În interviul acordat Adelei Greceanu în Timpul prezent, ediția din 2 dec. 2023, prozatoarea Andreea Răsuceanu confirma ceea ce mulți din cititorii ei bănuiau: cu Linia Kármán* se încheia o trilogie, începută cu O formă de viață necunoscută (2018)și continuată cu Vântul, duhul, suflarea (2020),toate cele trei romane extrăgându-și substanța din geografia mitică a satului C., un cătun situat nu departe de Galați, pe malul Prutului, un fel de Macondo autohton, ale cărui femei fabuloase și urmașele acestora din contemporaneitate alcătuiesc o linie destinală care acoperă patru-cinci generații.     

E un roman întins pe durata unui veac – un veac de feminitate, dacă e să privim lucrurile în perspectivă temporală, iar titlul, evident metaforic, nu are de-a face cu voiajele în spațiul cosmic, până sau dincolo de linia Kármán astronomică, ci conotațiile atribuite de prozatoare acestei limite trimit mai degrabă spre o călătorie în spațiu-timp, până acolo unde este posibil, pentru a nu te dezintegra, înghițit fiind de trecutul genealogic, așa cum aeronavele nu pot depăși linia Kármán, fără a fi dezintegrate de aerul mult prea rarefiat. Dar ce speră să pună în scenă prozatoarea prin călătoria aceasta inițiatică, inversă, spre origini, a naratoarei, o intelectuală bucureșteană, ajunsă la vârsta critică de mijloc, călătorie întreprinsă la cererea nepoatei adolescente, Iana, o tânără rebelă, cu un aer noir, de artistă predispusă la nevroze, emigrată în Spania în copilărie, ce-și caută, la rându-i, identitatea?

Trăim într-o epocă în care suntem invadați de diverși terapeuți care ne promit vindecarea de toate formele de traume, inclusiv cele intergeneraționale, și eliberarea, astfel, de blocajele energetice ce stau în calea fericirii noastre și a realizării potențialului ascuns în fiecare din noi. Cât e adevăr și cât impostură în metodele acestor pretinși vraci de suflete contemporani, ce par a deține secretul fericirii, pe care ni-l livrează contracost în ședințe private, seminarii și webinarii apărute ca ciupercile după ploaie, în acest vid existențial al omului contemporan?

Răspunsul nu e deloc simplu de dat, dar e sigur că Andreea Răsuceanu, o prozatoare excelentă, de o mare finețe a observației tectonicilor interioare ale personajelor și extrem de cerebrală, ceea ce n-o împiedică să alunece pe panta unei proze îmbibate până la saturație de poeticitate, pe alocuri, refuză soluțiile simpliste, atât existențiale, cât și narative. După ce cititorul parcurge cele trei mari secțiuni ale cărții, care-l poartă în trei bule temporale foarte diferite din istoria noastră relativ recentă sau mai îndepărtată – postcomunism (partea I – Mis dos países), cu accent pe drama condiției de imigrant, de unde și nevoia recuperării istoriei familiale,  epoca sfârșitului de secol XIX (partea a II-a – Ulița italienilor), o secțiune documentară, din care aflăm că și alții au emigrat la noi, de exemplu grupuri de italieni, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tocmai strămoșii naratoarei și ai nepoatei ei din partea I, stabiliți în satul C., și comunism (partea a III-a – Necorespunzător), având în centru destinul marcat de nefericire conjugală al lui Sofi, bunica Ianei și mătușa naratoarei primei părți, devine destul de limpede că autoarea se află pe o poziție polemică. Trecutul nu explică și nu vindecă decât parțial prezentul, unele traume ale predecesorilor rămân, probabil, ca niște latențe, în ADN-ul nostru, adăugându-se propriilor angoase, dar rămâne un rest destul de consistent care nu mai depinde de trecut ci se desfășoară după alte coordonate, fără o directă relație de cauzalitate cu trecutul personal sau generațional. E și motivul pentru care naratoarea primei părți încearcă să tempereze furia scormonitoare a Ianei, avertizând-o pe nepoată că nu va găsi toate răspunsurile la întrebările care-o frământă în trecut și nici soluția care o va salva de sentimentul de inadaptare și culpabilitate, ci, probabil, incursiunea în trecut ar trebui să fie un popas necesar, iar nu o destinație permanentă, urmat necesarmente  de privirea îndreptată spre viitor.

Complexitatea relației noastre cu trecutul personal și familial și determinismul pe care acesta îl poate exercita asupra noastră, a celor de aici și acum, se transpune și la nivelul tehnicilor narative. Andreea Răsuceanu desfășoară cu măiestrie o construcție narativă riguroasă și meticuloasă,  mărginită de două narațiuni subiectivizate, două ample confesiuni, mai apropiate temporal, care oglindesc un trecut mai îndepărtat. Bănuim o mise en abyme parțială, o privire aruncată în fântâna timpului de pe marginea acelor două confesiuni, până la momentul fondării neamului de către un cuplu de italieni emigrați din Valetto, stabiliți tocmai pe la gurile Dunării. Sigur că și această privire se ramifică și, pe lână povestea familiei Iacomo-Iovana, străinii priviți cu suspiciune, aciuați prin părțile noastre, se desprind și povești secundare, ale comunității, din care cea mai pregnantă e a Drăganei, fata de care se va îndrăgosti Ioviți, fiul lui Iacomo și al Iovanei. Povestea lor pasională se va termina tragic, cu biata fata pripășită în satul C., despre care comunitatea țesuse tot felul de povești vrăjitorești, ucisă de un câine turbat. Un șir de tragedii personale și istorice pare să lege toate poveștile acestor femei între ele. Și încă ceva, despre care vom vorbi mai încolo.

Pe de altă parte, de la Iovana la Iana, se închide un cerc de existențe. Să nu uităm că Iana sosește în Galați și face un popas în orașul dunărean, ocazie nimerită să viziteze fostul apartament al bunicii Sofi, pe o furtună teribilă, simetrie destul de transparentă cu sosirea cuplului Iacomo-Iovana, cu peste un secol și jumătate în urmă, în timpul unei molime, fapt pentru care, la debarcarea în Galați sunt carantinați câtva zile, nemaivorbind de condiția de străine a ambelor, cu toate neajunsurile care decurg de aici. 

În raport cu prima și a doua parte, conectate prin atâtea simetrii, partea a treia ar putea părea excedentă. Ce ar mai putea aduce povestea lui Sofi, bunica Ianei, în plus, acestui cerc generațional complet, care parcă vrea să se închidă, după ce a consumat toate existențele care l-au orbitat? În același interviu, Andreea Răsuceanu mărturisea că Sofi i s-a părut un personaj prea neglijat în romanul anterior, care merita explorat mai mult, lăsat să vorbească, tocmai pentru a anula prejudecata potrivit căreia unii sunt sortiți să fie minori și neînsemnați, să fie niște ființe de umplutură, fără a avea ele însele o plinătate. I se dă o voce, chiar o treime din roman, care ne aduce în fața ochilor o Sofi sagace, dotată cu inteligență și o viață interioară de o nebănuită bogăție. Venită din satul C. în Galați, o fată dintr-o familie de imigranți, cu o siluetă fragilă, cu vise și speranțe îndrăznețe, se angajează la țesătoria din oraș și îndură toată mizeria industrializării, se mărită cu Mitrică, angajat al CFR, ceea ce se dodește a fi drama vieții ei, căci violența conjugală în formele cele mai grotești nu întârzie să apară, se repliază în croitoreasă după Revoluție, își crește cei doi copii, apoi nepoata, pe Iana, în primii ani de viață, când Petruța părea inaptă să-și asume maternitatea, își îngijește soțul bolnav, fără a-i purta vreun resentiment, își acceptă cu demnitate singurătatea la bătrânețe, necerând și neașteptând nimic din partea nimănui. Nu e exclus ca tocmai figura luminoasă a bunicii s-o fi readus pe Iana înapoi în România, precum și nevoia reconectării la linia feminină puternică a familiei și a reconcilierii cu trecutul familial traumatic. Dacă pentru Iana, cea bântuită de gânduri suicidare, literatura nu poate fi satisfăcătoare, nefiind  decât ”un mare exercițiu de acceptare” (p.107), încât ”te-apucă greața”, probabil că filmul realizat pe baza imaginilor surprinse în locurile de obârșie ale neamului e modul său de a salva pe peliculă dovada unei uimitoare robusteți și vitalități a femeilor din linia ei genealogică, în fața încercărilor vieții. Călătoria, presărată cu nenumărate peripeții, se propune, în final, ca un discret omagiu adus lor, care, chiar spectrale fiind, o readuc pe Iana pe făgașul vieții. Această solidaritate care transcende timpul și spațiul e marea revelație a cărții.

Roman al limitei, al familiei și feminității, meditație asupra istoriei, a cărei devenire e privită în cheie stoică – ea se transformă, dar în esență rămâne aceeași, ”ca un șarpe care își schimbă pielea de atâtea ori în timpul vieții, rămânând același animal” (p.173), Linia Kármán încheie strălucit o trilogie, reconfirmând o romancieră de cursă lungă, una din cele mai bune din generația douămiistă. Andreea Răsuceanu aduce un insolit suflu spectral, de realism magic în literatura noastră, iar prin felul în care știe să respire istoria și să reînvie secvențe temporale de mult apuse, e o discipolă – poate singura – a Gabrielei Adameșteanu, ale cărei lecții  și le-a însușit temeinic. Mai trebuie notate autoficțiunea atât de cursivă din prima parte, discursul de transă din partea a III-a, aparținând unei Sofi muribunde, aflate în comă,  amintind de tehnica de extracție faulkneriană a Ioanei Nicolaie din Cartea Reghinei și iată că ne aflăm, cu Linia Kármán, în fața uneia din cele mai bune sinteze a tendințelor prozei actuale autohtone.

_______________

*Andreea Răsuceanu, Linia Kármán, Editura Polirom, Iași, 2023, 348 p.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 32-33]