi dintre frumoşii nebuni ai lumii

pentru care lumea plăteşte încă

am crezut că suntem din altă lume, din plasmă curată

îmbrăţişată de lianele arterelor noastre comune

prin care circulă insomniile celor mai de preţ poeme cereşti

am crezut că cerul e atât de aproape încât

pot merge pe jos printre stele

şi să le adun ca pe nucile

din grădina lui Dumnezeu, cel singur

uitându-se cu tristeţe

la creaturile sale inocente rătăcind printre

minunile ameţitoare pe care ei nu le văd

trecând dintr-o zi în alta sub griji şi treburi fireşti

din punctul de vedere al apei şi focului

am crezut că eşti focul din deal semnalizând

hic sunt leones

ca să ţin la distanţă de mii de lustri

priponit centaurul îndrăgostit

am crezut că eşti iarba în care pot adormi

fără teama de-ncolăcirile şarpelui verde

cu fructele de hiacint

fără teama că mă voi trezi fără tine

am crezut că pot da drumul la gaz precum Plath

dar n-am avut atâta putere, nici curaj, nici atâtea poeme

pentru intrarea în cea mai glorioasă

librărie de pe Calea Lactee

am crezut că putem fi rudele bune

ale aceluiaşi mitic sat

venind după noi prin aceleaşi şcoli, cantine, tribune

am crezut că putem bea un pahar de ambră

împreună cu Luna

pe aceeaşi verandă de iasomie şi nard

am crezut că putem fi liliac alb şi negru

pe creanga aceluiaşi trunchi plutind în râul

ce se retrage sau creşte în ritmul respiraţiei

unui copil aşteptând şi acum în aval

am crezut că tu eşti singura iubire nepărtinitoare

între atâtea nedreptăţi şi potrivnicii

că aş putea să îţi fiu dragă şi de folos

chiar pe ultima treaptă a grandiosului eşafod

crezând că duce spre tine

am crezut că pot juca în piesa fără niciun personaj pământean

că pot fi experiment, iluzie

Doamne, de ce nu mă laşi experiment şi iluzie până

la ultima replică din opera comică – viaţa mea

la poli divergenţi în echilibru fragil

De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:

Ne me quitte pas….

*

Desperecheată

Se apropie cu motoarele-n plin

şi mai aveam de spus o poveste

la banchetul desperecheaţilor

veniţi cu ultima năvălire barbară…

Se apropie de lucrurile

făcute de mâinile noastre subţiri

dar agere ascunzându-şi puterea

în sarmatica pasăre cu sânge divin

survolând iarba ce dă-n clocot cu suliţe de venin

Se uită spre trupurile îmbrăcate în zale

cu ochi de flori de fier

ascultă vorbele, nu înţelege

cerbicia, setea noastră de-a fi mereu aici, acum

ea ne ia tot în schimbul

loviturilor cauzatoare de eternitate      

spre armonia universală a durerii

Stă la masă cu oameni obişnuiţi

merge la concerte, la simpozioanele filosofilor

trece pe la cazino, încearcă ruleta

Se bucură văzându-ne lucrând diligent

la pânza-i invizibilă

în războiul de ţesut mondial…

Se apropie cu şenile de calcar

lăsând pe asfalt mesaje:

Tu de ce eşti ce eşti?

Mulţi au făcut dragoste cu tine pe câmpul de luptă

credeam că eşti floare de cactus

şi nu înfloreşti prea curând

tot ce faci îmi pare miraculos

Tu împotriva tuturor

ţinând piept valului nostru

entuziast, contagios, caraghios…

Ştiu, viaţa e o magie de-a ta

treci prin noi pentru că Acta non verba

Tu nu ai nevoie de nimic

eşti propria-ţi fericire nefericită

treci uşoară pe lângă fântâni cu apă roşie

umpli cu nopţi zilele luminoase

cu tine imposibilul e posibil:

pomii recită versurile tale preferate

păsările cântă în locul tău

ai la discreţie oameni, plante, animale

ştiu, suferi de singurătate

ca orice fiinţă desperecheată

Te apropii când cu zgomot, când pe furiş

şi n-am terminat de ridicat casa

de plantat pomul în care să-ţi atârni chivăra

zbori ţinând subraţ fizica şi chimia pământului

cu rodirea lui milenară

Te încălzeşti sub scutul din flori de cais

aştepţi la colţ de stradă în ploaie, în frig

la volanul Mercedesului

prin hârtoapele albastre ale cerului –

singurul aristocrat cu sângele la vedere

râzi în barul cu scandalagii

ce căsăpesc bucuria ca pe o balenă

în care dansează un mort

ce împăcare când loveşti în legitimă apărare

cu toate valurile ieşind din teacă…

*

La 40 de grade

Lumina, sângele dimineţii

pe ferestre, pe jaluzele

pe florile îngălbenind

înainte de a se deschide

razele soarelui grandios lovesc

pleoapele, fruntea, tâmplele

străzile, la picioarele lui, ard

pompierii le udă, înfloresc troleibuze

pe trotuar ca broaştele pe uscat

amintirile mele

o maşină decapotabilă fluieră, doi tineri

zboară ca libelulele

pixul alunecă pe foaia albă

crucificată pe masă, vârful metalic

înţeapă hârtia albă, virgină, cuvintele

trec prin cele 40 de grade

etajul urcă spre cer, desprins

din blocul vechi de beton, încins

cu nunţi, botezuri la fiecare sfârşit de săptămână

măturând scările cu rochii de firmă

în ritmul unui acordeon răguşit

cu miriapozi căutând şi ei

un loc liber la masă, la umbră

nu mi-e cald, nici frig

umplu ibricul a treia oară cu apă

pentru un ceai

apa se evaporă mereu sub ochiul meu

şi el un mic soare violaceu

la 40 de grade, soarele bate

cu razele lui splendide, virile

bate să îi deschid

beau apă ca florile, ca vrăbiile

înot în havuzul din creier

mi-e sete şi somn şi mi-e dor

de satul bunicilor, de gârla verde-gălbuie

în care ne scăldam goi, noi, copiii fără părinţi

împreună cu gâştele uriaşe

ne uscam în puful lor trandafiriu

aruncam cu pietre albe, rotunde

ghicind în ele efigia unui zeu

ce se scăldase şi el odată aici

în apa dintre malurile cu laur

stârnind în aer corole multicolore de stropi

când veneam de la gârlă, sleiţi, mâncam

păstăi cu usturoi, fierte de bunica

mămăliga era în centrul mesei

în centrul vieţii

era soarele arzător

de care ne temeam la început

dar din care încet-încet

rupeam câte o bucată şi începeam să-l mâncăm

cu poftă, cu foamea pe care ţi-o dă

scăldatul în apa vie.

*

Trezie

Ei mă ţin trează

revărsându-se pe străzi

ca boabele dintr-o cutie magică

ducându-se zi şi noapte oriîncotro

oameni de toate vârstele şi îngrijorările

mă ţin trează inimile verzi ale frunzelor

bătând în ferestrele zgribulite

şi salcia galbenă a milionarului de vizavi

şi câinele haski al vecinului

ce-mi rupe mănuşa vrând să-mi sărute mâna

şi maşina poliţiei, a smurdului

gonind cu tânărul rănit

ce se ţinea încleştat de ierburile cu sămânţă

de animalele cu copita despicată

mă ţine trează pasărea ce intră prin fereastra deschisă

şi îmi fură felia de cozonac

mă ţine trează cafeaua tare cu coniac

băută într-un restaurant cu o bătrână la masă

ce presărase coji de portocale în urmă

să găsească drumul înapoi spre casă

după al şaptelea război mondial

sunt trează

alături de cel ce bate cuie în talpa cerului

în mijlocul gheţurilor plutitoare

în fapt, lacrimile singurătăţii plecate de acasă.

*

Viorel Bucur

Oameni fără urme

Poemele sunt graţioase

pentru că sunt cele mai feminine împrăştieri

peste câmpurile lipsite de rod.

Ţi-e și teamă să le freci între degete,

sunt doar oase fără carne,

zgomotul lor, când sunt zdrobite între dinţii felinelor,

este exact ce-i lipseşte tăcerii să devină şi ea feminină.

Dar cui îi pasă totuşi,

membrele lor lungi înlănţuie oricum aerul rămas

şi au grijă să nu lase nici o urmă.

De parcă ar fi nişte corpuri moi târâte printr-o mlaştină.

*

Târziu, despre căldură

O să-ţi fie frig, spune mama,

cu pantofii ăştia cu talpa groasă de patru degete

şi tureacul îngust ca o limbă de şarpe.

O să treacă zăpada peste ei cât-baţi-două.

Mama are ochii frumoşi şi albaştri

ca cerul peste care lunecă norii pufoşi deasupra mureşului,

mama e frumoasă chiar şi când îşi ascunde mâinile sub şurţa pepit

ca să nu-i văd degetele încovoiate de artroză.

Te-am făcut mai mic, atât s-a putut,

dar acum e târziu

şi apoi nu talpa te înalţă în ochii oamenilor,

iar în ziua de azi,

după cum ştii,

în ochii fetelor mărimea nu prea mai contează.

Iar zâmbetul ascuns i se agaţă de cârceii viţei de vie.

Mama este cea mai frumoasă chiar şi când nu are dreptate.

*

Cu o singură atingere

Acum dacă ai tăcut

să-ţi spun şi eu ceva ce-mi vine

ca o revelaţie.

Deşi pentru tine nu e, desigur,

decât ceva aidoma ploii lovind

constant acoperişul de tablă:

în fiecare zi pleacă cineva,

în fiecare zi cineva se întoarce,

asta o ştie oricine fără îndoială.

Şi în fiecare zi cineva rămâne pe veci acolo

ca o bucată de plumb preschimbată

într-un glonţ ucigaş.

Mai greu este să ştii că eşti ca o roată

condamnată să atingă mereu doar într-un

singur punct pământul.

Iar dacă încerci să-ţi aşterni întreaga făptură,

cuminte şi liniştit,

pe urmele paşilor cuiva,

rămâi doar cu frigul,

o frunză, un tremur, un fluture-n zbor.

*

Goi şi previzibili

M-am gândit să-ţi răspund

cu un surâs obosit atunci când tu,

lăsând la o parte orice prudenţă, mi te oferi

din raiul tău privilegiat,

frumos mirositoare,

fluidă,

goală de sens,

şi cu toate imperfecţiunile la vedere.

Goana nu este nicidecum alta,

capătul frunzei se ascute la fel ca atunci

când o limbă de şarpe pătrunde glorios

în deschiderea ta efemeră.

Ne ţinem cu greu în echilibru umbrele îmbibate de alcool.

Ele se clătină totuşi mortal, eu mă urc după tine în pat

cu pantofii noroiţi de lutul galben.

Acum ştim: trăim atât de frumos încât

apa galbenă adunată în paşii noştri trecuţi

oglindeşte neaşteptat o parte din

nedumeririle noastre imperfecte

*

Ura comună

Suntem doi

Şi fiecare este pământ şi fiecare soare

Ţinem în noi

Mai multe fericiri şi fiecare dintre ele

Miroase a vin a apa a sare sau răcoare

Nicicând a altceva ce să ne ţină departe de ratare

Dacă nu ne-am fi întâlnit

Am fi trăit de unii singuri

frumos şi demn

Urându-ne

umilă de sine

Mi se pare

că lăsându-mă ademenit de poezie

este ca şi când aş strânge în braţe o felie de apă.

Dar doar atât.

Şi uită-te

ai tot ce e nevoie ca să mă crezi:

moleşeala sânilor obosiţi

fulguind şi alungindu-se asemeni firului de asparagus

peste câteva rime rătăcite

şi peste ultimele metafore destructurate

de geniul unui poet post-postmodernist.

E loc pentru toate adâncimile intime

pentru toate rotunjimile moi care contează

şi care-ţi înconjoară

delirant

strigătul victorios al golirii de esenţe

căzându-te zgomotos în gaura neagră a (totuşi) fărărostului.

*

printre visele întrerupte 1

Curând-curând, tata ar fi devenit centenar

într-un compromis perfect între viaţă şi moarte,

dar el s-a grăbit o secundă sau o treime din cât mai era,

stând aşa pe spate,

cu mâinile încrucişate pernă sub cap

şi a dorit mai degrabă să se împingă pe el din lume afară

decât să-şi arunce frica peste gardul cu sârmă ghimpată.

Frica a supravieţuit oricum în urma lui,

pe sub vie, pe lângă tufele de hortenzii şi gladiole,

speriind pisicile flămânde aciuate prin iarba înaltă,

dându-i târcoale mamei aşezată pe piatra de lângă fântână,

liniştită şi cu mâinile odihnite-n lucru,

de parcă-şi ţesea neştiut un cocon de mătase.

Se apropia frica, se dădea mai încolo,

dar nicicum nu putea mai mult decât să se lase în urmă,

la fel cum îşi lasă trenul trecând şuieratul pe peroanele goale.

Ar mai fi fost câteva nopţi de vegheat, spunea tata, nu-i nimic,

le las moştenire umbrei dispărute a dispărutei mele frici,

nimic mai neînsemnat n-am găsit, nimic mai de neînlocuit,

nimic ce să iau cu mine, dar să şi las acolo unde este.

Până la urmă, nici măcar o încheiere nu poate fi perfectă.

*

printre visele întrerupte 2

Să începi să trăieşti într-o altă lume este

ca şi când ţi-ai înfige două degete în ochi

conştient că oricum ţi se va întâmpla o orbire iminentă.

Plimbările noastre erau un deliciu,

mătasea mâinii tale împletită ca un fuior

peste lemnul noduros al degetelor mele

– nimic mai plăcut de la vârful unghiilor în sus –

doar sub tălpi aşteptarea aceea inutilă,

până să simţi gaura cunoscută din asfalt

din care să ţâşnească noroiul iubit

de sub roţile maşinilor,

să-ţi descânte auzul înjurătura groasă

a trecătorului stropit din cap până-n picioare,

înjurătura despre sfinţi, dumnezei şi despre

toate cele văzute şi nevăzute

în cuvintele dragi ale limbii ţării tale.

„Ma patrie c’est ma langue”.

Nu o găseam şi atunci eram trist de trist,

de parcă aş fi îngropat un loc

ca să se nască în alt loc.

Strada asta, îmi spuneai, începe acolo

unde se termină drumul tău de acasă,

cu colbul împietrit după ploi şi secetă nesfârşite,

înfundat în pădurea de salcâmi

împreună cu nepăsările tale retrase în plină glorie.

*

printre visele întrerupte 3

În faţa morţii tata a plâns cu râsul lui zgomotos, lăsat

să curgă peste tot, asemeni torentului născut din ploaia

de după o interminabilă secetă. A plâns când a simţit

moartea dându-i târcoale iar el şedea cu ultimele puteri pe betonul

gardului din fier forjat vopsit în roşu ca o limbă de foc,

iar noi îl priveam ca atunci când ne certa pentru nu ştiu

ce tâmpenie făcută, ca atunci când aşteptam cu nerăbdare

să se ridice şi să ne pedepsească ca să se termine odată.

Dar el doar plângea domol şi lacrimile i se scurgeau

ca nişte picături de zăpadă topită. Ne venea să-i aducem

aminte – şi era omenesc să fi uitat – ne venea să-i strigăm,

să-l dojenim, să tăcem atât de adânc încât tăcerea

noastră să-l asurzească, dar tată! – am fi vrut să-l punem

să-şi pipăie tălpile îngheţate prin munţii tatra într-un război

care nu fusese al lui – dar tată! e doar o singură moarte,

una singură, mică şi prăpădită, dă-o dracului de amărâtă,

tu ai văzut atâtea morţi în scârba războiului, prin noroaiele

care vă înghiţeau ca nişte guri de balauri. Îi drept –

tata era din nou înalt şi semeţ, cu capul înclinat într-o

parte, cu mersul uşor şchiopătat de-l recunoşteam de la distanţă

atunci când se întorcea de la trenul de cinci – îi drept, erau

multe morţi şi un singur plâns, morţi de toate culorile şi neamurile.

Dar nici una nu era moartea mea. Cu ea voi fi de-acum înainte

mai mult decât cu oricine sau cu orice. Şi musai să-i învăţ limba.

*

printre visele întrerupte 4

Valeri este singurul om pe care

îl dor mai mult braţele decât gura

atunci când vorbeşte cu mine.

Suntem ca doi luptători care îşi mai spun şi ceva poveşti amuzante

în timp ce se înfruntă,

stăm cot la cot în sala de curs

şi suntem pe cale să punem bazele unei mari prietenii ruso-române

cu modestele noastre puteri şi într-o altă limbă.

Valeri a fost întors din nou la începători,

n-are nici o problemă din cauza asta,

este blond şi încrezător, vorbeşte germana mai bine cu mâna stângă

decât cu cea dreaptă, îi spune cu nonşalanţă groseman profesorului,

încurajat de şuieratul samovarului care anunţă că pauza e aproape,

ceaiul va fi servit punctual în căni grosolane de faianţă violetă,

ca nişte tufe de liliac fremătând liniştit sub ferestrele îngheţate ale moscovei.

Este tot ce putem face mai bun pentru tine, spune mişcându-şi frenetic mâinile,

vei învăţa, vrând-nevrând, rusa fără profesor,

în pauză,

sorbindu-ţi liniştit ceaiul,

şi acceptându-ţi, zi de zi, tot mai mult – vei vedea –

condiţia de latin într-o mare slavă.

*

printre visele întrerupte 5

Când a început războiul, oamenii s-au făcut comozi în fotolii

pregătiţi să trăiască o altă seară pasionantă

în faţa televizoarelor.

Aveau tot ce-şi doreau dinăuntru înspre în afară.

Aveau întuneric în jurul lampei, aveau ceai fierbinte şi

flori de lacrimi îngheţate pe geamuri,

ca nişte medalii încremenite pe pieptul învingătorilor.

Aveau copii care plângeau enervant şi ei se bucurau

că nu sunt copiii lor. Dar mai ales

aveau zăpadă suficientă ca să acopere roşul din sânge,

pentru că ştiau din alte războaie că acesta e la fel pretutindeni

şi nimeni nu-l va putea recunoaşte de unde vine.

Vreodată.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 64-72]