Romanul Alionușka^* al Liliei Calancea se face remarcat și dacă-l raportăm strict la contextul moldovenesc din stânga Prutului, și dacă-l plasăm în mai largul peisaj literar românesc. Ceea ce-l particularizează înainte de toate este faptul că reliefează dintr-o perspectivă originală vectorii ideatici și comportamentali – căci ideologici pare prea mult spus – care au funcționat în perioada tranziției generate în Republica Moldova odată cu momentul colapsului Uniunii Sovietice. Apoi, i se remarcă numaidecât formula estetică responsabilă de lectura pe nerăsuflate, în ingredientele căreia stau principiul mărturisirii emoționante în fața unei fetițe moarte înainte de naștere, structurarea textului în povestioare ce portă titluri cu tâlc, ale căror subtilități invită la glose, și rar exprimata convingător dragoste genuină față de bibliotecă, încrederea în forța cărții de a „descoperi omul”, pusă împreună cu inserții poetice, autoreferențiale.

Contextul la care se referă naratoarea, din postura de insider, este cel al tranziției școlii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, tranziție începută imediat după declararea independenței, din 27 august 1991. Acesta și este motivul insinuării imediat în joc a unei expectanțe negative: suspiciunea că am avea din nou sub ochi o poveste maniheică, una  despre confruntarea dintre mentalități retrograde, inerțiale, asociate numaidecât cu rusofonii sau cu victimele procesului de spălare a creierelor ce a conturat vorbitorilor de română fie rusofilia, fie afirmarea fanatică a identității moldovenești, și cele întemeiate pe proclamarea justeței istorice, românism și, eventual, europenism, ca rezultat firesc al latinismului. Pe scurt, o altă poveste despre reflexele represiunii sovietice și victimele ei, care au prins, în sfârșit, momentul revanșei. Suspiciunea se dovedește suficient de repede, din fericire, neîntemeiată: romanul Liliei Calancea nuanțează mult disputa, până în măsura în care dizolvă maniheismul și dezvăluie erorile fundamentale ale mai-marilor vremii și ale societății momentului, în ansamblul ei. Atacă exacerbarea falacioasă a românismului și iluziile unei ameliorări culturale, morale și economice. Și nu întreprinde acest demers critic în sensul ralierii la tabăra rusofilă, ci echilibrat, în cel al devoalării ipocriziei elitelor și a dezastrului pe care aceasta a provocat-o pe toate planurile, de la cel al formării caracterelor în mediul școlar, la cel al echilibrului familial, al relațiilor sociale, economice și, nu mai puțin, în domeniul cultural.

Naratoarea își povestește, rememorează, de fapt, aventura formării sale în perioada școlară, începând cu pubertatea. Se regăsește ca elevă atât în școală rău famată, de „bandiți”, cât și, mai apoi, în  una de elită, din care era firesc să iasă viitorii funcționari la niveluri înalte ale statului. Are deci experiența necesară pentru a se exprima cu temei asupra calității actului didactic, asupra gândurilor și preocupărilor puberilor și adolescenților. Normalitatea în care trăiau e schimbată brusc de trecerea la grafia latină. Dintr-o dată, peste noapte, copiii se trezesc că lumea celor mari din jurul lor e încrâncenată, iar tensiunea li se transferă numaidecât, fără contextualizări, informări prealabile sau pregătiri. Timpul n-are răbdare cu ei.  Cărțile și autorii dragi lor stau acum sub eticheta indezirabilului. Descoperă că a folosi limba rusă și alfabetul chirilic pentru a citi, precum și a admira scriitori ca Cehov, Pușkin, Tolstoi sau Dostoievski sunt păcate de netolerat. Nici măcar ceea ce știau ei că ar fi limba lor maternă, cea moldovenească, nu mai e bună. A le iubi pe toate acestea a devenit dintr-o dată, pentru adepții românismului, aflați la putere, dovadă de vinovăție, de răutate ce trebuie extirpată. O extirpare pentru care nu-și făcea nimeni vreun scrupul din prezentarea elocventă a argumentelor și din pregătirea prealabilă a organismului social pentru traumă. Abia un profesor de geografie, bun pedagog pentru orice sistem, dirigintele Arkadi Filipovici, le propune să dezbată trecerea la grafia latină. O propunere ce-i forțează parcă să nu mai fie copii, să se preocupe de ceea ce ar fi treabă de oameni mari. Nu miră atunci deloc reacția adversă a copiilor inteligenți, iar povestitoarea, Zoia Vangheli, crescută de mama bibliotecară în cultul Cărții, mereu în templul ei, tocmai un astfel de copil este. Unul căruia i se pretinde să urască ce i-a încântat sufletul, să uite ceea ce iubește și simte că-i dăruiește iubire și o însuflețește, să-i ostracizeze pe cei față de care simte afecțiune. Asistă la eliminarea din bibliotecă a cărților copilăriei ei și a celor care pot dezvălui trecutul „artistic” sovietofil al multora dintre noii adepți vehemenți ai românismului. I se impune, de fapt, să nu mai fie el, cu limbajul și cu valorile în care a crescut, cu lumea lui, ca și când ar fi supus unui proces de aculturație. Școala sovietică i-a oferit Zoiei stabilitate și i-a dat sentimentul că se formează frumos într-un mediu în care se simte bine. Schimbarea acelui mediu îi apare ca o nedreptate.

Impulsul rebel al copiilor se manifestă prin refuzul de a recita poezia corectă din punctul de vedere al românismului, prin revendicarea și mai abitir decât până atunci a dreptului de a încălca regulamentele și cutumele etice din mediul școlar și din afara lui, prin îmbrăcăminte impudică, prin manifestarea neîncrederii în părinți și în școală. Unul ajunge tătic la 16 ani, când se revoltă deschis împotriva mamei, două adolescente se încurcă cu interlopii tranziției, ajung gravide și încearcă metode de a scăpa de „plozi”. Cu cât abordarea școlară e mai patriotardă și rusofobă, cu atât sunt ei mai bulversați. Unii sunt imediat fanatizați și contaminați de ură și agresivitate în sensul rusofobiei, pe  alții, cum e Zoia, îi ispitește rezistența. Și pentru unii, și pentru ceilalți, rezultatul e învățarea urii și a trădării în școală. Ea sesizează numaidecât ipocrizia liderilor mișcării „podului de flori” și a adepților ei din rândurile scriitorilor, profesorilor sau dintre părinți. Vechii creatori de osanale ale lui Lenin, pe baza cărora au obținut privilegiul locuirii în apartamente spațioase și sinecuri, sunt acum apologeți ai unionismului, conservându-și vechile privilegii și căutând obținerea altora în noul context, prin simpla înlocuire în discurs a închinărilor în fața mausoleului lui Lenin cu altele în fața statuii lui Ștefan cel Mare, a schimbării „ceasului de la Kremlin” cu „clopotul de la Putna” ori a poeziilor lui Pușkin cu cele ale lui Eminescu și Vieru.  Iar noua școală și noua ordine socială nu fac altceva decât să amplifice, prin învățarea „ca românii” și prin rezultatele economice și sociale, reticența celor care resimt ca prea radicală și agresivă, heirupistă și ignorantă proclamarea românismului. Se instaurează falimentele economice, turismul bișnițar și se golesc bibliotecile de cititori. Descoperă că și românii din România fură și trăiesc prost, chiar dacă sunt toleranți, lipsiți de încrâncenare, când aud limba rusă. E o lume mai tristă decât au putut cunoaște mulți dintre copii până atunci, în care părinții se zbat prin străinătate să facă un ban pentru subzistență, lăsându-și copiii de capul lor, în care apar riscuri necunoscute de ei până atunci. Alții, cum e tatăl naratoarei, construiesc cu abnegație locuințe pentru tineri, așteptând salarii sau pensii de mizerie și constatând exodul tinerilor într-un Occident care pare să le ofere mai mult. Vina, după cum se observă, e a unei clase politice și a unei ambianțe culturale ipocrite, încuiate în revizionisme ultranaționaliste și în egoism.

Lilia Calancea își asumă riscurile unei astfel de perspective asupra anilor 1988-1992 din Chișinău, explicitându-și demersul prin secvențe din mărturisirea Zoiei Vangheli, care ricoșează spre inserții poetice. Una dintre acestea e cea în care Zoia, la ani buni distanță de evenimente, trăind într-o țară vestică, în care copiii ei și bunica lor, fosta bibliotecară, vorbesc franceza, îi mărturisește fetiței moarte înainte de a fi născute „…m-am angajat să fiu sinceră în imagini și emoții. Dacă încep să înfrumusețez sau să trișez cu nuanțele, ne vom alege cu încă o minciună tipărită.” E cât se poate de elocventă ideea că miza este fuga de orice tentație a ipocriziei, dezvăluirea sentimentelor ori emoțiilor așa cum au fost ele trăite de cei care au traversat perioada. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o doză de biografism, Zoia fiind, în bună măsură, un alter ego al autoarei.

Fericită estetic e și ideea destăinuirii față de fetița nenăscută, Alionușca, purtând numele des întâlnit în literatura pentru copii rusă, ceea ce invită la glose consistente. Zoia nimerește în casa prietenei ei rebele tocmai când a ceasta și o altă colegă, neglijate de părinții  prea ocupați cu  treburi cum sunt călătoriile pentru câștigul din bișniță și întrunirile patriotice unioniste, încercau să-și provoace avorturi. Zoia participă la încercarea de avort turnându-i prietenei ceai fierbinte pe burta ce nu mai putea fi ascunsă de restul lumii. Gândul că a trădat acel suflet care n-a mai apucat să iasă în lume întrupat o bântuie. Romanul e deci o spovedanie, una care mustește de puncte de fugă spre dezvoltări hermeneutice, cu personaje memorabile și cu o mare încărcătură emoțională.

__________

^* Iași: Polirom, 2023.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 35-36]