Mica mea inimă de om singuratic (Polirom, 2019), unicul roman al lui Vlad Drăgoi, e ca un atac de panică întins pe 200 de pagini, un roman atașant ca un serial care te obligă să faci binging – nu adormi până nu-l termini, un roman cu un final superb, după care atât cititorul, cât și naratorul se pot așeza în sfârșit liniștiți să-și tragă răsuflarea.

Fuga din propria viață a eroului-narator, un tânăr librar care crede că a ucis pe cineva fără să vrea și dispare de la locul faptei îi dă ocazia cititorului să asiste la câteva ore din intimitatea unei mici inimi de om singuratic prin mintea căruia trec diverse, prilej cu care se deschid multe paranteze epice cu nuanță de critică socială. O minte de om original, bizar, cu ADHD și eating disorder, dar simpatic și viu. O viață comprimată într-un interval scurt, ca un fișier arhivat, pe care, dacă-l dezarhivăm, găsim o poveste (tristă) de familie, istorioare cu fete, fantezii private, drumuri cu autobuzul/microbuzul și scene funny cu controlori sau autostopiști, bani drămuiți, oameni „albi”, oameni „negri” și raporturi de putere. Dar ceea ce fascinează la proza lui Drăgoi nu sunt însă doar cele de mai sus, ci o combinație ingenioasă și unică de elemente greu de deconstruit. Alex Ciorogar îl numește pe autor „cel mai original scriitor al noii generații”, situând Mica mea inimă de om singuratic „la granița dintre pulp și melodramă”.

Universul pe care-l creează Drăgoi nu este unul de împrumut și nici replicabil. Dacă ești întrebat: despre ce e de fapt cartea asta? orice răspuns ai încerca să dai, oricât de sofisticat (asigurându-te că nu omiți nimic din ceea ce, la suprafață, livrează prozatorul), el nu face dreptate romanului, îi ia acel ceva, vibe-ul pe care nu l-am întâlnit în scrisul niciunui autor român și pe care nu-l poți simți decât dacă-l citești direct pe Drăgoi. „Autoanaliza masochistă, ca o cameră video trimisă în propriile măruntaie”, „răbdarea autoabuzivă și antiminimalistă de despica firul în patru”, „găsirea unui raport ideal, ca mesaj, între perspectiva cinică asupra vieții și speranța de a zări totuși luminița de la capătul tunelului”, identificate de Mihai Iovănel în Istoria literaturii române contemporane 1990-2020  ca trăsături și obiective artistice în volumele de poezie ale lui Vlad Drăgoi (Eschiva – 2015, sergio leone – 2017), se aplică și în cazul romanului, care continuă în aceeași linie a unei autocolonizări și a patetismului ultracontrolat, a explorării unui teritoriu riscant rezultat din jocul contrastelor. Reîntâlnirea cu Vlad Drăgoi s-a produs și în 2023 prin volumul Soare frumos (Dezarticulat), carte care te poartă și ea, ca și celelalte, prin intimitatea unei voci artistice recognoscibile/puternic individualizate.

În continuarea questului legat de esența romanului, aflăm de la autor că Mica mea inimă de om singuratic e o carte despre un corp care ocupă un spațiu, „corp pe care (personajul-narator – n.n.) îl simte că e acolo, cu fiecare respirație tot mai indelebil, îl simte că îl are și că ocupă un spațiu cu el și că fix din cauza asta se întâmplă să nu aibă acces la propria pace: dacă ocupi spațiu apar consecințe pe care de multe ori nu le vrei. Și nu prea ai cum să nu ocupi spațiu. Mi-a plăcut cum am zis asta, da, despre asta e romanul” (citestema.ro – rubrica Scriitorii, despre cărțile lor). Un corp care conține „o minte panicată de dezertor”, care se eschivează, fuge de explicații și de lume, adâncit tot mai mult în „groapa vinii”, ascuns mereu după câte o ușă sau în spatele unui ecran, safe, dar vulnerabilizat în același timp prin propria confesiune, precaut, tot mai precaut („atât de precaut încât o să ajung în cele din urmă să-mi fie definitiv silă să mai ridic vreodată privirea pe stradă”), situat fie de partea celor puternici, fie de a celor slabi, dar în același timp și în aceeași frază.

Textul lasă impresia unei interfețe. Undeva, în spate, se află un individ care, deși dezvăluie tot, rămâne impenetrabil și izolat, topindu-și mintea și trupul într-o voce narativă tulburătoare. Ceea ce scoate această voce dintr-un spațiu anume și o face să ocupe tot spațiul este hazardul/întâmplarea/neatenția la semnalele din jur. Însă în viață nu-i ca-n filmele și nici ca-n jocurile video de care tot amintește Vlad, nu primești avertismente, nu poți „să dai cu totul înapoi de la răul care urmează să se întâmple sau să te oprești și să încasezi un rău mai mic”. Întâmplarea îl maturizează, îl forțează să iasă din zona de confort pe eroul Vlad, un gamer care-și manevrează controllerul simulând experiențe-limită, dar căruia prăjirea hardului sau bugurile îi provoacă trăiri reale, fie ele moderate ca intensitate sau puternice (panica, frica, anxietatea care se traduc prin agitație, exaltare sau prin mâncatul compulsiv), reale, pentru că îl aruncă în lume, obligându-l să existe și altfel decât ca o conștiință exterioară care-și consumă voluptățile analizând, judecând și observând, deci neriscând practic mare lucru.

Seria de contraste (pe care e bazat întregul roman) se manifestă prin alternarea între redarea pas cu pas, cu încetinitorul, a fiecărei mișcări pe care eroul o face și episoadele retrospective relatate accelerat, pe care, deși sunt dureroase, naratorul le vrea scoase din zona melodramaticului prin mutarea lor în registrul grotesc-scabros-bizar. Universul eroului e restrâns la aceste amintiri (care viețuiesc în el și îl parazitează) și la câteva locuri (destul de puține) care-i sunt familiare: mallul, locul de muncă/librăria din mallul de la Brașov, mijloacele de transport în comun, apartamentul mamei, localul (de tip fast food) Panini. Aspirația e marea, un clișeu asumat, dar valid, unde naratorul-fugar nu mai ajunge din cauza unei încrengături de evenimente situate la granița dintre comic, tragic și absurd. Tot de seria contrastelor țin și poziționările „politice” ale lui Vlad în raport cu ierarhia socială sau discriminarea rasială. Nimic clișeic/fals aici, Vlad nu accesează zona maximalismului moral, nu vrea să pară mai bun decât e, ci pendulează între două atitudini contradictorii: pe de o parte mila, înțelegerea, compasiunea, care sunt firești, nu mimate, nu ca să dea bine, pe de altă parte sila și disprețul ca ecou al backgroundului colectiv contaminat de rasism și prejudecăți față de cei considerați slabi, a căror eroare fundamentală este aceea de a se umili, de a-și asuma o poziție de inferioritate (care alimentează și mai mult dezgustul agresorului), de a nu-și chestiona niciodată șefii cu privire la programul de lucru inuman sau la derapajele comportamentale. Naratorul observă că nici poliția nu intervine să facă ordine, nici cei din jur. Prin urmare, nici el n-o face. Îi e milă de ceilalți, dar îi e milă și de sine, cumva îi e mai milă de sine. „Amărăștenii”, cei care împărtășesc aceeași condiție de oameni călcați în picioare, sunt fie romii angajați la curățenie în mall, care lucrează de la 8 dimineața până la 10 seara și care, fiind navetiști, ajung acasă în jur de 12 noaptea, fie muncitori – de exemplu, personajul din microbuz care tulbură pe toată lumea cu problemele lui. Însă „amărâții ca el nu au voie să facă niciodată agitație în jurul lor dacă vor să le fie bine”, trebuie să stea mereu cu capul plecat. Prozatorul contrapune două episoade narative aflate la distanță, ambele desfășurate în mijloacele de transport în comun, care ilustrează inegalitățile, dar și faptul că raporturile de putere se pot inversa oricând. Primul este cel în care Vlad se află în microbuz și este observator pasiv al unei scene în care un muncitor oarecare este luat de pe drum de șofer. Muncitorul îi deranjează pe călători fiindcă înjură, e supărat, pe bună dreptate, după ce fusese abandonat de un alt șofer, nu se poate stabili exact de ce. Vlad trece de la o stare la alta, întâi empatizează cu necunoscutul, apoi se simte agresat de prezența lui și-și dorește să fie lăsat în pace, să se întoarcă la ale lui. În celălalt episod, Vlad însuși ajunge în postura muncitorului, este amendat într-un autobuz fiindcă circula fără bilet. În ambele cazuri, indivizii sunt supuși judecății publice infuzate cu suspiciuni de tot felul. Simțindu-se înjosit, Vlad creează agitație, spărgând bula de confort a călătorilor, sub privirea impasibilă a unui individ pe care-l recunoaște ca fiind un fost coleg de școală generală și pe care îl identifică drept „un cretin aflat în totală siguranță pe scaunul lui”, adică exact în poziția în care se aflase el față de muncitorul din microbuz. În romanul lui Drăgoi, ierarhiile și distanțarea nu țin neapărat de clasă sau de etnie (deși acestea fac legea în esență), cât de lipsa de disponibilitate a oamenilor de a se implica în orice care-i nu-i privește sau care le demontează biasurile.

Naratorul însuși – care nu este nici el vreun privilegiat, provine dintr-o familie cu probleme, este fiul unui tată care a plecat de acasă, frate al unui copil născut mort, locuiește cu mama, pare atașat doar de câinele lui, câștigă puțin, are un program solicitant, deși nu-i displace ceea ce face, e navetist, mereu atent la cum își cheltuiește salariul, e destul de cumpătat în sensul că nu are vicii, frecventează rareori câte un bar ieftin (unul de la Codlea care-i amintește de tatăl lui), mănâncă fast food – își păstrează atitudinea pasivă, care poate fi o formă de protecție, perpetuând, conștient sau nu, o mentalitate pe care o condamnă în sinea lui, fără să dea glas în mod explicit vreunei ideologii, și este tentat mai mult de evaziunea în trecutul lui de copil traumatizat sau furat de peisajele de munte, decât de vreo formă de implicare, ceea ce-l face plăcut și profund uman, în ciuda antipatiei pe care i-ar putea-o stârni vreunui cititor nesincer cu el însuși. Drăgoi camuflează în acest punct cu abilitate dimensiunea etică a prozei sale, completată prin finalul care-l așază de fapt, pe narator, de data aceasta prin voință proprie, la aceeași masă a celor pentru care supraviețuirea e mai importantă decât orice formă de (fals) eroism.

Un pseudothriller care atrage cu siguranță mai multe tipuri de cititori, Mica mea inimă de om singuratic este un roman singular și emoționant, care mă face să-l aștept cu mare interes pe următorul.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 30-32]