Prima asociere pe care o trezesc poeziile lui Emil Brumaru e amestecul de candoare și carnalitate, de suav și diafan cu materiile cele mai concret senzoriale și acut-disonante în biologia lor. „… Să scriu Parfume și putori” –  iată unul dintre planurile de scris pentru ultimii săi ani de viață, notate de poet într-un carnețel verde, care se află acum la Muzeul Național al Literaturii Române din Iași. Iar un poet cu geniul lui Brumaru reușește – în modul cel mai firesc și dezinvolt – să aducă în armonie aparentele disonanțe, registrele considerate incompatibile, altfel spus… parfumurile și putorile. Acestea pot armoniza însă într-un singur mod – dacă sunt însemne ale unei lumi atinse de eros, însuflețite de dorințe ce topesc orice contrarii. Cu alte cuvinte, dacă sunt într-un continuu travesti al tentațiilor (ne)vinovate, al hârjoanelor amoroase. Brumaru știe ca nimeni altul să erotizeze universul, eliminând orice barieră între sacru și profan, între teluric și celest. Această aducere împreună a contrariilor ia o formă ludică în cartea realizată împreună cu Zamfira Zamfirescu Negoț cu îngeri, apărută, în condiții poligrafice excelente, la Cartier (2023), cu o prefață marca Bogdan Crețu. Îngerii pictați de Zamfira Zamfirescu pentru rubrica Negoț cu îngeri din Observator cultural i-au oferit poetului reprezentarea potrivită pentru această poetică a deghizărilor insinuante, a jocului erotizat. Însuși negoțul poezie-pictură a fost un tandru joc de du-te-vino: „Povestea negoțului cu îngeri e așa: nu terminam bine de pictat un înger, nici nu apuca să se usuce vopseaua pe aripi, îl fotografiam și-l trimiteam noaptea târziu spre Emil Brumaru, să-l găsească în zori. Dimineață, când acesta se trezea, îl scria rapid și posta poezia împreună cu îngerul, pe pagina lui de facebook, să-l găsesc eu când mă trezesc”.

Cele 64 +3 tablouri poematice sunt povești candide-lubrice-ludice despre îngerii lumificați, ispitiți fără scăpare și ispititori nerușinați. Jumătate oameni, jumătate ființe cerești, acești îngeri cu aureolă, aripi, cămăși în buline și „colțuni” de lână instalează o feerie domestică. Îngerii Zamfirei Zamfirescu duc de sfoară un melc, țin în brațe mere, roșii sau pisici și ilustrează un topos al copilăriei. Dar nu a copilăriei ca înșiruire de întâmplări, ci ca stare de mirare și bucurie, ca atmosferă a miracolului, a totului posibil. Inclusiv a tentațiilor și fanteziilor erotice abia îmbobocite. Tablourile trimise noaptea târziu de artistă transportă poetul spre copilăria lui basarabeană, cu atmosfera, miresmele și aromele care-l vrăjeau. Cu vechi și mustoase cuvinte. Astfel că îngerii lui, cu aripi „mai albe ca omătul”, „așteaptă să îi pupăm”, fac ciorbă, amestecând un astru „cu mărar și cimbrișor/ și cu leușteanul verde”. Purtând nimb galben și aripi, acești îngeri au de fapt o „legitimare a speciei” – mai importantă. Naivitatea. Candoarea. Privirile, gesturile, roșul obrajilor sunt semnele menirii lor primordiale de purtători ai sacralității. Nimbul galben sugerează puritatea care însoțește dorințele cele mai ascunse, pe care doar ipocrizia umană le condamnă. Șosetele sau colțunii și bulinele de pe „cămășoaiele” lor sunt recuzita unui univers domestic, cald, reconfortant. Ajunși printre oameni, pomeniți printre ispite, aceste făpturi ingenue apar în peisajul domestic pentru a infantiliza lumea, pentru a-i descoperi bucuriile primare și a o îndemna la simplitate. Cu alte cuvinte, pentru a coborî paradisul pe pământ. Raiul, în imaginarul lui Brumaru, nu e separat de terestru și nu e opus terestrului.  Se poate regăsi în fiecare extaz al simțurilor terestre. Aduse în plin profan, însemnele raiului iau forma reprezentărilor cunoscute, familiare, devin o recuzită umană. Din acest paradis teluric fac parte negreșit Maica Domnului și Dumnezeu, înscriindu-se firesc într-o lume feerică, în care interdicțiile și constrângerile morale convenționale sunt abolite în numele voioșeniei vitale, a bucuriei simțurilor.

În aceste tablouri-poeme, scrie Bogdan Crețu în prefață, „Zamfira creează atmosfera, Brumaru declanșează reveria”. Ambii autori produc o lume imponderabilă prin reverie și dorință. Prin ignorarea oricăror prejudecăți care ar face-o grea și rigidă. Îngerul-mămică cu o franzelă și sticle cu lapte în mâini trezește imaginea nostalgică a femeii-mame, dintr-o perspectivă infantilă dublă, care amestecă adorarea fiului pentru mama lui cu admirația băiețelului pentru feminitatea mamei. Tandrețea e asociată cu pudoarea, dar și cu fantezia erotică a vârstei la care irup primele tentații și prind contur fantasmele.

În alt tablou, un înger c-o roșie uriașă în brațe îi resuscită poetului mirarea din copilărie în fața isprăvilor gospodărești ale mamei. Reveriile sunt senzoriale, gusturi și arome delicioase inundă cadrul rememorărilor. Imaginația și memoria scot de pe rafturile din cămări mari borcane, pe care îngerul păzitor al mamei așteaptă „să le-astupe el cu celofane”. Tandra aducere-aminte este străpunsă de o adâncă melancolie: „Oh, bulioanele copilăriei mele/ Din uriașe și divine pătlăgele”.

Hârjoanele lirice ale poetului transformă în scenariu erotic și cele mai „cuminți” imagini. Un tablou cu înger care udă florile cu stropitoarea declanșează un spectacol poetic al erotizării florilor, stropitoarea inocentului înger irigând, de fapt,  vitalitatea lor înamorată: ”C-o stropitoare îngerul în zori/ Punea cu grijă roua grea pe flori/ De se-ndoiau petalele scâncind/ Că miezul li se face prea umid/ Și le dau gânduri, iscodesc păcate,/ Anume cum să fie-nflăcărate/ Și să ademenească fluturi de cinci puduri/ Cu care ba mai vrei, ba mai te scuturi./ Și șanțurile se umpleau de rouă,/ Încât ne bălăceam în balta nouă/ A zilei, brobonați și iarăși puri,/ Deasupra cu bucăți mari de azur/ Și-n suflete cu nostalgii de-o clipă/ Că nu avem și noi nimb și aripă…”

Îngerii cu aripile lor mari (sunt și din cei care-și pierd câte-o aripă, din necumințenie, probabil) servesc drept pretext al reveriei, sunt declanșatorul unei extrem de fertile imaginații senzoriale. Orice imagine poate deveni o provocare de fantasmare ghidușă. Chiar și-n cele mai neutre apariții, jocul e garantat: „și nu-i nici băiețel, nici fată cumsecade/ Ci-un fel de androgin cu fundul plin/ De gingășii… și-i alb, rotund, velin,/ Pe care-ți vine versuri fragede să scrii,/ Cu derdelușuri, cu hogeacuri, cu prostii”.

Erotizând existența, mutând-o în miracol, poetul îndepărtează moartea, ca o necunoscută îngrijorătoare, imposibil de controlat prin cuvinte. La sfârșitul cărții, cei trei îngeri fără culoare trezesc neliniștea, fac loc tensiunii, aduc o paletă sumbră în acest cadru solar. Primul e-n „suavă întristare” și pare „venit ca de pe alte țărmuri”. Alții „erau sleiți de foame și de sete/ Voiau să se-odihnească pe-ndelete”. Ultimul înger îl poartă protector pe îngerul Brumaru peste un râu rău cu peștișori „și dolofani și carnivori”. Dar nici aici nu se instalează disperarea, poetul găsind acel „mijloc” de echilibru și de promisiune adamică a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte: „Și-i simt căldura moale de la brâu,/ Ghicind că are-acolo o sobiță/ drept ușă fiindu-i foile de viță/ Ce le-a purtat zile întregi în rai,/ Privind la hergheliile de cai,/ când nu-ncepuse încă a pricepe/ Că unii-s armăsari, altele-s iepe”.

Melancolia, tandrețea și candoarea însoțesc până și cele mai impudice și frivole visări ale poetului, formând un aliaj de culori vii și miresme îmbătătoare. Anunțând preaplinul vital, mișcând în derizoriu fatalitatea morții, tablourile cu îngeri transformate/ți în poezie sunt un sublim negoț cu eternitatea.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 34-35]