Nina CORCINSCHI – Puncte de vedere şi voci

anatol moraru

Urmărit încă de la debutul său literar, Anatol Moraru este unul dintre puţinii prozatori basarabeni de influenţă barthesiană, remarcându-se drept un artizan al limbajului şi gurmand al stilului. Limbajul prozei sale este felin (ca să preiau un cuvânt cu care Eugen Simion îl caracterizează pe Barthes), în sensul în care face iscusite piruete intertextuale şi mişcări voluptoase prin şotronul de cuvinte. Hedonist al discursului, lasă totuşi biografemele (tot barthesiene) să contureze veridic şi spaţiul social al oraşului Bălţi. De altfel, Anatol Moraru este unicul scriitor care a adus Bălţiul în proză şi i-a conferit demnitate literară.  În romanul său Turnătorul de medalii şi în cărţile de proză scurtă, campusul universitar, studenţii şi profesorii întemeiază un topos literar distinct. Forfota pitorească a acestora, intrigile picante, nesfârşitele combinaţii erotice constituie sâmburele epic, din care Anatol Moraru face un subiect artistic spumos, plin de (auto)ironie, umor şi vervă discursivă. Un discurs care se (auto)savurează în voluptatea propriului joc de cuvinte. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Gheorghe Erizanu, „La noi e altfel”

gheorghe erizanu texte egoiste

Literatura de blog e mereu suspectată de paraliteratură. Nimic de mirare, întrucât nu respectă rigorile poeziei sau ale prozei, nici măcar pe-ale eseului, care are cel puţin exigenţa (relativă) a lungimii. Şi totuşi consemnările din anumite bloguri se transformă în cărţi. Şi tind să impună chiar o specie nouă (literară?) de opinie/atitudine aflată la graniţa dintre literatură şi publicistică, un „metisaj” în care lirismul, notaţia precisă ca lama de cuţit şi reflecţia rece îşi dau mâna într-un banchet regal. Blogul permite libertăţile exprimării prompte şi subiectiv-asumate, dar câtă valoare literară şi culturală e în ele, e altceva. Adunate într-o carte, aceste note de blog pot rămâne elemente disparate între două coperţi sau pot aduna un puzzle de idei, atitudini şi sentimente într-o viziune închegată şi pot configura un profil de scriitor sau/şi publicist. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Erosul venal şi transcendenţa

vicii-18-doina-postolachi

Era inevitabil ca o literatură a degradării, a erosului dizolvat în pornografie să producă la un moment dat şi o hermeneutică ficţională a viciului, un discurs ideologic despre dorinţă şi formele vicioase pe care le poate lua aceasta astăzi, după o explorare obosită a tuturor limitelor.

Romanul Doinei Postolache Vicii + 18 (Tracus Arte, 2016) este o astfel de carte. O disertaţie ficţională despre vicioşi şi profeţii viciului. Despre viciul de dincolo de prejudecăţi. Despre viciul care în orizont filozofic îşi dezvăluie irizările măreţiei. Despre viciul ca bucurie în sine, ca reontologizare a lumii şi mântuire a corpului. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Aliona Grati şi „zborurile frânte” ale literaturii române din Basarabia

aliona grati

În lunga discuţie pe care am purtat-o cu profesorul Andrei Ţurcanu în Cartea din mâna lui Hamlet (Chişinău, Cartier, 2016) despre literatura română din Basarabia postbelică, am ajuns la concluzia că aceasta nu poate fi înţeleasă adecvat, cu atât mai mult nuanţat, în lipsa unei bune cunoaşteri a contextului istoric și politic care a influenţat considerabil evoluţia literaturii şi a culturii de aici. O grilă strict estetică nu se susţine pe această literatură, atât de mult contextualizată în factorii extraliterari, politici, ideologici şi sociali. În plus, discutând despre scriitorii din manuale, despre „monştrii sacri” ai literaturii de ieri, despre scriitorii canonici de azi etc., multe aspecte s-au clarificat, dar multe aspecte şi-au anunţat locurile (încă) umbrite, lăsându-mă cu sentimentul că  mai avem nevoie să revenim pentru a reevalua și recupera sensuri, subtexte şi contexte de înţelegere. Aceste lucruri mi le-au confirmat şi lectura cărţii Alionei Grati, Cronici în reţea. Metaliteratura.net (Junimea, 2016), cu analize a cărţilor de poezie, proză şi critică literară apărute la noi în ultimii ani. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Teo Chiriac. Trupul Cain îl întreabă pe Sufletul Abel

Teo Chiriac Sufletul meu

În Sufletul meu de până la Bing Bang (Chișinău, Editura Arc, 2016) descoperim un alt Teo Chiriac de cum ne-am obișnuit din cărțile sale  precedente. Descoperim un poet care-și asumă și condiția antropologică a postmodernismului, nu doar pe cea livrescă și intertextualizantă.

Poemul care deschide cartea, Pact cu cititorul, este o ars poetica în stil postmodern, o regândire a relației poet-poezie-cititor, în termeni metafizici, livrești și ontologici. Poetul reconciliază aceste poetici într-o viziune aproape psalmică, invocând și nelipsitul cod al smereniei: „Viața mea e posibilă doar dacă exiști și tu”. Prin ritmul și rima de extracție populară, prin  situarea orfică a poeziei în spațiul sacrului și al candorii de „text primordial”, se urmărește și un efect armonic. Inserția livrescă este de sorginte biblică, cuvântul poartă în sine memoria Genezei. Poetul și cititorul abstract sunt deopotrivă demiurgi și, prin alchimia reciprocității actului de lectură, creații: „numește-mă: pierde-vară sau haimana/ tu mă faci după chipul și asemănarea ta”.  Se pare că nu e vorba de un cititor real, unul al prezentului, ci de naratarul poeziei, de cititorul model, cum îl numea Umberto Eco. Cititorul înscris în text este avertizat că scrisul este act ontologic, „căci nimeni nu admite că o filă de carte/ prețuiește cât propria-mi viață și moarte”,  este asumare viscerală: „Or – ca să pot să scriu adevărata mea poezie -/ vărsarea de sânge din cavitatea-mi bucală/ trebuie să fie continuă abundentă letală” și descinderea poeziei în moarte este o descindere metafizică: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul crește făcând vălurele”. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Inima, un pui de cățea schilodită

iulian fruntasu - sa fi fost totul

Iulian Fruntașu nu este un poet prea cunoscut de cititorul basarabean, cu atât mai puțin unul răsfățat de critică. Știam că a debutat cu o oarecare gâlceavă. Poezia Țara mea, publicată în revista Vatra, în 1997, a produs unele reacții de scandal, pe de o parte imprecațiile vitriolate ale unor cititori mai conservatori (mulți dintre ei  patrioți  de meserie) și, pe de alta, entuziasmul rebelilor din tânără generație, puși pe jubilat la orice înjurătură. Analizată cu detașare, poezia în cauză nu este mai mult decât un exercițiu de frondă socială în vogă pe atunci. Mai exact, o replică descheiată la demagogia patriotardă, cu care o serie de scriitori au făcut carieră, punând pe răni care trebuiau tratate cu seriozitate o crustă festivistă. Dar mai curând, poate, s-ar cuveni văzut în textul respectiv un gest de revoltă la situația dezolantă a Republicii Moldova, țară (ori tzară?) incapabilă să-și asume demnitatea unei existențe decente: „stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te f***” e o declarație care nici nu mai lasă loc de comentarii. Dincolo de această miză nu are rost să căutăm în poezia buclucașă rostuiri literare. Acestea le găsim altundeva. În cărțile de poezie ale lui Iulian Fruntaşu, mai cu seamă în antologia Să fi fost totul o mare păcăleală?, apărută în 2016 la Editura Cartier. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Mulțumiri lui Troțki

salutari-lui-trotki_1_fullsize

Salutări lui Troțki (Univers, 2016) de Dumitru Crudu continuă linia spectaculosului și a autenticului neverosimil/exacerbat din celelalte cărți de proză ale sale. Firele de biografie, trase și din țesătura prozelor anterioare, dau impresia vieții dublate de scris. Ca să fie o completare senzațională, să compenseze deficitul de realitate, prozatorul apelează din belșug și la resursele imaginației. Titlul, dar și proza care a dat  numele volumului, ilustrează această poetică a mixajului realității – una dintre cele mai fruste, o realitate basarabeană, pe care o recunoaștem și noi (aici, prin redescoperire) – cu o doză de imaginație copioasă, un jeleu exotic și aromat care dă culoare și consistență continutului. În proza amintită, personajul, care, de obicei, nimereste doar în belele, ajunge pe mâna unor cheflii într-un bar și e salvat doar de referința pe care o face la Troțki („dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveți de-a face cu Troțki”). Bătăușii se risipesc speriați și personajul scapă, gândindu-se oare cine-o fi acel Troțki, care i-a venit spontan pe limbă și s-a dovedit salvatorul său miraculos. Citește în continuare →